Vasilisk DONICA: CASA MARE A SUFLETULUI

DONICA Vasilisk3Dumnezeu nu ne-a făcut să murim și să putrezim!”
Părintele Visarion Alexa

Era duminică. Stătea pentru prima oară în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul în brațe, în biserica din satul bunicii lui. Îi povestise despre acest sat, o educatoare bună, singura bună de la orfelinatul în care crescuse și supravețuise până acum. Nu mai intrase într-o biserică până acum. Îi părea un templu măreț pentru zeii despre care îi plăcea să citească uneori, atunci când i se permitea să se desfăteze cu această plăcută și sfântă ocupație, cum o considera el.

În biserică, încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici, Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse el de multe ori, în visele lui, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meragă. Sufletul i-a suspinat ușurat de povara enormă că a scăpat de jungla orfelinatului și nu știa acum cum să-i mulțumească Maicii Domnului și pruncului Iisus în rugăciune. Știa că trebuie să fie o convorbire deosebită de celelalte zeci de sute, pe care le-a rostit în captivitatea sălbatică, plină de fiare bipede, sălbăticite de viață și împinse spre această sălbăticie de instinctul de supravețuire, singurul și cel mai animalic instinct înnăscut la om. Atunci când acesta ia întâietatea, omul revine la starea animalică, iar rațiunea, darul cel mai de preț al Creatorului, este înlocuită.

S-a trezit în orfelinat. La vârsta de șapte ani, a aflat cine este și de unde vine, ce are de îndurat și încotro merge, deși, când educatoarea i-a povestit ce știa despre el, îi părea că vine de nicăieri, a nimerit în cel mai crud infern și se îndreaptă spre același nicăieri. Dar nu a fost așa. Nu o va uita niciodată pe cea pe care o numea pe ascuns, Mama și pe care o simțea ca pe o mamă, Mama lui. Era o femeie scundă, cu părul negru, lucios și puțin ondulat în valuri, cu ochii de culoare căprui-închis, care de multe ori, în noapte, când îl căuta pentru privegheri de rugăciune, îi păreau niște cărbuni încinși. Corpul îi era suplu și ușor ca al unui înger. Avea mâinile firave, foarte albe, fața de aceeași culoare, de un alb pal, care radia în permanență a bunătate și o izbucnire evlavioasă se citea pe chipul ei, în întreaga ei făptură chiar, de o puteai confunda cu Maica Domnului, dar numai unele detalii îi trădau secretul și realitatea. Mereu îi spunea: „Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta”.

Citește mai mult:Vasilisk DONICA:  CASA MARE A SUFLETULUI

Constantin ȘELARU: DRAGOSTE DE MAMĂ

SELARU STSÎn mai multe rânduri, paznicul de vânătoare ne-a tot reclamat faptul că nu reușește ca să scape de o vulpe care are vizuina prin apropierea locuinței lui iar cu toate eforturile lui n-a reușit să-i afle locul unde se află ca să scape de ea mai ales că, mai mereu îi dă iama nu numai prin puii de la cloșcă dar hăcuind și câte o puicuță măricică.
- I-am pus laț, am făcut pânde dar n-a fost chip ca să-i fac felul – se lamenta paznicul pufnind de supărare – iar nevastă-sa, auzindu-l îl asculta îmbufnată clătinând din cap supărată și mormăind:
- N-ai făcut nimic! Degeaba mai hrănești haita aia de câini de vânătoare dacă nici cu ei și nici cu pușca nu faci nimic iar hoața aia de vulpe îți fură și puii de sub cloșcă.

Auzind-o cum îl bodogănește pe bună dreptate, într-una din zilele în care aveam planificată o acțiune de combatere la șacali și vulpi, paznicul ne-a rugat cu cerul și cu pământul ca să-l scăpăm de pârdalnica de vulpe care i-a mâncat zilele și căreia, a reușit să-i afle vizuina, nu departe de canton, însă, cu toate pândele pe care le-a făcut ca să-i dea de cap, nu a reușit să îi facă felul.
- Haideți, vă rog ! – ne-a impresionat el aproape cu lacrimi în ochi – Scăpați-mă de beleaua asta că dacă o mai știu aici îmi voi lua lumea-n cap ca să scap și de ea și de nevastă-mea.

