Cristina HOROTAN - ZECE ZILE DE MAI (POEME)

HC MAI2021LUMEA NOASTRĂ E ÎN NOI

Din ziua-n care ne-ntâlnim cu lumea, cu aerul uscat ce ne inspiră,
Ca-ntr-un taifun ne căutăm menirea și spiritul ce veșnic ne admiră.
Din prima zi, ne facem auziți; pentru că are cine să ne-asculte,
Și-n timp... ne-arătăm tot mai obosiți; cuvintele devin doar catapulte.
Din prima clipă ne simțim iubiți, ne cuibărim în brațele divine,
Și-apoi în larg vâslim, mereu grăbiți, accelerând spre țărmur'le străine.
Unii facem chiar înconjurul lumii, uitând adesea drumul înapoi,
Învățăm alte limbi, alte cutume și renegăm că lumea ne e-n noi.

STAȚIA DE NORI, CU VLAD

Privind spre munții minunați,
Îmi spune băiețelul meu
Că sunt așa frumoși și-nalți
De parcă-ajung la Dumnezeu.

Și că ar vrea, dacă se poate
Ca Dumnezeu din cer, de sus
Pe-un nor să-l urce, într-o noapte
Să vadă lumea la apus.

Și-apoi să-l plimbe și prin răsărit,
Să vadă-ntreaga lume, luminată,
Și să-l aducă înapoi, numaidecât,
Căci stația de nori este acasă.

Am închis ochii și-am privit
În mintea mea, întreg tabloul...
Atât de ireal.. și-am amuțit.
Iar tot ce auzeam era... ecoul.

I-am mulțumit că îmi împărtășește
Cu-așa sinceritate, mintea lui.
Iar el, luându-mi fața-n mâini, zâmbește:
Să vii cu mine, mami, la bordul norului!

OLIMPUL MEU

M-a întrebat minunea de fetiță,
În zi-nnorată, fără nici o rază,
- Tu, mami, care ești ca o zeiță
Și care ani la rând mi-ai stat de pază...
Ce ai putea să fii, în loc de mamă?
Și ce-ai putea să ai, în locul nostru?
De ce ți-ar fi ție, vreodată, teamă?
Și cine ti-ar putea pune căpăstru?
Căci ești așa... o forță din Olimp!
Și-mi pare că nimic nu te doboară!
Atâtea poți! și parcă zbori prin timp
Din tine parcă... magie coboară.
Și uneori te văd îngândurată...
Și tare-aș vrea să intru-n mintea ta,
Să îți cunosc esența vie, toată!
Și să rămân pentru vecie-n ea.
Nu știu cum te vezi tu, dar eu te văd...
Ca „cea mai minunată" dintre toate!
Un punct imens, unde raze converg,
Formând un soare magic, ce se zbate;
Pentru noi toți și pentru toți ai noștri,
Pentru iubire, liniște și pace
Și-abia apoi se zbate pentru el...
Un soare căruia lumina-i place.
Ce-ai vrea tu oare, draga mea, să fii?
Dacă printr-un absurd nedefinit,
N-ai fi acum mamă de doi copii
Și-ai putea să te-ntorci în infinit?

- Dacă printr-un absurd indescifrabil,
În timp, cumva, ar trebui să zbor,
Aș vrea acolo unde...inefabil
Copil eram, sub cer fără de nor.
Când eu, ce-acum sunt mamă de doi prunci,
Eram numai o simpla copiliță...
Și alergam sub soare, peste lunci,
Iar păru-mi strălucea strâns în cosiță.
Și-așa cum tu mă vezi, ca pe-o magie,
Ca pe-un sfânt munte ce-i de neclintit,
O vedeam eu, pe mama mea rozie,
Icoana sufletului meu iubit.
Însă pentru nimic, în lumea toată
Din NOI, nu vreau să mă întorc în timp.
Căci fără voi, nimic nu va să poată
Să-mi construiască magicul Olimp.

DĂRUIT DE DUMNEZEU... DE PAȘTE

Ce binecuvântare să se nască
Într-o frumoasă zi de sărbătoare!
Cu cer senin și cu șăgalnic soare...
Cum și-a ales el, pruncul, să trăiască.

În jumătatea scurtă de deceniu,
Trecută-n grabă mare și-n lumină,
Fiece zi, copilul, mi-o-nsenină
Cu felul lui miraculos de geniu.

Cu ochi blajini și cu-al lui suflet mare,
Așa... ca marea de la Sfântul Gheorghe
Pentru oricine stă, pruncul, de veghe,
Și-oricând, oricum, în ajutor îți sare.

