Constantin ȘELARU: O VIAȚĂ DE POVESTE

SELARU TITI BRACONIERUL COPX1 OKMai aveam vreo câteva zile până intram în luna decembrie și încetișor dar sigur, mă simțeam din ce în ce mai aproape de ultima zi a concediului meu de odihnă din care tot speram ca să-l petrec integral, performanță de care, tare de mult nu mai beneficiasem. Copleșit de tot felul de gânduri mă tot uitam spre poartă ca să-l zăresc pe nenea Gheorghiță care trebuia să revină de la Buzău aducându-ne veștile pe care le așteptam cu nerăbdare și asta deoarece, peste noapte, a nins așternând cam de un lat de palmă de zăpadă pufoasă iar norii cenușii de pe cer ne tot anunțau că mai au în plan să ne mai presare ceva promoroacă.

Din spre plita încinsă mi-au venit câteva bolboroseli care m-au anunțat că apa din ibricul de cafea a dat în clocot așa că, l-am pus deoparte și am presărat în el cafeaua parfumată anume pregătită pentru a satisface invitaților plăcerea gustului aromat al unei ceșcuțe cu cafea fierbinte. In timp ce așezam cu grijă ceșcuțele aflate pe tava de pe masă, am mai aruncat o privire spre poartă exact când nenea Ghorghiță tocmai intra pe poartă fiind însoțit de trei dintre membri grupei de vânătoare așa că, m-am și proțăpit în pragul ușii, așteptându-i:
- Hai, că mai e puțin până se înserează – i-am luat eu în răspăr -, bine că nu v-ați așezat la vreo țuiculiță fiartă în timp ce eu stau ca fraierul la geam uitându-mă în calea voastră.
- Hai, lasă clonțu – mi-a tăiat-o iute nenea Gheorghiță pe un ton ce părea cam îmbufnat -, mai bine tratează-ne cu cafeluța aia cât mai este caldă și să ne apucăm de povești.

Citește mai mult:Constantin ȘELARU:  O VIAȚĂ DE POVESTE

Ecaterina CHIFU : VOI FI PRINTRE FIII LUMINII?

CHIFU Ecaterina clMotto:
„Aspirăm mereu spre perfecţiune si nu ştim dacă o putem atinge vreodată. Ea este asemenea pescăruşului alb ce se înaltă peste strălucirea mării nesfârsite. Perfecţiunea rămâne zborul nostru spre absolut, un zbor spre adevăruri eterne, spre frumuseţi ideale, spre vise intangibile. Orice fiinţă care poartă în ea vise măreţe speră că ele se vor realiza, deşi drumul este anevoios, căci este dirijată chiar de lumina ce o dau visele“. (n.a)

Cine a apărut în minunata Ţară a Luanei, a copilărit „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” (Mioriţa) s-a îmbrăcat în frumuseţea meleagurilor prin care a trecut „feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” din basmul lui Alexandru Odobescu, a simţit vibraţiile luminii ce cade ca o binecuvântare din cer pe pământ. Încărcată de lumină locurilor natale, trec prin viaţă, dăruind „lumină din lumină”, făcând din perlele gândirii şi simţirii mele adevărate nestemate ce trec prin spaţiu şi timp, să fie mare bucurie şi învăţătură pentru semenii mei.

Sorbind lumină din slove şi învăţătura de la dascăli buni, am devenit şi eu o cupă de lumină din care am dăruit copiilor înţelepciune, cunoaştere, frumuseţe, bucurie. Am făcut parte dintre cei aleşi să dea tot ce este mai bun în mintea şi sufletul lor multor generaţii.

Ei sunt şi vor rămâne acele spirite care îşi lasă în timp comoara lor de lumină, iubire şi înţelepciune, sunt crengile de aur care dau roade peste ani şi ani, flăcări vii care ard pe altarul ştiinţei, al şcolii româneşti. Şi, ce este mai frumos decât să-i înveţi pe copii limba în care s-au născut, să-i faci să descopere armonia, frumuseţea şi muzicalitatea dulcelui grai românesc. Cu lumina dragostei de frumos, le-am vorbit de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, poetul care va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci aura spiritului eminescian este veşnică, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU : VOI FI PRINTRE FIII LUMINII?