Mai în glumă, mai în serios, fiind în drum spre standurile de vânătoare, am trecut prin apropierea vizuinii vulpii, sălaș care avea trei sau patru căi de acces iar pe pământul nisipos de la intrarea a două dintre vizuini erau vizibil imprimate urme lăsate recent de labele unei vulpi.
- Uite, pe aici a circulat astăzi – i-am spus paznicului înnegurându-l și mai mult la față de amărăciune.

Citește mai mult:Constantin ȘELARU:  DRAGOSTE DE MAMĂ 

Elena BUICĂ: SINGAPORE VĂZUT DE NICOLAE BĂNICIOIU

SINGA(Prefață la volumul în curs de apariție la Editura „Armonii culturale” director Gheorghe A Stroia)

De ce este recomandat să citim acest volum intitulat „Mic popas în Singapore”? E prima întrebare pe care ne-o punem când avem în mână o nouă carte, ca să nu ne irosim timpul de care ne plângem că nu ne e de ajuns. Mă încumet să scriu câteva cuvinte ca răspuns la această întrebare, căci mirajul călătoriilor a fost mereu viu în mine. Astfel, m-am apropiat, cu mult drag și cu deosebit interes, de notele de călătorie ale prozatorului-poet, Nicolae Bănicioiu, acum despre Singapore, vedetă, „Perlă" a Asiei de Sud-Est.

Prima recomandare pentru lectură este sugerată chiar de titlu. El conține promisiunea că volumul ne va oferi aspecte prea puțin cunoscute datorită distanței care ne desparte de o lume foarte diferită față de ceea ce cunoaștem. Văzând titlul, ne mână curiozitatea să aflăm de ce Singapore este unul dintre cele mai atractive orașe din lume, ce ascund cele câteva sute de obiective turistice care atrag milioane de turiști să vină aici în fiecare an. Câteva dintre acestea voi enumera și eu pentru a stârni curiozitatea.

Așezat pe o insulă, Singapore este un oraș-stat. Cu o suprafață doar de 682,7 km2, este una dintre cele mai mici 20 de țări din întreaga lume, precum Monaco și Vatican, dar cu o organizare a vieții care ne stârnește uimirea. Singapore face parte din cei patru „Tigri Asiatici” alături de Hong Kong, Coreea de Sud și Taiwan, aparținând statelor Asiei cu cea mai puternică economie și dezvoltare. Singapore este considerat locul din universul nostru pământesc în care civilizația a atins cel mai înalt nivel al dezvoltării pe toate planurile, economic, social, politic, asigurând bunăstarea şi siguranţa socială pentru toți locuitorii lui. El oferă un peisaj urban incredibil, criminalitate aproape zero și o curățenie demnă de invidiat. Cele mai reprezentative obiective sunt Simbolul țării, Merlionul, o statuie cu cap de leu și trup de pește, și hotelul Raffles, aflat în vecinătate, adevărate embleme pentru Singapore.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  SINGAPORE VĂZUT DE NICOLAE BĂNICIOIU

PERSONALITATEA – umbra care ne însoțește toată viața

Umbra„Nu poți trăi nepăsător / ci veșnic atent și temător. / Nu știi ce pietre sufletul îți pot lovi / și nici direcția din care pot veni. / Nu știi ce vânt în lipsa ta le-a șlefuit, / schimbându-le forma avută /
de tine cândva știută... / Nu poți trăi nepăsător, / ci veșnic atent și temător! //”
Din noul volum de versuri în pregătire

Prin Caracter, scriam cândva într-un eseu, se înțelege felul de a fi al unui individ, structura lui psihică. Mai scriam că el este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” cu care te poți prezenta oriunde, oricând și oricui.
Uneori ne referim la oameni cu un caracter puternic sau cu idei foarte clare, folosind personalitatea ca sinonim pentru caracter. Dar dacă ar fi să precizăm, caracterul l-am considera un construct biologic sau înnăscut, iar personalitatea – felul în care o persoană reacționează de obicei la o situație.
Aș spune: Dacă cu un caracter ne naștem, personalitatea e cea care, de-a lungul vieții, în noi se naște și ne urmărește toată viața. Adică „umbra”. Și precum semințele au nevoie de timp pentru a germina și pentru a crește, un astfel de timp este necesar și formării personalității.
Dicționarul definește Personalitatea ca fiind totalitatea trăsăturilor morale și/sau intelectuale proprii unei persoane, prin care aceasta se individualizează; persoană cu aptitudini și calități morale deosebite; persoană marcantă; persoană politică.