Cu o filosofie-așa frumoasă...
De oameni, lucruri, gesturi și de viață,
Înaintează brav, pășind în față,
Și-n urma lui... doar urme minunate lasă.

Și îl privesc cu-așa melancolie,
Căci văd cum pașii lui se prea grăbesc...
- Mami, uită-te ce repede cresc!
- Mergi mai încet, mirifică făclie...

Nu sunt cuvinte parcă, să-l descriu
Pe-acest copil al meu, născut de Paște...
Și chiar de-n altă zi, el s-ar mai naște
Ar fi cu-același suflet azuriu.

EPICENTRUL NOSTRU

Tragem o linie, din când în când
Și adunăm momente și emoții...
Ne rătăcim adeseori pe drum
Și reproșăm poate prea multe, sorții.

Deplângem anii ce nu au răbdare
Și-n zborul lor, printre-atâtea furtuni,
Realizăm ce repede se face
Târziu, în viața noastră, plină de minuni.

Ne-ntoarcem prea adesea-n amintiri
Forțând puternic ușa dintre timpuri,
Ignorăm viața ce se-ntinde-n față,
Plutind inconștienți prin anotimpuri.

Iar tu... acest sisif de sentimente,
Pășești ușor pe sticla unui ceas
Care iubește iremediabil,
Fiece clipă din ce ne-a rămas.

Un soare minunat când e-nnorat,
Și-un astru luminos în bezna nopții
Ești pentru noi - bucăți din al tău suflet,
Etern...eroul principal al cărții.

De ți se pare viața prea grăbită
Și te zmucește uneori prea tare,
Zâmbeste-i cald și ține-ne de mână!
În beznă, vânt, în ploaie sau ninsoare.

Și nu te speria că trece vremea..
Cu toții suntem simpli muritori...
Rămâne doar să ne scriem povestea
Frumos, pe foaia lumii de sub nori.

Privește mândru-n urma ce-ai lăsat-o
În cei ce te iubesc inestimabil,
Căci poate nici nu știi cum ești, în noi,
Epicentrul nostru... insurmontabil!

SACRIFICIU IGNORAT

- Privește către munți, departe
Și spune-mi tot ce poți să vezi....
- Un cer senin, ape curate,
Văd veșnicia și păduri verzi...

Văd, de aici, culoarea lumii
Pe paletarul infinit,
Văd credincioșii și infamii...
Văd un pământ nedefinit...

Văd bucurii și fericire,
Scăldate-n raze de alint,
Văd haos mare și durere
Ascunse-n ochii care plâng.

Văd nedreptatea pe mari scene
Bătută-n cui la cafenea,
Comploturi strâmbe și mizere
Între infami de catifea.

Și văd blesteme-n zbor, prin aer,
Palme spălate de-omenie,
Care se bat una de alta
Când vor să fac'-o mârșăvie.

Văd doar scenarii infernale,
Cuvinte care-și schimbă sensul,
Văd ordine monumentale
Care le-ncântă palmaresul.

Văd aserviți ce se vor mândri,
Apreciați și respectați,
Crezând în vidul lor că alții...
Nu i-au văzut...nu i-au cotat.

Văd contradicție totală
Între ce-ar trebui să fie
Și tot ce e, în lumea goală
De sentiment și empatie.

Între motivul pentru care
S-a răstignit pentru noi toți,
Mântuitorul veșniciei
Ucis pe cruce, de netoți

Și cum ar trebui să fie
O viață de om pe pământ,
Nu-n patimi, ci în bucurie.
Nu-n lupte, ci-n glorios cânt.

Văd mult prea clar de-aici, de sus
Și parcă mi-aș dori o ceață..
S-ascundă tot, pân' la apus,
Să inventez o altă viață.

Și să o scriu cu bucurie
Pe muntele ce-a fost mormânt,
Pentru c-aș vrea ca EL să știe
C-am înțeles de ce mai suntem
Pe pământ.

POVESTEA CELOR FĂRĂ SUFLET

Am alergat mereu după culoare...
Tonuri intense pe pânze curate,
După vibrații calde-nmiresmate,
După aceia care simt când doare...

Am socotit că lumea-i o minune,
Cea mai spectaculoasă dintre toate!
Imens deșert de inimi, care poate
Să se transforme-aievea în pășune.

Am așteptat căldura 'n orice iarnă
Și ploaia rece-n orice zi toridă,
În rău, visam blândețea cea silfidă
Și-n mlaștină, poteca grea de marnă.