Ovidiu ȚUȚUIANU: URME ALE PELASGILOR (DACILOR) LA TROIA

TUTUIANU Ovidiu2Motto:
„Potrivit lui Herodot, cel mai avut și mai
puternic oraș al Eolilor a fost Troia, cetate
pelasgă înconjurată de ziduri ciclopice..”.
(Nicolae Densușianu - Dacia preistorică)

„Încă înainte de imigrațiunea grecilor, celților și a germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de oameni... pe care istoricii greci îi numeau în general pelasgi... Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile de la nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia mică, în Asyria și Egipet...Întreg teritoriul Thraciei, care într-o vechime îndepărtată cuprindea și populațiunile omoglote din nordul Dunării de jos a fost de asemenea o țară pelasgă ”[1].

În documentata sa operă mai sus citată, Nicolae Densușianu aduce dovezi privind prezența pelasgilor în peninsula Hemului (Balcanică), în insulele Mării Egee, în Asia Mică, în Syria, Mesopotamia și Arabia, în Egipt și Libia, în Italia, în Galia de sud și în Iberia, în părțile de nord ale Dunării și Mării Negre. El mai atrage atenția asupra faptului că, încă din timpuri foarte îndepărtate, triburile pelasge de păstori, au roit de la Carpați către vest și nord, dar și către sud, unde au ajuns în regiunile nord-estice ale Africii, pe câmpiile scăldate de fluviul Nil, în zonele aflate azi în statele Egipt, Sudan și Etiopia.
Aceste grupuri de păstori, „avute și războinice”, au transportat acolo și primele elemente ale civilizației preistorice; au întemeiat primele sate și orașe, au construit primele temple și oracole, au desecat mlaștinile Nilului, au fertilizat mare parte din deșerturi. Astfel, s-au pus aici, bazele socio-politice și religioase ale societății de atunci.

Citește mai mult:Ovidiu ȚUȚUIANU:  URME ALE PELASGILOR (DACILOR) LA TROIA

Anca SÎRGHIE: VOCAȚIA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

STRAJERI Stefan ISTORIA ROMANILOR CANADIENI 1890 2020 cop1Ștefan Străjeri trăiește de mulți ani în statul Michigan din SUA, unde nu s-a stabilit purtat de vestitul American Dream și nici nu a decis să se îmbogățească. El înțelege să dea pentru românii americani tot ce are mai bun în ființa lui. Așa l-am descoperit eu, poposind în Michigan, totdeauna prezent la evenimente importante din comunitatea conaționalilor lui, pentru că tot ce însemna cultură românească pe el îl interesează. Nu, nu cred să fi lipsit vreodată dl Străjeri de la conferințele mele literare, dar adevărul este că nici nu bănuiam ce se află dincolo de paravanul solid al bunului simț gestual și al decenței cu care îmi vorbea, calități venind dintr-o modestie absolută. Redacta pe atunci publicația Curentul Internațional, ziarul pe care îl aducea la Sfânta Biserică, să-l ofere celor doritori de lectură.

Un proiect, cum este acea publicație prestigioasă, redactată „în limba maicii sale” pentru societatea românilor americani din Michigan, nu a fost abandonat nici măcar atunci când Ștefan Străjeri a dat prioritate unei noi idei cutezătoare. Privind în jur, bucovineanul lumit a realizat că viața comunității românilor din Michigan nu este consemnată într-o monografie reprezentativă, deși după un secol de existență pe pământ american se adunase un material documentar enorm. Fără multă cumpănire, economistul cu studii temeinice făcute la Iași, în capitala universitară a Moldovei, și-a suflecat din nou mânecile și a pornit la treabă. De data aceasta, trebuia să scrie o lucrare de sinteză în care să panorameze istoric viața conaționalilor săi din statul american de reședință, tocmai când românii depășiseră acolo 100 de ani de la așezarea în Lumea Nouă. O asemenea abordare monografică, așa cum am mai spus-o cu alte ocazii, ar fi necesitat un colectiv de specialiști în diferite domenii. Însă autorul nu dispunea de experți în varii aspecte ce urmau să fie tratate. Purta însă în el o dragoste nețărmurită pentru istorie, se dovedise un economist priceput și se afirmase ca publicist. O profesie de bază solidă, o practică jurnalistică și o pasiune de o viață, înmănunchiate strâns, au constituit axa pe care s-a fundamentat cercetarea sa.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  VOCAȚIA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

