De multe ori ne place să ne interiorizăm, trăindu-ne bucuriile sau dezamăgirile departe de cei din jur, ne contopim cu un univers paralel propriu, unde găsim refugiu, unde vocea interioară ne dictează să refulăm din frumosul sufletului, să ne redăm lumii prin arta cuvântului.

De multe ori, adulți fiind, uităm de primele scrieri, când abia reușeam să caligrafiem primele litere, cuvinte, propoziții. Uităm de primele versuri sau compuneri, cu care începem, prin clasele primare, dedicate mamei sau învățătoarei, dar ele sunt atât de importante pentru a ne fi piatra de temelie. (Eram în clasa a IV-a, serbarea de sfârșit de an școlar, când ne luam rămas bun de la învățătoarea noastră – doamna Iuliana Man – atunci am recitat într-un cadru festiv, prima mea poezie, în care am descris chipul și firea dăscăliței mele. A fost impresionant, am scris cum m-am priceput mai bine și ... a fost de ajuns să prind gustul.) Și, da! Să nu uităm că atunci când scriem frumosul dăruit trebuie să aibă neapărat și gust și miros.

Acasă, tatăl meu, Traian Lăpăduș, profesor, absolvent al Liceului Pedagogic, Arad, mi-a deschis calea. Este atât de tulburător acum, pentru mine să-mi amintesc acum atâtea amănunte – îl urmăream cum citea – mereu avea în mână câte o carte – în servieta cu care mergea la serviciu, (trebuia să citească în autobuzul sau trenul de navetă (școala la care mergea era în comuna Macea, jud. Arad – comuna lui natală, iar domiciliul era în Arad), seara înainte de a stinge veioza, duminica, la umbra nucului din curtea casei. Când nu citea, scria – cu creionul, pe caiete, pe foi, pe care apoi le prindea cu ac sau agrafă, să nu se încurce – scria texte umoristice (pe vremea aceea se jucau scenete satirico-umoristice de către grupuri de amatori – brigăzi artistice de agitație). Mi le citea mie prima dată, chiar dacă aveam vreo 10 ani și nu prea înțelegeam mare lucru, mi le interpreta ca în fața unui juriu pretențios și mă urmărea dacă mă amuz – era semn că e bine ce a scris. Mai târziu am ajuns să îmi dau cu părerea, lăsându-mă să-i fiu critic. Nu întotdeauna știam ce scrie – am aflat mult mai târziu, când am găsit printre sertarele lui pagini întregi în care descria muncile agricole din satul lui natal, unele amintiri din jocurile de copii – poate ar fi vrut să le publice, dar la vremea aceea nu avea mașină de scris și au rămas așa, scrise cu creion chimic, pe foi șterse, îngălbenite. O parte din ceea ce a scris am reușit să pun sub tipar, în volumul „Traian Lăpăduș - un nume – o carte”.

The beauty of Australian Folclore - Henry Lawson (1867-1922) -născut la Grenfell N.S.W la 17 Iunie.

Ca orice cultură specifică unui popor sau unui grup de popoare și cultura australiană își are specificul ei. Henry Lawson, scriitorul și poetul clasic australian, unul dintre cei mai reprezentativi scriitori și poeți australieni, ne-a lăsat scrieri în general al vieții de singurătate, din perioada coloniilor. Uscăciunile, terenurile aride, nesfârșitele păduri neumblate, unde colonistul nou venit se zdrobea să supraviețuiască.

Cititorul mai puțin obișnuit cu stilul lui Henry Lawson, treptat va înțelege că de fapt, viața australienilor a fost dură în perioada începuturilor istoriei lor. Clima, flora și fauna acestui continent erau complet diferite de ale Europei. Prizonierii englezi deportați aici după revoluția lui George Washington, au pus baza unei națiuni de care avea să se minuneze o lume, mai înspre zilele noastre. Creșterea oilor și animalelor a fost principala ocupație a coloniștilor. Dar, viața de familie era aspră și plină de lipsuri. Singurătatea apăsa cel mai greu. Uneori alcoolismul era un refugiu, adunând toate negativismele lui, așa cum vom vedea în aceste scurte istorioare a lui Henry Lawson.

Previn cititorul meu, că acea aparent nesăbuită și de nonsens dialogare a eroilor lui Lawson nu e plictisitoare, ci dimpotrivă, denotă atașamentul omului simplu față de un animal, de câinele său, cu care vorbea ore în șir, dar care îi rămânea credincios și atunci când îl lovea cu piciorul. Desigur, când omul era sub influiența alcoolului, tocmai din motivele arătate mai sus, al singurătății, a lipsei de comunicare uneori.