Citește mai mult:PERSONALITATEA – umbra care ne însoțește toată viața

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: PAȘI PRIN ISTORIE - CĂLĂTOR PRIN TIMP - ODEONUL LUI HERODES ATTICUS HERODION

HERODIONÎnchid ochii și mă las purtată de gând spre trecutul glorios, vrând să pătrundâ prin cotloanele timpului și să scormonească prin vremi de altădată, uitate, prăfuite, ascunse ochiului așteptând să răzbească prin pojghița timpului, cu scopul de-a scoate la iveală mistere, adevăruri, fapte, capodopere, monumente, să le cercetez îndeaproape și-apoi să le așez cu evlavie pe cât și cum pot, pe-o foaie de hârtie, așa cum îmi dictează ele ce vor să iasă la lumină, conducăndu-mi mâna și împărțind cu alți dornici căutători ca mine gândul, visul... de-aș putea, aș intra într-o mașina a timpului întorcându-mă spre-acele vremuri și ca simplu spectator să urmăresc cuminte evenimentul ales. Așa, mi-am ales să-mi conduc pașii iar în Grecia antică, marea mea pasiune încă din copilărie și visul meu cu ardoarea de parcă aș mai fi trăit în vreo altă viață, să-i admir monumentele istorice precum erau pe-atunci, mărețe, pline de culoare prinzând ca prin farmec formă ruinele sau parte a monumentelor ce s-au păstrat, mai mult sau mai puțin în vreme, pierzându-mă în forfota locuitorilor, pe tărâmurile și drumeagurile ei pribegind și simțind pulsul acelei epoci de aur. M-am oprit să văd mai îndeaproape Teatrul Antic - Herodion și sa vă scriu...

Construit în urmă cu 1.800 de ani, este renumit în toată lumea, dar multe detalii despre acesta rămân necunoscute. Este unul dintre cele mai renumite și importante teatre antice din Grecia și din întreaga lume. Este o bijuterie pentru Grecia și cu siguranță, chiar dacă nu ați vizitat-o, ați văzut zeci de fotografii să circule cu acesta pe internet sau veți vedea dacă vă va împinge curiozitatea. Motivul construcției desigur, pentru Odeonul lui Herodes Atticus, adică al celebruluil Herodeion, o capodopera arhitecturală construită pe versantul sud-vestic al Acropolei din Atena, firește că nu a fost larg cunoscut până acum. Este un teatru al perioadei romane care, după cum relatează exploringgreece.tv, are propria sa istorie deosebită și extrem de interesantă în timp.

Acest teatru antic este coroana activității culturale din Grecia în lunile de vară și rămâne unul dintre cele mai importante și recunoscute monumente ale antichității, caracterizat ca fiind cel mai perfect teatru din punct de vedere estetic și acustic. Pausanias, scriitorul de călătorii, grec din secolul al II-lea d.Hr., care a vizitat Atena în timpul domniei lui Mark Aurelius, a considerat Odeionul ca fiind cel mai bun din Grecia pentru armonia sa deosebită, socotindu-l „cea mai remarcabilă dintre toate celelalte clădiri de acest fel”. Nu întâmplător, potrivit ziarului canadian „Globe and Mail”, este considerat al doilea cel mai bun teatru din lume, primul fiind Minack TheatrePorthcurno - Anglia, urmat de Herodion, apoi Opera din Sydney, Scala din Milano, Carnegie Hall din New York, Teatrul Bolshoi din Moscova; deasemeni unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru a viziona spectacole de teatru, muzicale și de dans, renumit pentru impozanța și acuitatea perfectă, astfel încât spectatorul, chiar din ultimul șir să poată auzi și vedea perfect, caracterizat ca fiind cel mai bun exemplu de amfiteatru grecesc autentic, descris ca „locația perfectă în care muzica modernă întâlnește atmosfera antică”.

