Cristina HOROTAN: LACRIMI DE DECEMBRIE (POEME)

HOROTAN Cristina 4MIC(UL)-ROB
(În loc de motto)

Eu nu cutez să mă compar cu marii scriitori din lume
Dar mă întreb cu-atâta jind... ce i-o fi condamnat să scrie?
Pentru că scrisu-i de departe, cel mai curat microb, ce-nvie
Din gânduri, vise sau emoții, din bucurii, melancolie,
Din sângeroase răni pe suflet, sau din colosala furie,
Iar ce rezultă e un strigăt sau un semnal de agonie...
De-i liric, epic sau dramatic, de-i poezie sau eseu,
In toate e un foc ce arde... e darul de la Dumnezeu!

***
POEZIE

Poezia mea-i o poveste, smulsă din realitate
E un cânt, ce din strafundul sufletului razbate.
E un pansament pe rană, tratament de durere,
E o-ntreagă viață-n versuri, adevăr și mistere.

De n-ar fi poezia, m-aș pierde în abisuri
În lupte-ucigătoare, în false paradisuri...
Aș fi poate ca ceilalți, cu lacătul la gură,
Iar capul meu plecat, fără simț și măsură.

Aș da cu pumnu-n masă, m-aș dopa cu pastile,
Mi-aș blestema dușmanii cu poezii ostile,
Aș spune ce nicicând nu mi-aș dori să spun,
Mi-aș construi viața-n baloane de săpun.

DEZERTORILOR

M-ați hărțuit atâta vreme
Și-ați dat cu mine de pământ,
Mi-ați aruncat cuvinte grele
Ce uneori mi-au fost mormânt.

M-ați răsplătit cu vanitate,
Cu etichete sfidătoare,
Cu ură și perversitate,
Fără drept de clarificare.

V-ați luat bocancii în picioare
Și m-ați călcat pe demnitate
Mânjind cu ură a mea onoare
Cu acuzații eronate.

M-ați judecat grosolănește,
La primul act de piesă scris
Atât de prost, și mișelește...
M-ați însemnat cu fieru-ncins.

V-a dispărut și prietenia
Ce măgulea-mă altădată
Ca sufletu-mi și omenia
Să nu rămână nepătată.

Ați cântărit că e mai bine
Să vă încredeți în scenarii,
Și să întoarceți înspre mine
Armele, carele și caii.

Nu ripostez la josnicie,
Și nu particip la război
Cu dezertorii de frăție.
N-aș vrea să fiu nicând ca voi!

Când veți avea umanitate,
Și veți începe să gândiți,
Să vă uitați puțin în spate
La cel ce vrutu-l-ați ucis!

Și când în timp, veți lua locul
Celui supus la infamie,
Să v-amintiți că în preambul
Exact asta mi-ați dorit mie.

Însă în bula voastră fadă,
Desprinsă dintr-un crunt real,
M-ați considerat o năroadă
Ce joacă-un rol la carnaval.

În viața mea, voi ați fost lecții
Dintr-un volum nefericit
Și-am să respect mesajul vieții:
Plecați... de unde ați venit!

IZ DE GER

E iz de ger și sărbătoare
Și-n mine-i scrisă o cutumă
Ce mă ridică pân' la soare
În aerul cuprins de brumă.

Lângă focul mocnit de lemne
M-așez domol, iar pe genunchi,
Țin mândră scrierile mele
Și văd cum pana ia avânt.

Și mintea-mi zboară-n altă lume
Unde cuvintele dau viață
Trecutului ce-a lasat urme
Prea nobile, ca-ntr-o prefață
A unui basm ce-n fericire
Se-ntâmplă atunci când cade neaua
Și se transformă-n licărire
Utopică, vie, mantaua.
Pe albul ei văd proiectate
Tablouri cu frați si surori
Și munți și văi, ape-nghețate,
Copilăria-n sărbători.

Fiindcă doar ea e apogeul
Întregii vieți pe-acest pământ,
Iar ce rămâne joacă rolul
De agonie-n pas mărunt.

Și scriu cu-atâta-nsuflețire
De preamăritul preambul
Al unui start ce-i reverie
Dă viață ca un fascicul.

Miros de brad și iz de ger,
Mă-ntoarce mereu 'napoi.
Și nu pot să mă simt stingher
Pierdut... de sfinte sărbători.

