Dorin TEODOR: UMBRA CANGURULUI (POEME)

TEODOR Dorin 1BONSOIR MADAM!

Bonsoir madam!
Îmi scuzi impertinentă
De a-ţi inoportuna prezentul
Cu prezenţa
Infinit zecimalei apariţii;
Dar, draga mea,
În astfel de condiţii
Nu mai ţin cont de nici o zecimală.
Vrei ca să plec?
Sau mă dai tu afară?
Să ştii că de-am să plec, ai să regreţi…
Din şapte milioane de poeţi
Ce populează galaxia noastră,
Nu mai găseşti o astfel de năpastă
Cum este jumătatea ta legală!


Nu insistă, că tot nu ies afară!
Şi ştii de ce nu ies?!
Fiindcă e frig!
O, Doamne!
Fă-mă s-o conving
Că e obiectul existenţei mele!
Că dintre zecile şi zecile de stele
Pe care le-am văzut azi în coniac
E singura steluţa care-o plac!

POEMUL UNUI ZÂMBET

Păstrăm imaginea unui minuscul zâmbet
Şi-n palme fluxul unei alte vieţi,
Când am desprins tăcerea de tăcere
Şi când hoinar printre atâţi poeţi

Am aşternut pe-un colţ de suflet
Poemul unui mit şi-al unui mit,
Poemul obsedat al unui strigăt
Fixat pe buza unui zeu cinstit.

Pe zei nu i-am iubit dintotdeauna
Şi n-am crezut în nici un ritual;
N-am vrut să cer frântura lor de zâmbet
Şi nici să plâng. Acordul triumfal...

Al unei corzi cândva sentimentale
N-am vrut s-ascult şi coarda-a ruginit;
Am profanat un cult şi-am dărâmat un templu
Am ignorat un zeu. Dar astăzi, uluit,

Aştern poemele îngălbenite
Pe-altarul zeului îmbătrânit
Şi strig un nume obsedat de teamă
Că-l va uita. De ieri m-a chinuit

Imaginea unui minuscul zâmbet,
Şi-n palme, fluxul unei alte vieţi,
Îl simt şi-acum când noaptea alburie
Deschide poarta altei dimineţi.

LA CASA DE NEBUNI

E luni!
Aici la casa de nebuni
Nu s-a întâmplat nimic.
E iarnă.
La geamuri stau nebunii adunaţi
Cu acelaşi zâmbet cenuşiu pe faţă.
Mâine e marţi!
Văzduhul se prăvale sumbru
Deasupra noastră-n neîmplinite cercuri
Nu s-a întâmplat nimic nici astăzi…
Mâine e miercuri!
Aceeaşi veşnică lentoare
Care mă doare…
Doar soarele e astăzi mai vioi
Făcând uitată noaptea îngheţată
Mâine e joi!
Zăpada e pătată cu noroi,
Iar iarna pare-un fas abandonat
Păcat…
Doar pomii parcă-s încă tineri.
Mâine e vineri!
Ca şi în zilele trecute
Timpul amorf stă încrustat în gheaţă
Acelaşi soare rece mă răsfaţă
Plutind prin ziua parcă vânata…
Mâine e sâmbătă!
Norii atârnă goi de sentimente
Spălând cu bruma fetele absenţe
Cu-aceeasi nepăsare cinică…
Mâine-i duminică!
O zi la fel de rece şi absurdă…
Aceeaşi ceată umedă inunda
Sfârşitul unei alte săptămâni…
Mâine e luni!

URSITOARELE
Eu m-am născut într-o încăpere plină
Cu câteva duzini de ursitoare;
Să-mi proroceasca ce avea să vină
Se buluceau de-a valma, fiecare:

„Vei fi frumos cum n-ar putea în lume
Să vină altul şi să te întreacă…”
Grăi o babă cu înţelepciune
Şi aproape se-neca c-o tuse seacă.

„Vei fi bogat”, se buluci fiţoasa
Una puţin mai mare de un metru
„Afară te vor da paralele din casă
Dar ai să pierzi de nu păstrezi secretul.”

„Vei fi puternic, şef peste mulţime”
Răcni la mine, cu furie, alta,
“Vei trage doar foloase, va fi bine,
Atâta timp cât peşte are baltă.”