Gruia COJOCARU: SFIDÂND SOLITAR SCLAVIA

LIBERTATEDacă propaganda de stat te-a convins, fără presiune, să îmbrățișezi senin o realitate, te felicit! Ai acționat liber, convins de biruința necesității, așa cum, de pildă, ai pus ștampila pe un candidat sau altul la alegerile prezidențiale, având și opțiunea de a-ți anula votul sau de a sta acasă. Dacă ai acceptat zăbala pentru o porție de mici, bine pârliți pe altarul Patriei, sper c-au fost gustoși și să-ți fie de bine! Dacă încă nu te-ai înfruptat din suta de lei fluturată siropos, după multiple ace înfipte-n corpul tău, însă aștepți ca potul mesei să crească, îți salut oportunismul! Dacă însă statul, prin instituțiile sale, îți cere agresiv supunerea, iar tu, pentru a supraviețui economic, accepți zăbala, te înțeleg, dar simt pe grumaz apăsarea cinică a bocancului!

Printr-un joc al hazardului, unde poate și Providența s-a pogorât întru lumină, interacționez frecvent, într-un cadru neprotocolar, cu minți lucide din sistemul sanitar de stat, atât din România, cât și din Vest. Tema centrală, dincolo de aspectele personale revelate în discuții, este problematica vaccinării anticovid. Toți, atât cei din țară, unii cu funcții decizionale în stat – după ce-au absolvit medicina la cele mai puternice centre din România, unde profesorii universitari își lăsau repetenți proprii copii, dacă nu făceau față exigențelor universitare! – au mărturisit că s-au vaccinat de nevoie. „M-a chemat șeful. Mi-a pus în față hârtia: «te vaccinezi sau pleci!» Ce era să fac”, au continuat, aproape în aceeași formă, ,,am rate în bancă, unde să mă duc, am muncit șase ani de facultate infernală, plus trei ani de rezidențiat, alți ani de specialitate...”

Citește mai mult:Gruia COJOCARU:  SFIDÂND SOLITAR SCLAVIA

Tatiana RĂDULESCU: O CARTE, OFRANDĂ

RADULESCU Tatiana 2Motto:
„Conștiința mea se mișcă în spațiu și tim; dincolo, ea se va mișca în infinit și în eternitate” (p.111)
„A te autopercepe este un fenomen divin. Știm că trăim, dar în raport cu cine facem acest lucru? Numai „în raport cu noi înșine și în raport cu alții? Dacă eu nu sunt conștient în raport cu Realitatea, cu „Dumnezeu, eu nu exist în mod real” (p. 110)
„Fiecare conștiință este un început și un capăt de lume...” (p. 110)
„Universul fizic este de multe ori o capcană, fiindcă ne face să uităm de conștiința noastră, care este interfața între Universul văzut și realitatea spirituală eternă” (p. 109)
„Mintea există pentru a primi în ea dragostea inimii și inima pentru a primi în ea lumina minții” (p. 109)

În perspectiva Marelui Centenar, un tânăr profesor din Satu Mare a făcut cunoscut publicului de carte un eseu plurivalent cu o scriitură tensionată, despre logica sacră a Creatorului. Ne referim la un debut matur, cu o miză puternică. Cât despre autorul său - Florin Tamaș, din Satu Mare, de formație filolog, profesor de engleză, - acesta a conceput cu rigoare lucrarea sa, însumând aproape 300 de pagini și a încredințat-o Editurii Inspirescu, condusă de scriitorul și promotorul cultural George Terziu. Lansarea acesteia, cu doi ani în urmă (2017), bucurându-se de ecou în presa locală, în paginile revistei Cervantes. Mai multe pagini prefațează cartea, semnatari fiind profesori (de formație filologică) de la Satu Mare, precum și prof. doctor în teologie Cristian Boloș. Ulterior, cartea a fost reeditată, la Cluj, în condiții menite să valorifice mesajul său și maturitatea autorului, până la urmă.