DE UNDE SUNT

În seara asta iar am ascultat
Colinde strămoșești din Bucovina.
Și-așa c-o jale-adâncă am oftat,
Că aș pleca-ntr-acolo chiar acuma.

Niciunde-n țara asta n-am simțit
Așa fior, cum este cel de-acasă,
Și lacrimi calde iar m-au podidit
Și dorul crunt nicicum nu mă mai lasă.

Cu cât mai iute trece-acuma vremea,
Cu-atât mai mult aș vrea să o întorc,
Să mă trezesc din nou în Bucovina,
Unde bunicii noștri încă lână torc.

Să mă ascund din nou în fortăreața
Vestitului Ștefan, Mare și Sfânt
Să memorez în mintea mea pecetea
Neamului de viteji, din care sunt.

Aș vrea să fiu înc-un Crăciun acasă...
Să fiu copil...să pot să mai simt slava..
Și aș plăti oricât ar costa vama,
Să-mi cânt colindul iarăși... la Suceava.

PICTAȚI DE DUMNEZEU

Într-o dimineață albă, de poveste
Băiețelul meu cel mic, mi-a spus
Că în lume, circulă o veste
Cum că noi, oamenii, venim „de sus”!

Și m-am gândit... câtă filosofie
În mintea lui, de nici cinci anișori
Să-mi spună-așa, cu-atâta duioșie
Că Dumnezeu ne-a procreat în nori.

Cum a luat apoi o scară mare,
Pe care coborât-am pe pământ...
Cum ne-a pictat cu drag, pe fiecare
Și a făcut cu noi, sfânt legământ.

L-am întrebat duios, cu ce culoare
A noastră epidermă-a fost vopsită...
Iar el, ca eruditul cel mai mare
Dă un raspuns…ce mă lasă uimită!

E simplu, mama: cu culoarea pielii!
Și m-am gândit, câte nuanțe sunt
Pe chipurile de pe-ntinsul lumii,
Dar el, ignoră acest amănunt...

Și-am înțeles apoi ce vrea să spună
El, văzând oamenii de-același fel.
Fără să vrea pe podiumuri să-i pună
După culori, neam, nații sau... altfel.

Realizez, după atâta viață,
Cât suntem noi, adulții, de defecți,
Despre-adevărul lumii ne învață
Copii curați la suflet și isteți!

CRĂCIUN

Bat clopote de sărbătoare, la sfânta biserică din vale,
Se-aud colinde peste deal, în satele de prin Ardeal.
Din hornurile ancestrale, se vede fum urcând agale
Spre depărtările celeste, precum o ilustrată de poveste.

În prea frumoasa Bucovină, totul e-mbrăcat în lumină
Iar glasul de colindători, se-nalță falnic pân' la nori
Cum se'nălța, când eu, odată, eram doar o micuță fată
Ce aștepta plină de fiori, magnificele sărbători.

În Maramureș zurgălăi, se văd pe drum călări, flăcăi,
În straiele de sărbătoare și busuioc la cingătoare...
În grupuri de colindători, cum umblau și adiniori
Cântând cu veselie mare, cea mai frumoasă sărbătoare.

Crăciunul magic de-ar putea, să imi aducă-n dar o stea
Cu sfânt miros de cozonaci, pe care doar tu mamă-i faci.
Și visele mă copleșesc, căci doar atâta imi doresc
Să pot să trăiesc simultan și-n Bucovina și-n Ardeal!

BUNICA

Dacă mă-ntorc în timp vreo trei3 decenii
Unde-am crescut râzând,
Parc-aud îngeresc glas de vecernii
Ca-ntr-un lac fără fund.
Și se propagă-ncet înspre adancuri
S-ajungă-n mintea mea,
Lăsându-mi moștenire alte cânturi
Ce nu le vreau uita.
Glasul bunicii mele credincioase,
Coloana mea sonoră,
Fundalul vieții mele capricioase -
Un dans alert în horă.
Câte poveți străvechi, însuflețite
De adevărul lumii
Pe care azi le port, înțepenite
În secolul torturii.
Mereu în rugăciunea ei de seară,
Încet, să n-o aud
Cânta bunica stihuri de-odinioară
Mie să-mi fie scut.
Și tot ce știu sau ce voi ști-nainte
Plecat e de la ea,
Compendiu strămoșesc de-învățăminte
Sădit în sinea mea.
Era un timp când oameni fără școală,
În simplul vieții lor,
Știau mai multe decât știm noi astăzi,
De la părinții lor.