Într-o povestire, „he Drover,s wife” (Nevasta conducătorului de animale), Henry Lawson ne zugrăvește tabloul unei familii de ciobani, când bărbatul se ducea cu turma și se reântorcea doar după 10-18 luni. Familia rămâne singură, pe o vale împădurită, într-o casă de bârne și chirpici de scândură, unde vântul, ploaia și șarpele veninos intra peste familia din casă, în dormitor și bucătărie, ziua și noaptea. În cazul acestei povestiri, familia era numeroasă, cu patru copii mici. Se stinsese și lampa, singurul ajutor era câinele. Fermierii australieni au și azi câini dresați special pentru reptile, câini ce au repeziciunea necesară a înșfăca și suprima un șarpe. Fie cât de veninos. Nopți la rând, pe întuneric, pândea deci, mama copiilor, ajutată de câinele lor, să nu se apropie șarpele de copiii ei.

Ceea ce vom deveni în viață se poate intui încă din copilărie. În preocupările lui de fiecare zi, copilul își dezvăluie talentele, se joacă cu talanții primiți în dar de parcă ar fi niște jucării fascinante. Nici o altă jucărie, oricât de sofisticată, nu îl mai poate cuceri, fiindcă talanții aceia stranii pot să ia orice formă își dorește tânărul lor stăpân.

În copilărie, obișnuiam să mă joc cu cărțile. Volumele de poezii, hârtiile și stilourile erau jucăriile mele preferate. Cerneala albastră cu care eram tot timpul mânjită pe mâini nu mă deranja, ci mă făcea să am impresia că port cerul pe palme... Prima carte pe care am deschis-o a fost „A doua carte cu Apolodor”, semnată de Gellu Naum. O furasem de la frații mei mai mari, deși abia începusem să învăț literele. O răsfoiam și, pe alocuri, făceam tot felul de... adnotări... până când aceștia și-au dat seama unde e cartea lor, împrumutată de la biblioteca școlii, și ce se va întâmpla cu ei dacă înapoiază cartea mâzgălită sau ruptă. Am primit eu tratamentul pe care frații mei bănuiau că îl vor primi de la doamna bibliotecară, în cazul unei asemenea situații. În consecință, în zilele următoare, mama mi-a dăruit o altă carte cu poezii: „Întâmplări din grădina mea”, semnată de Ana Blandiana. Fraților mei le-a revenit dreptul de a îmi citi din acea carte... până voi învăța eu însămi să citesc!

Îmi plăcea teribil să mă joc. Vara, îmi adunam prietenele la mine acasă și ne jucam „De-a școala”. Rolurile erau clar împărțite: în calitate de gazdă, în calitate de prieten ceva mai mare, în calitate de bun organizator... eu primeam întotdeauna rolul de profesor, iar ele se descurcau de minune în rolul elevelor. Îmi amintesc că le dădeam să citească și să învețe pe de rost poezii de Goga și Coșbuc, poeți ale căror cărți le primisem la finalul anului școlar...

Satul mi-a fost patron spiritual! Și azi, trecând prin el, îmi mângâie sufletul, îmi dă liniște și-și desface corola amintirilor înspre mine.
Ce liniște e acum!
A tăcut și vântul.
Ploaia cade, picurând stropi din voalul timpului...
Ploaia s-a oprit. Uite, un nor fuge deasupra casei.
Acum, casa are alt număr. Poarta e neagră, zăbrelind totul. Negrul ca de tăciune, ca de smoală, mă duce, ca dusă de frunze cazatoare, la anul nașterii mele, 1950 (4 mai). „M-am născut/ într-o zi de mai/ cu flori de salcâm în poala mamei/ și fața-i surâzând”. (Floare R. Cândea, Pagini trăite, 2004).

Numele? Mi se pare unul nimerit de fotbalist finlandez (pe care taica l-a găsit într-un Calendar pentru o sută de ani). Căci taica citea mult! Însemna mult în calendare pe care le convertea pentru mai târziu. Citea „foaia” zilnic, cum ar fi mâncat-o pe pită cu prai și cafea de cursură sau cicoare sau ceai de zahăr ars.

Când era dus cu birja la piață la Otlaca Pusta sau Lokoshásza, ne aducea „țucur”, nucă, „bată-cârn” sau caramele. Povestea lui miroase a Alba Iulia, miroase a căruță cu tulei, a bătaie... dar a trecut cu bine peste filtrul vremii...