Scriitorul construiește pe parcursul a mai multor capitole, într-o surprinzătoare progresie, o meditație asupra sensului divin al existenței umane, aceasta fiind revelația ultimă dincolo de pragul inițiatic al morții fizice individuale, a luminii necreate, condiționată de credință creștină, iubire și de asumarea personală, tenace, a cărții Urmarea lui Christos.

Citește mai mult:Tatiana RĂDULESCU:  O CARTE, OFRANDĂ

Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania) - ULTIMA ZI DE SEPTEMBRIE

KAKUCS H Julia 7Pete de culoarea brânduşelor de toamnă încep să picure pe mantaua gri a cerului… M-am trezit cu capul pierdut în nori, acolo unde ieri se arătase o lună mare, strălucitoare, plină de sine. Gândurile îmi zboară. Mici fluturaşi şi şoimi falnici îşi caută un drum spre logica clară a zilei. Ceasul viselor mi s-a întrerupt brusc. Tresărisem din somn, speriată de lumina zorilor, dar astăzi nu trebuie să mă grăbesc. Unele zile preiau atmosfera zilei de duminică.

Mă întind, degustând momentul şi fiecare mişcare. Dacă aş fi o pisică, aş miorlăi, plină de plăcere, dar, din fericire, nu sunt. Gândurile mele s-ar afla doar la nivelul şoriceilor, iar aşa le pot înălţa, asemeni zmeilor de hârtie, spre albastrul imaculat aflat deasupra mea. Uneori are loc o serbare a creaţiilor de hârtie, la mai puţin de 100 de km de mine, în nordul regiunii Hessen, la Braunfels. Zeci, poate sute de zmeie sunt atunci înălţate, pe un deal spălat de culorile toamnei. Ce sentiment minunat se naşte când priveşti un zmeu gingaş ce se ridică spre cer. Libertatea zborului nemarginit este amăgitoare. Cândva, undeva, lacrimile cerului îl vor duce la prăbuşire.

Casa doarme... Vântul îşi caută drumul, neajungând încă la fereastra mea. Este o linişte binefăcătoare, pe care o tulbur cu maşina de făcut cafea. Zâmbesc la gândul că o beau pentru a mă trezi. Găsesc aroma cafelei, ce se răspândeşte în mine, relaxantă. Monitorul luminiscent al computerului îmi oferă cuvintele sosite de departe, din toate părţile lumii, de pe toate continentele. Ştiu, exagerez, dar astăzi sosesc spre uimirea mea şi din Africa, de pe malul lacului Victoria. Ai dreptate. Din Asia nu am nici o depeşă.

Dacă s-ar pregăti o întâlnire, undeva într-un coltisor al globului, conversaţiile prietenilor mei s-ar desfăşura în limbile română, engleză, ivrit şi maghiară. Foarte rar ar apare în text câte un cuvânt german, de cele mai multe ori pierdut de mine. Alcătuim un mic turn Babel, o oglindă a lumii de astăzi, ce răsfrânge şi atmosfera oraşului în care-mi petrec viaţa. Mereu şi pretutindeni se aude un amalgam de limbi vorbite, accente “străine”, dialecte şi fraze frumoase, parfumate exotic.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania) - ULTIMA ZI DE SEPTEMBRIE

Cristina HOROTAN - CONFLUENȚA MINȚII CU EMOȚIILE SUFLETULUI

HOROTAN Cristina TS brÎncă de copiliță, iubeam vacanțele de vară. Le iubeam atât de mult încât, cu două săptămâni înainte de festivitatea de final de an îmi pregăteam bagajele în așteptarea plină de emoție și de nerăbdare a bunicii mele; le făceam, le desfăceam, mai scoteam, mai adăugam, le sortam, le puneam pe culori… mai intervenea și mama uneori cu modificări însă mereu găseam momentul în care, în tihnă, mi le puneam pe toate exact așa cum îmi doream. Am spus bagaje pentru că unul din ele conținea articole de care nu ne putem lipsi multă vreme și pe care le ducem cu noi în orice concediu; însă celelalte, erau bagaje cu cărți.