Eram năuc şi ud până la piele
Eram bogat, eram deştept, eram un sfânt,
Nu se legau de mine cele rele,
Eram cel mai al dracu’ pe pământ.

Au trecut anii şi au avut dreptate:
Eram frumos ca dracu’ între sfinţi,
Eram bogat fiindcă aveam de toate:
Chelie, burtă şi vreo patru dinţi.

De multe ori, lovit de apatie,
Aştept la colţul drumului cel mare,
Cu ochii tulburi cA după beţie,
Să întâlnesc măcar o ursitoare.

SĂPTĂMÂNA

Începe timid săptămâna
O ploaie discretă mă scoală
Mă simt ca trezit după boală
Şi-aş plânge, aş plânge întruna.

Sunt trist, ochii văd la-ntâmplare
Mai tulburi ca ziua de-afară.
E luni, constatai într-o doară,
Şi lunea nimic nu răsare.

Mă-nchin adunat lângă vatră
La sfinţii de vremuri uitaţi;
Nu ştiu dacă astăzi e marţi
Sau poate n-a fost niciodată.

Mă zbat într-al orelor cercuri,
Mi-e frică de ziua de miercuri
Şi spaimă aproape nu-ngheaţă
Simt trupul plutind fără viaţă.

E frig… ochii nopţii veghează,
Încerc să dau timpul înapoi,
M-am născut într-o noapte de joi
Dar mă întreb: pentru cine contează?

Mă îmbăt cu speranţe deşarte,
E vineri, o zi oarecare
Dar ziua aceasta mă doare!
Mai fac inc-un pas către moarte.

Sudoarea îmi şterg de pe faţă
Cu o mână jilava şi rece.
Şi sâmbăta asta va trece
Mai luând o felie de viaţă.

Şi soarta, şi ea m-a uitat
În lumea absurdă şi lentă,
Duminica trece absentă
De parcă nici n-a existat.

SPRE CENTRUL PĂMÂNTULUI

Alergam spre centrul pământului
În mână cu o stea;
Mă biciuiau cozile vântului,
Iar steaua ardea.

Am trecut pe sub Coloana Infinitului
Şi am poposit la Masa Tăcerii;
Am auzit strigătul vântului
Chemându-şi la masa toţi verii.

Am pornit mai departe în fugă
Spre centrul pământului;
Îmi era teamă să nu mă ajungă
Tăcerea adâncului.

Voiam în centrul pământului
Să ascund steaua de lume,
Dar am pierdut-o în bezna trecutului.
Şi steaua golită de nume

S-a stins undeva într-o cută
Din fruntea ridată a urâtului…
Trăgeam după mine uitarea tăcută
Fugind înapoi din centrul pământului.

CÂND AM SĂ MOR

Când am să mor aş vrea să fie vară
Şi dacă s-ar putea, la ora nouă;
Să fie douăzeci de grade afară,
Şi-n orice caz, ferească, să nu plouă!

Cerul neapărat să fie albastru
Şi nici un nor să nu-mi rideze fața
Pe bolta nopţii nu vreau nici un astru;
Ar fi perfect la noua dimineaţa!

Vântul să bată în rafale medii
Nici prea domol, desigur, nici prea tare,
Doamne fereşte, nu vreau să mă sperii,
Să stric petrecerea de-nmormantare!

Lumina zilei să nu lase umbre
Şi soarele să fie mai discret.
În atmosferă, fără gânduri sumbre,
Nu moare un oricine, azi moare un poet!

Soţia mea să mă vegheze straşnic,
Să nu fac la final iar o prostie
Pe care s-o regret apoi amarnic
Plecând aiurea - nu spre veşnicie!

Când am să mor n-aş vrea să fiu de faţă
Cu toată scârbă pentru viaţa mea,
N-aş vrea nici mort să mă despart de ea,
La urma urmei n-am decât o viaţă!

PLOAIA

Plouă! Plouă peste case
Plouă-n suflet, plouă-n oase;
Plouă rece, plouă dur
Doamne, n-am să mai îndur

Şi-am să strig în gura mare:
„Hei tu, ploaia asta care
N-ai ce face şi mă uzi,
Ia mai termină, auzi?!”

Însă ploii nici că-i pasă
Nici că stau închis în casă,
Nici de basca mea cea nouă,
Ştie doar atât: să plouă!