Am tot sperat că 'nuntrul celor goi
Va încolți sămânța bunătății,
Dată de Cel de Sus umanității
Parcă...incompatibilă cu noi.

Am strâns în mintea mea atâtea chipuri
Cu măști turnate-n forme grandioase,
Fără nici un cusur, așa frumoase,
Însă pe dinăuntru, simple viduri.

Am ascultat cuvinte-ntortocheate
Din gurile unor minți colosale,
Cu miezul rătăcit.... fără vreo cale
De-a mai sculpta în inimile plate.

Am tot citit în scurta-mi existență
Pagini întregi de șiruri de cuvinte...
Și mă-ntrebam....cum îmi aduc aminte:
De ce aceste scrieri n-au esență?

Am tot crezut în oameni, ca în mine.
Fără să mă întreb dacă mă mint;
Dar după-atâta timp în labirint,
Am înțeles că goliciunea-i ține..

Însă... cum moare-n solul ce-i fertil
Câte-o sămânță stearpă, câteodată,
Așa și omul... uneori arată
Că poartă-n el un suflet volatil.

IAR PLATA? SUS... ÎN CER

Când vă-ntrebați de ce oamenii tac...
De ce nu spun mai mult decât se știe,
Să înțelegeți că ei sunt prea mici
În fața celor grei, fără vreo modestie.

Când doar la ordin se întâmplă lucruri,
Și tot la ordin altele se-opresc...
Rămâne numai să ne ducem crucea
Pe care cei haini, ne-o pregătesc.

Când în arenă se deschide lupta
Și cei ce arbitrează sunt vânduți,
Rămâne doar să ne cinstim virtutea
Și să rămânem pentru-o vreme muți.

Când înțelegi că tu ești cel proscris
Printre toți ceilalți, căci ei au putere,
Rămâne să trăiești în cerc închis
Să-i lași pe ei să creadă în himere...

Când troglodiții își arogă dreptul
Să-ți sfâșie fărâma de onoare,
Cu capul sus, tu lasă-i să-nțeleagă
Că niciodată n-ai fost de vânzare.

Când înțelegi....că nu pot înțelege
Legenda veche-a galbenului plic,
Mai lasă-i înc-o vreme să digere,
De ce n-ai spus tot ce-ai avut de spus.

Și-oricât de gol e pieptul omenirii,
Și-oricât de slabi sunt cei ce hotărăsc,
Veni-va vremea plății pentru-aceștia
Și-i vom privi, cum jalnic, se târăsc.

Căci hărțuind pe alții, cu ardoare,
Și-mprăștiind ura ca pe un cancer,
Vă veți evapora discret sub soare,
Și veți da plata toată sus.... în CER.

HABARNIȘTII

Cocoțați pe-un vârf de deal,
Măcăind ca niște rațe,
Habarniștii sunt pe val,
Adunați în găști de cațe.

Angrenați în pledoarii
Fără scop și fără noimă,
Parcă sunt niște copii,
De școală, în uniformă.

Neînțelegând, bietoșii
Că degeaba se afirmă,
Practicând ca siropoșii
Spiritul loial de turmă.

Folosesc cuvinte oarbe
Ce nicicum nu-și găsesc locul,
Activând ca niște hoarde,
Ponegrind, cu fală, totul.

Însăși topica din fraze,
S-o respecte, e prea mult!
Cei mai mulți sunt niște loaze
Din al neștiinței cult.

Despre legi și normative...
Nu-i nevoie să le știe!
Căci ei sunt ca niște dive
Care știu, dar pe hârtie.

Și-s convinși că tot ce spun,
E puternic admirat
De vreun slab, de vreun grăsun
Ce vede pământul plat.

Amuzant e câteodată
Să asculți o glumă proastă.
Însă când e permanentă...
Gluma devine năpastă.

E lăudabil, mai degrabă,
Să recunoști când nu știi.
Chiar dacă și prin prostie
Îți apropii mușterii.

Habarniști din toată țara,
Cu știință cât un gram:
Vă arăt unde e gara,
Să plecați spre „Habar n-am"!

GUST AMAR

Se amărăște câteodată viața...
Și-atunci, orice alt gust știut dispare...
Te strânge-n piept când un prieten cade
Parcă-n neant... și fără vreo scăpare.

Te doare parcă de durerea lui,
Și-ai da orice să-l vezi cum se ridică
Din acest hău murdar, de nedescris,
În lumea mare..dintr-o dată... mică.

Neputincios te simți când sângerează
În fața ta... și ai un gust amar...
Iar el nu vrea nimic, decât să vadă
Că-i ești aproape în acest calvar...
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
Mai 2021

Web Analytics