Iubeam cărțile, așa cum le iubesc și acum și gândul răzleț că urmează să poposesc o vacanță întreagă departe de lumea dezlănțuită, doar cu bunica și bunicul, îmi împrospăta amintirea olfactivă a mirosului pădurii și al Dealului Ciobanului plin cu flori, prin zumzet de albine și pale de fluturi colorați, locuri numai bune de păstrat în minte, în inimă și mai ales, locuri excelente pentru citit.

Între mine și cuvinte a existat mereu o legătură greu de explicat… eu le iubeam pe ele și ele mă iubeau pe mine; cu toate acestea, eu, un copil, mă simțeam uneori prea mică în fața lor. Ele, cuvintele, atât de multe, cu atâtea valențe, emoții și nuanțe atât de frumoase și mărețe, atât de melodioase – le savuram cu poftă și cu DEX-ul lângă mine, doar-doar le-oi putea dovedi cumva, visând contopirea mea cu ele într-o carte pe care nimeni să nu o poată lăsa din mână. Visam frumos în copilăria mea magică, în feeria vieții de la țară, înconjurată de dragostea bunicilor mei blânzi și buni…

La 5 ani am citit cap-coadă prima carte, primită în dar de la mama: „Povestea Bălăioarei” și atunci a început mare dragoste pentru slove și cuvinte. Îmi amintesc cum în adolescență, se trezeau părinții mei la ora cinci dimineața pentru a merge la serviciu și mă găseau cu ochii lipiți de câte-o carte... Adoram poezia într-atât, încât transcriam caiete întregi cu poeziile preferate din volume ale poeților din toată lumea. Le mai am și acum, le citesc atunci când vreau să mă întorc în timp.

Citește mai mult:Cristina HOROTAN  - CONFLUENȚA MINȚII CU EMOȚIILE SUFLETULUI

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA (37) – Jean-Marie Guyau

Jean Marie Guyau„A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a fi stăpân pe viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?”
– Jean-Marie Guyau

Jean-Marie Guyau (1854-1888) a fost un filozof și poet francez. S-a născut la Laval, Pays de la Loire, în vestul Franței și a murit tot în Franța, la Menton, oraș în sud-estul Franței, situat pe litoralul Mării Mediterane, pe Coasta de Azur. Guyau a avut o comportare nobilă, cu sclipiri geniale ale amănuntului, a fost apreciat pentru gândirea, claritatea și frumusețea expunerilor sale. A avut o viață scurtă, dar fecundă. Gânditor precoce, a avut importante contribuții în estetică, filozofia religiei, etică și pedagogie. A fost inspirat de filozofiile lui Epicur, Epictet, Platon, Immanuel Kant, Herbert Spencer, Alfred Fouillée, și de poezia și literatura lui Pierre Corneille, Victor Hugo și Alfred de Musset. Trăsăturile spirituale îl apropie de Nietsche, de care se deosebește totuși, printr-o notă vădită de iubire și înțelegere a omului și a vieții.
A cunoscut din tinerețe scrierile lui Platon și Kant, precum și istoria religiilor, prin intermediul tatălui său vitreg, filozoful Alfred Fouillée. Datorită mediului în care a fost crescut, a obținut licența în litere la vârsta de 17 ani, vârstă la care a și tradus compendiul lui Epictet. La 19 ani a publicat lucrarea de 1300 de pagini „Mémoire”, pentru care a primit în anul 1874 un premiu din partea Academiei Franceze de Științe Morale și Politice și care l-a ajutat să obțină un post de profesor de filozofie la Lycée Condorcet. Acolo a stat puțin, deoarece s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară. Pentru recuperare, a plecat spre sudul Franței, unde a rămas până la decesul care a survenit la vârsta de 33 de ani.
Mama sa, Augustine Tuillerie, care s-a căsătorit cu Fouillée după nașterea lui Guyau, a publicat în 1877 „Le Tour de France par deux enfants” sub pseudonimul G. Bruno. Soția lui Guyau a publicat romane scurte pentru tineri sub pseudonimul lui Pierre Ulric.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA (37) – Jean-Marie Guyau

Web Analytics