***
La școala din sat (Macea, din Pusta Aradului), învățam pe caiete maculator și scriam pe tablă cu creta. Podelele erau date cu smoală, iar mirosul era purtat de noi, pe cârpele de cap și uniformă. Și ce bucurie simțeam când eram trimisă după cretă sau să duc catalogul la cancelarie! Treceam printr-un coridor lung și păsări împăiate îmi călăuzeau pașii.
Și totuși...
Și azi la școala din sat, clopoțelul se trage de mână!

***

Mi s-a părut firesc să nu îl caut niciodată pe Dumnezeu. Cum să îl caut, ştiind că El este pretutindeni?! Din copilărie ştiam că Domnul nostru e acolo sus şi veghează asupra mamei şi tatei, cu dumnezeiască iubire, iar ei vegheau asupra mea şi mă iubeau dumnezeieşte. Era de ajuns să cer şi primeam, ceream pâine şi primeam cea mai bună pâine, ceream jucării şi primeam cele mai bune jucării şi niciodată nu am primit pietre, chiar dacă, uneori, din inocenţă copilărească, le doream. Eram fericit!

De copilăria mică mă apropie o scurtă amintire: Mă aflam pe o bancă, într-un parc, împreună cu părinţii şi fratele meu mai mic. Întorcându-mă într-o parte, privirea mi-a fost furată de o rază de lumină caldă, care se juca cu ochii mei şi apoi se pitula veselă după ramurile stufoase ale unei tufe de flori. Am coborît de pe bancă şi m-am aventurat spre luminişul care îmi zâmbea atât de familiar. După un timp, m-am simţit singur şi am început să plâng, crezând că m-am rătăcit. Deodată, un scurt fulger verde-albăstrui mi-a închis pentru o clipă ochii. Deschizându-i uşor, l-am zărit pe tată meu. Mă fotografia. Am zîmbit fericit!

Atunci credeam că e el se jucase cu luminişul, cum se juca cu aparatul și cu jucăriile, ca să mă înveselească... acum ştiu însă că Cineva imi zâmbise de sus, cu un surârs cald şi bun, pe care îl împrumutase cu dragoste şi părinţilor mei. În sânul familiei eşti mângâiat, alintat şi iubit, într-un grup intim de prieteni, bucuria e comună şi poţi râde în voie, cu poftă, fără să ai senzaţia de apăsare și de ridicol. În casa ta, în familia ta, în grupul tău de prieteni, simţi că Dumnezeu, care vede în ascuns, îşi întoarce faţa Sa către cei doi, trei sau patru adunaţi în numele Său şi îi răsplăteşte cu mărinimia şi bunătatea lui. Schimbarea la față a Domnului Iisus pe muntele Tabor s-a petrecut in intimitatea a trei ucenici, cei mai apropiați de Hristos. Însă, într-o colectivitate, cu cât e mai mare, cu atât te simţi mai stingher, ţi se usucă buzele, eşti în general frustrat şi nu te simţi deloc în largul tău, cu atât mai puţin iubit. Îar, în adolescenţă, când ţi se reflectă propria ta persoană, bine conturată în proprii ochi, doreşti să fii apreciat şi îţi apar puseele de libertate, e cu atât mai greu să suporţi mulţimea.

„Voir pour prévoir, prévoir pour prévenir.” (A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni) – Auguste Comte

Conform dicționarului, BĂGAREA DE SEAMĂ este atitudinea omului precaut, prevăzător. Am mai scris despre această atitudine a omului, care s-a dovedit atât de necesară în viață noastră. Întâi trebuie să vezi, să judeci cât poți și apoi să iei măsurile necesare, pentru a prevedea o acțiune posibilă, împotriva ta sau împotriva unui colectiv, a unei țări sau a chiar a mai multor țări. Da! Să vezi, să prevezi și să previi. Cunoscând cauza, caracterul instabil al unui conducător, ne putem aștepta la efecte dezastruoase, ca atare este necesar să fim prevăzători pentru a preveni un dezastru.
Sociologul și filozoful francez Auguste Comte (1798-1857), fondatorul filozofiei pozitivismului, filozofie care nu mai căuta explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumea cu studiul datelor experienței, „a vedea pentru a prevedea” fiind scopul științelor pozitive, științe pe care Comte le orânduia astfel: matematica, astronomia, fizica, chimia și biologia socială. Scopul ultim al filozofiei pozitive ar fi cel de natură practică – progresul umanității, evitarea dezastrelor. Progresul, în concepția lui, se poate realiza prin educație și aceasta duce la o reformă sufletească, în sensul spiritului pozitiv dorit. Dar când nu mai este timp pentru educație? Când șeful Bisericii Ortodoxe Ruse ține o slujbă pentru soldați în care le cere să-și apere țara „așa cum numai rușii pot să o facă” (am văzut cum știu s-o facă!), mai este „loc” de educație? Filozoful punea accent pe sentimentul social – altruism în loc de egoism –, pe ordine și progres, progresul urmărind îmbunătățirea continuă a propriei noastre naturi, a diferențierii umanității noastre de simpla animalitate.