OBICEIUL

Nu sunt un mistic. Nu sunt nici ateu,
Mă înţeleg perfect cu Dumnezeu
Sunt credincios cât este necesar.
Păcate?! Sunt şi-ele pe cântar,

Dar nu-s suficient de păcătos
Încât să fac drumul spre iad pe jos.
Chiar de-am venit pe lume întâmplător,
Nu vreau să trăiesc veşnic, nici să mor.

Dar până la urma sorţii au decis:
„Dacă nu mori, ai să trăieşti” mi-au zis.
Şi-am înţeles atunci care-i temeiul
Care-ţi conduce viaţa: OBICEIUL!

Te naşti, deci, fiindcă se obişnuieşte
Din moşi strămoşi – apoi începi a creşte;
Şi creşti, şi creşti – de obicei atât
Cât e suficient să fi adult!

Ajuns adult munceşti de obicei
Cât o bovină, dar şi bei cât trei,
Iar după un timp, cum se obişnuieşte,
Te însori. Acum nu mai creşti tu ci creşte...

Ce-ai semănat! Fiindcă de obicei
Nevasta-ţi naşte, chiar dacă nu vrei,
Atâţi copii cât n-ai închipuit:
Câţi de-obicei se nasc dintr-un iubit!

De obicei, aceştia se duc,
Pe unde nici cel mai temut haiduc
Nu a hălăduit nici după moarte,
Iar tu, de obicei, poţi avea parte

Să alergi după nepoţi, năuc, prin curte
Ori să vorbeşti cui vrea să te asculte,
Ori, cum e obiceiul, să te cerţi
Cu jumătatea ta, ori să aştepţi,

Cum este obiceiul, pe cea care,
Îţi dăruieşte ultima plimbare,
Fiindcă aşa ţi-e dat, să mori, în fine,
De obicei când rămâi fără zile!

NAPOLEON

Inspecţia veni inopinat!
O sală lungă – în fiecare pat
Câte-un bolnav zâmbea condescendent…
Inspectorul, un doctor eminent,

Un psihiatru foarte renumit
Îl întrebă pe primul întâlnit:
„Cum te numeşti?” – “Eu sunt Napoleon!”
„Dar tu?”, zâmbi spre altul din salon

„Eu sunt Napoleon şi împărat!”
„Eu sunt Napoleon adevărat!”,
Zise un altul mic şi cu chelie.
„Ba nu!”, zise un altul cu furie.

Nu va mai spun ce-a fost, că nu mai pot,
Napoleoni veneau de peste tot!
Ba începură chiar să-şi care pumni.
Inspectorul se închină: „Chiar sunt nebuni!

N-am întâlnit în lunga-mi carieră
Domnule doctor, aşa daravelă!”
„Sigur că sunt nebuni, ce Dumnezeu,
Fiindcă inspectore, Napoleon sunt eu!”

ADEVĂRATA BULIBĂȘEALĂ

Era o-asemenea bulibăşeală
Că nu mai pricepeai de fapt, nimic;
Vântul dansa cu norii din buric
Şi frunzele cădeau de oboseală.

Cerul pleoştit parcă de bătrâneţe
Se sprijinea de creştet gânditor,
Apusul se îndrepta spre el sonor
Şi de uimire făcea fete-fețe.

Un pui orfan de vânt se încurcase
Prin ramurile unui chiparos
Şi se zbătea aproape furios
Şi plin de nervi – aproape decedase!

Un stol de papagali deja smintit
Se pregătea de un atac nocturn
Cătând pe ciocul lor duios şi cârn,
Înjurături de neînchipuit.

Pe un spic de lac un pelican tomnatic,
Ba moţăia, ba se trezea din vis
L-ai fi crezut aproape indecis
De nu clipea din ochii blegi, flegmatic.

O gaşcă de furnici, dezordonată,
Se-mpleticea cu chef prin iarbă deasă,
Greşise iarăşi drumul către casă,
Cum îl greşea de fiecare dată.

Un grup de gâşte vag indiferente
Dar toate mândre de prezenţa lor,
Îşi îndrumau odraslele la zbor,
În volte graţioase şi decente.

Doar un zurliu de cangur n-avea stare
De parcă ar fi avut în el benzină,
Se alerga cu umbra prin grădină,
Bag seama, pentru poftă de mâncare.
----------------------
Dorin TEODOR
Pitești, iunie 2021

Web Analytics