Este visul, idealul tuturor artiștilor, spune publicația „Globe and Mail” de-a se găsi pe scena lui măcar o dată în viață. Teatrul Antic Odeon de Herodes Atticus a fost de fapt al treilea teatru construit în Atena antică. Construcția sa a avut loc după Conservatorul Pericles pe care-l arsese Sillas în 85 î.Hr., dar și Conservatorul Agrippa din Antica Agora care a avut loc în secolul al XV-lea î.Hr. Irodionul a fost construit în jurul anului 161 d.Hr. (există îndoieli cu privire la data exactă, oricum în intervalul cuprins între 161 și 174 d.Hr.) prin ordinul și cheltuiala atenianului Tiberius Claudius Atticus Irod, filozof și descendent al unei vechi familii ateniene. Ceea ce nu se prea știe, este ca acest monument a fost o construcție făcută în cinstea soției sale, Aspasia Annia Rigillis, care a murit în 160 d.Hr dorind astfel să-i onoreze memoria, reușind să creeze un monument ca o bijuterie, atât a Atenei, cât și-a întregii Grecii, destinată evenimentelor muzicale, fapt pentru care a și fost numită Conservator.

Acum, să fac o mică prezentare despre Odeon din Herodes Atticus, în ceea ce privește arhitectura acestei faimoase construcții. Nu voi intra în foarte multe amănunte, doar că găsim structura caracteristică în trei părți a așa-numitului teatru „grecesc” în aspectul său ideal: concav, orchestră, construcție scenică. Clădirea era mare și foarte luxoasă. Concavitatea sa de marmură, mai mare decât un semicerc, avea un diametru de 80 de metri. Orchestra semicirculară era acoperită cu marmură alb-negru. În spatele scenei exista o clădire impunătoare cu trei etaje, cu o lungime totală de 92 de metri și o înălțime de 35 m, construită cu zidărie sculptată, încadrată pe ambele părți de scări decorate cu mozaicuri, astăzi păstrându-se doar parte din fațadă, cu doua etaje și înâlțime de 28 m ! Fațada ei interioară era căptușită cu marmură multicoloră și decorată cu coloane și nișe care adăposteau statui ale membrilor casei imperiale și ale familiei lui Irod. Conform dovezilor arheologice, Irodionul a fost cel puțin parțial acoperit cu un acoperiș foarte mare din lemn de cedru și gresie ce s-a gasit, parte din el în urma săpăturilor arheologice. Spațiul destinat publicului avea o capacitate de aproximativ 5000 de spectatori. Armonia acestui teatru se datorează designului său unic, utilizării a trei centre pentru a desena rândurile curbate de scaune, precum și spațiului orchestrei care domină, fiind astfel construită încât să aibă o formă de semicerc și sunetul să se propage uniform oriunde s-ar găsi auditorul. Acustica sa este de asemenea admirabilă, la fel și proporțiile sale simetrice.

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU:  PAȘI PRIN ISTORIE - CĂLĂTOR PRIN TIMP - ODEONUL LUI HERODES...

Emil PROȘCAN: TATAIA

GHIOCEILa câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz şi „sărac la vorbă". Nouă nu ni se părea deloc aşa, poate şi pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi" însemnând eu şi mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie.

Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic şi făcea numai lucruri bune şi pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai mereu, mama îmi vorbea, era tatăl meu. Tatăl meu!

Sigur că aş fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înţeles şi acceptat această situaţie ca pe una normală şi nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reuşeam la casa noastră şi-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubeşte şi ne ajută!".

Şi Tataie era un om bun şi cred că tot de tata era trimis să ne viziteze şi să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii laţi, părul alb ori braţele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul şi gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăţie, căldură şi dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte şi poate de aceea era tăcut.

Citește mai mult:Emil PROȘCAN:  TATAIA

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE

Vavila Popovici„Cel care are un « de ce» pentru care să trăiască, îndură aproape orice”. – Nietzsche

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, Viktor Frankl considerat „profetul sensului vieții” a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”
După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți care ulterior a fost publicată sub numele de „The doctor and the soul” (Doctorul și sufletul), conținând conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. A refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”, mărturisea mai târziu Frankl.

Citește mai mult: Vavila Popovici – Carolina de Nord: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE 

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

BUICA PIERSICL-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor'50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

Eugen DORCESCU: UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ NEVINDECATĂ” DE VERONICA BALAJ

BALAJ V AMIAZA NEVINDECATA cop1Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „... noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „... convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Citește mai mult:Eugen DORCESCU:  UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ  NEVINDECATĂ”  DE VERONICA BALAJ

Web Analytics