După patru ani de „tăcere” editorială, dar prezentă în numeroase reviste, antologii, enciclopedii și dicționare literare din țară și de pe întregul mapamond, cu câteva luni înaintea pășirii în al nouăzecilea an de viață, scriitoarea ELENA BUICĂ-BUNI oferă cititorilor săi, cu aceeași dragoste dintotdeauna, două volume cuprinzând scrierile sale și ale altora despre domnia-sa. Este vorba despre volumele „Miracolul cuvântului” și „Pășind spre târziul vieții”, ambele publicate în acest an (2022) la Editura „Armonii Culturale” din Urechești-Slobozia, cărți care îi întregesc portofoliul propriu, adăugându-se celor publicate în perioada 2005-2018.

Citindu-i (și) aceste două cărți, am retrăit acea stare caldă, calmă, profundă de satisfacție spirituală, recunoscând-o pe cea care, de ani buni, îmi acordă prietenia și înțelegerea sa de om pentru care „miracolul cuvântului” este minunea ce-i umple viața, este spiritul românesc în toată profunzimea sa, este deplinătatea sa afectivă în prezentarea spectacolului lumii, al vieții în întreaga ei plenitudine.

Primul volum, „Miracolul cuvântului” este structurat în trei părți. Prima parte, „Scrieri în amurg”, cuprinde 26 de eseuri publicate de-a lungul a patru ani (cel mai „vechi” este din anul 2018), tratând o multitudine de teme, unele chiar neașteptate la un filolog de profesie, de la „Câmpul energetic al omului” la „Capcanele științei și tehnologiei” sau legate de pandemia Coronavirus, de la evocarea unor mari artiști români la cele surprinzând emoții, sentimente și trăiri ale sensibilului său suflet românesc când își amintește de „Sărbătorile de iarnă – o întoarcere la obârșii” sau de „Spiritul sfânt al Crăciunului”, retrăind „inefabilul spirit românesc” al Țigăneștiului teleormănean, satul natal în care a cunoscut „aceste comori tradiționale, acest univers ca de basm”, un sat românesc ca multe altele care, ca prin minune, „se transformă într-o mare scenă de spectacol, iar sătenii devin actorii principali pentru câteva zile feerice”.

Fiind unul dintre cei puțini rămași, implicați afectiv în existența și istoria facultății de Arhitectură din Iași, am fost solicitat să evoc câte ceva din aspectele ce ar putea interesa pe cei ce doresc să afle ce și cum au fost mai ales începuturile acestui lăcaș al învățământului superior din actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi” Iași. Voi insista mai mult pe începuturi deoarece despre prezent se știu destule și suficiente lucruri.

Pentru mine acest demers este destul de dificil. Aș avea atât de multe de povestit, toate având importanța și farmecul lor, întrucât 15 din anii mei de muncă s-au împletit cu această școală. Prin natura funcției și a postului am fost în permanență în contact și în mijlocul studenților, al corpului didactic, al școlii în general, încât este foarte greu de ales ce merită și ce nu spus și aflat. Amintirile mi se învălmășesc în minte, cerând parcă a fi puse pe hârtie, dar voi puncta doar acelea care au făcut sarea și piperul școlii, atât de îndrăgită de generațiile de studenți care i-au pășit pragul.

Facultatea de Arhitectură ieșeană a fost înființată în toamna anului 1969, sarcina imensă a începutului de drum fiind încredințată lui Nicolae Porumbescu, venit din București, cunoscut în lumea arhitecților prin numeroase proiecte, printre ultimele fiind Circul de Stat din Bucuresti. Mâna dreaptă a distinsului profesor a fost doamna Maria Porumbescu, care se ocupa mai mult cu partea organizatorică. „Gipsy”, cum îl alinta doamna Porumbescu, fiind un tip brunet cu un păr alb bogat și de statură medie, se ocupa de partea didactică.
Din capul locului trebuie spus că începuturile școlii de arhitectură ieșene au fost foarte grele. Imobilul repartizat era între liceul Negruzzi si Universitatea „Al. I. Cuza”, o clădire in formă de „L” care aparținuse internatului liceului „Garabet Ibrăileanu”. Avea un pod maiestuos in care liceul ținea tone de ceapă, cartofi si alte legume, din care se mai înfruptau uneori studentii arhitecți căminiști prin bunăvoința lacătului al cărei cheie stătea la mine. La subsol se afla atelierul de STUFO si depozitul de machete.