Cristina HOROTAN: CĂLĂTORIND SPRE STELE (POEME)

HOROTAN Cristina 1AUG2021BZBOR LIN... CICI, FIINȚĂ MINUNATĂ!

Un suflet magic, de la noi,
A învățat de azi să zboare
Și s-a-nălțat în infinitul
Parcă silfid fără culoare.

Și aș putea să scriu cuvinte
Multe din cele mai frumoase
Însă nimic din ce-am în minte
Nu-mi scoate tremurul din oase.

De ce n-a vrut să mai aștepte?
(S-a stins grăbită minunea mea)
Încă vreun an, vreun anotimp
Până să se transforme-n stea?

Cum să pot potrivi cuvinte
Pentru un om .cum ea a fost?
Îmi este-n suflet și în minte
Iar azi nimic nu are rost.

Pe cine să mă supăr, oare,
Că a plecat fără să-mi spună?
Că a găsit un loc mai bun
Departe de lumea nebună?

În zboru-i lin, să mă vegheze
Cum o făcea și pe pământ
Îi aud vocea, stinsă parcă,
Sunt om și când mă doare, plâng.

Am înțeles că viața noastră
E ca o pană-n palma Lui
Iar ea, a fost atât de blândă
Și-a dus-o-n 'naltul cerului.

Azi am pierdut în fața Lui
Noi toți, cei care te-am iubit.
Zbor lin prin cer, minunea mea,
Ne revedem în infinit!

INFINIT

Din infinit venim, ca o scânteie
Și-n infinit ne stingem, prea abrupt
Asemeni unui meteor, ce cade,
Din prea înaltul ce de lume-i rupt.

Și zborul lui atât de scurt ne pare,
Însă enormă e căderea cruntă
Ce se disipă în curentul veșnic
Fără sonor și fără nici o urmă.

Particule de infinit, noi suntem
Create, toate, dintr-un mic Big-Bang
Și în imensitatea vieții lumii
Câștigăm, temporar, nume și rang.

Însă terifiantul infinit,
Nelimitat în spațiu și în timp,
Când o scânteie e prea arzătoare,
O stinge-ncet și o aruncă-n vid.

Mereu spunem că tot ce-a început
Se va sfârși odată, negreșit
Eu cred că nimeni și nimic nu moare.
Totul se pierde, brusc, în infinit.

FABRICA DE TIMP

De ce n-ai făcut, Doamne, o fabrică de timp?
Cel mai râvnit produs din viața omenirii
Pierdut fără recurs, de multe ori deplâns
De ce n-avem o șansă în taina nemuririi?

De ce cu-atâta drag, ne-azvârli flagrant în lume?
Puternic angrenați în val-vârtejul spasmic
Și ne îmbeți, șarmant, cu dimineți senine
Pe care noi, nătângii le îmbrăcăm în plastic

De ce suntem plătiți cu toxice monede,
Îmbolnăvite cronic de-afecțiuni letale?
Căci vezi cum toate-acestea bucurii efemere,
Ne-ndepărtează grav de cele sfinte ale Tale.

De ce și azi ne lași, după-atâtea istorii
Scăldate-n uneltiri și-n lupte pentru-arginți,
Să irosim magie din suflete frumoase,
Și-apoi s-o preschimbăm în boală pentru minți?

De ce nu faci, Tu, Doamne, o fabrică de timp?
Ca să îl poți da gratis, celor ce nu-l mai au
Căci dintre toți, doar ei sunt cei ce-au înțeles
Că doar atât ar vrea din tot ce-odată-aveau

ICOANA MEA

Icoana mea, din zori de viață
Ce m-a călăuzit mereu,
Aș vrea să-ți spun ce dor mă-ncearcă,
De tine, universul meu.

Icoana mea, din zorii zilei
Prezentă-n inimă și-n gând,
Aș vrea să simți toată iubirea
Ce-o port sufletului tău blând.

Icoana mea, din miezul zilei
Pictată cu bucăți din mine,
Tânjesc precum un tributar
După o zi, numai cu tine.

Icoana mea, din asfințit
La care mă-nchin cu speranță,
Să fiu măcar un ceas copil,
Aș da orice .pentru o șansă.

Icoana vieții mele-întregi
Crezul suprem din care sunt,
Cuvinte nu-s, să pot să-ți spun
Cât este dorul meu de crunt.

Eternă ești în mintea mea
Și veșnic bați în pieptul meu.
Tu, magică icoana mea,
Ești totul meu din tine-s eu.

STELE ÎN NOROI

Lumea-n care noroiul ne orbește,
Iar stelele plăpânde-s căzute la pământ
Utopic e să văd că iarba încă crește
Și oamenii se poartă încă-n gând

Zâmbetele-s bizare, dintr-odată,
Pentru că azi sunt împotriva firii.
Ciudat e când un om mai stă să-l bată
Lin, pe obraji, în dans duios zefirii.

Nici ploaia parcă nu mai e ce-a fost
Acum, vrea doar să ne strice pantofii.
Cum să-i găsim și azi, același rost,
Când nu o iubesc decât filosofii?

Pălesc în asfințituri violete
Mințile luminate, câte una.
Rămân niște desene pe tapete
Și de tristețe pălește și luna.

Comorile se-ngroapă în adâncuri;
Înaintăm cu omuleți din tină,
Care în vidul lor, sunt doar „mormânturi"
Pentru noi toți și noi suntem de vină.

Cât vom arunca stelele-n noroi
Și vom cinsti noroiul modelat,
Rămânem la nivelul de strigoi
Într-un neant veșnic întunecat.

CELOR GOI

Prietenii pierdute-n timp
Pentru orgolii înfundate
Din suflete întunecate
Fără culori de anotimp.

Cernute-au fost de întâmplări
Și judecăți fără valoare,
În subcapitole amare
Împrăștiate-n triste zări.

În melancolice povești
Le mai rostim, rar, câte-un nume
Ascuns în ale mării spume
Și-n cântecele feciorești.

Uitând onorul ce le-ai dus,
Ei, care sunt plini de păcat,
Te-au judecat, te-au condamnat
Și-n mintea lor, ești doar apus.

Și inima ți-a fost bucăți
C-ai încercat să înțelegi,
De ce nu poți să îi renegi,
Cum se întâmplă-n alte părți.

Dar timpul acest martor mut,
Fără vreun fel de pledoarie,
Ți-a arătat ce penurie
E-n piepturile lor de lut.

Iar într-un suflet incolor.
Nu căuta nicicând culoare;
Deși e trist, deși te doare.
Să nu te vrei în preajma lor.

MAREA MEA!
(Sofia)

În ochii ei, văd marea nesfârșită
Sub strălucirea razelor de soare;
Iar ea e ca o briză infinită
Prin suflul ei, orice durere, moare.

În părul ei, ea poartă doar miresme
Din prospețimea apelor albastre
Și o inspir cu stări entuziasme
Pe ea, una din stelele măiastre.

În palma ei, ea poartă anotimpuri
Când blânde, când lovite de furtună,
Calde, fierbinți, sub nea și sub înghețuri
Doar ea e varianta cea mai bună.

Zâmbetul ei, este minunea lumii
Venit din colosala ei ființă;
În fața lui, floarea-și arată pomii,
Fără regret și fără vreo căință.

Și toată ea, e ca o sfântă mare
De-i liniștită sau învolburată;
Din mine e, micuța mea splendoare
Cu ochi senini și inima curată.

EU NU FUG...

Eu nu fug de realitate
De oameni vise și emoții
Nu fug nici de pustietate
Și nici de furtunile sorții.

Nu fug din calea tumultuoasă
A vieții, ce mă-nghite parcă
Și uneori e dubioasă
Stranii emoții mă încearcă.

Să mă cunosc pe mine însămi
Atât de natural îmi pare,
Dar uneori îmi sunt asemeni
Unui străin din depărtare.

Purtăm în noi mai multe inimi
Care se schimbă cu frecvență,
Pulsând în parametri minimi
Globule de condescendență?

Confuzie totală, parcă
E între mine și eu însămi .
Și văd cum fiecare-ncearcă
Să fie ce-i mai bun în oameni.

Atât de încâlcit e totul
Și-atât de greu e de-nțeles
Dar EU NU FUG, deși potopul
Tocmai pe mine m-a ales.

NULITĂȚI CU PANA-N MÂNĂ

Printre-atâtea nulități,
A-nceput să dea din plisc,
Să se simtă important,
„Jurnalistul" habarnist.

Fără nici o eleganță,
Sau vreo urmă de bun-simț,
Cu gramatica stâlcită,
Se exprimă prin „guiț"!

Cinste celor care scriu
Fără ură și ranchiună;
Jurnaliști adevărați
Cu școală și cu măsură.

Însă azi, când fiecare
Poate fi orice-și dorește,
Peste noapte-i jurnalist
Scriind strâmb tot ce poftește.

Aserviți, majoritatea,
Prezenți pe la „informații",
Ca Grivei răspund la ordin
Și o fac pe nepătații.

Fericiți sunt aserviții,
Sub papuc ținuți de alții
În sfârșit, doar la vedere...
Căci de fapt sunt nuli, săracii.

DRUMUL SPRE APUS

Dacă se poate cineva
Care-a iubit nemărginit,
Să îmi arate grabnic calea
Pe care-ajung la răsărit.

Și dacă știe cineva
Vreo școală bună de urmat
În care aș putea să-nvăț
Să fac și eu cu viața, blat

Dac-ați văzut, din întâmplare
Vreo carte, prin vreo librărie,
Care-ar putea să îmi explice
Rețeta pentru bucurie.

Și dac-ati reușit, vreunii,
S-aveți un trai imaculat,
Să-mi spună cineva secretul
Pe care eu nu l-am aflat.

Și v-aș ruga, dacă se poate,
Pe cei care-ați pierdut minuni,
Să ne spuneți și nouă taina
De-a le-nvia prin rugăciuni.

Și dacă nimeni nu le știe,
Dacă sunteți și voi ca mine
Poate purcedem împreună
Spre un degringolatic mâine.

Dacă se poate cineva
Care a suferit nespus,
Să îmi arate grabnic calea
Pe care-ajung... pân' la apus.
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr,Sibiu
1 august 2021

Web Analytics