Și când sfârși-se-va lumea ei pământească,
Mă va veghea din cer;
Înlocuind etern prezența ei trupească
Cu mantia de înger.
Iar gândurile ei din lumea nevăzută,
Vor fi în mintea mea.
Căci până azi n-a fost vreo zi trecută
Fără s-o port în suflet,
Pe bunica.

MĂREȚIA MUNȚILOR

Dac-ați ști voi, munților
Ce-i pe la poalele voastre,
V-ați ruga iar sfinților
Pentru sufletele noastre.

De pe crestele măiastre
Ne priviți voi, zei semeți
Pe când traiurile noastre
Sunt deplânse de profeți.

Suntem mulți răpuși de boală
Cât în trup atât și-n suflet,
Și acoperiți de smoală
Ne ucidem cu răsunet.

Noi pe noi, unii pe alții
Frați cu frați, mamă cu tată.
Între voi, ce ne-arătați
Măreția adevărată!

Pe când voi stați neclintiți
Și luptați în liniște
Pentru veșnicia voastră
Învingând năpastele...

Noi luptăm cu vorbe grele,
Sfârtecând în carne vie,
Urmărind scopuri mizere
Ce letale-o să ne fie.

Munților cu creste ninse!
Din înțelepciunea voastră,
Dați ființelor cu cuget,
Care vor să mai trăiască.

Și să ducă mai departe
Flamurile omenirii,
Care de ură sunt arse,
Sortind lumea doar pieirii.

N-AM LOC

N-am loc în mine și vreau să scap
Dintru strâmtoarea cea trupească
Să-mi zboare sufletul sărac
Spre cerul de culoare-albastră.

N-am loc în mine, mă sufoc
Nici aerul nu-mi mai ajunge
Si palpitații își fac loc
În inima goală de sânge.

N-am loc în mine, tremur iar
Deși e mult prea cald afară
Căci trupul meu e un focar
Ce-așteaptă uneori să moară.

N-am loc în mine și-mi-e rău
Mi-e greață de realitate
Și cad adesea într-un hău
De suflete sacrificate.

N-am loc în mine și-amețesc
Se dispersează-n aer totul
Și caut, fără să găsesc,
Cu disperare, antidotul.

N-am loc în mine și refuz
Această lume efemeră
Ce reușește prin abuz
Să mă transforme în himeră.

N-am loc în mine și mă apasă
Pe piept, minciuna grosolană
Ce-au pus-o unii, din angoasă
Și-au semănat în noi doar boală.

N-am loc nici-unde, nicăieri...
Și nici n-aș vrea să mai fac parte
Din lumea unor luciferi
Ce suflă vântul cel de moarte.

ÎN DERIVĂ

Poporul este în derivă
Manipulat de guvernanți
Țara trăiește-n recidivă
Tot în sevraj, cu alți actanți.

Ne-am îmbătat iar cu iluzii
„Că noi suntem, că noi putem...”
Și ne-am trezit iar în perfuzii
Îngenuncheați la un totem.

Prea mândri-s dintre noi aceia
Care se vor pe scaun sus,
Și vântură slogane aiurea
În loc să spună ce-au de spus.

Și prea se luptă între dânșii
Într-un scenariu pur grotesc
Fără să își dea seama, lașii
Că efectiv ne obosesc.

Iar noi, privim cu bucurie
Afișe mari și scurtmetraje,
Căci le plătim cu afazie,
Ca ei să intre-n derapaje.

Ne însușim letala ură
Ce și-o dau unii de la alții
Și-n nebunia cea mai pură
Suntem în rând cu dezbinații.

Ne înjurăm frate cu frate,
Ne săpăm groapă după groapă,
Ne-înconjurăm de nedreptate
Și suntem un pământ și-o apă!

TERN

În multe zile ți se-ntâmplă,
Să nu mai observi răsăritul.
Să îți sprijini mâna de tâmplă,
Să o faci pe nefericitul.

Că-s vremuri grele și vigoarea
Pe care-o aveai altădat’
Ai făcut cea zis ursitoarea
Fără să lupți, să fii soldat...

Iar grijile și supărarea
S-au instalat adânc în tine.
Și ai uitat să vezi splendoarea
Esenței ce-n viață te ține.

Nu mai respiri cu bucurie
Aerul pur din vârf de munte,
Căci tot ce vezi e penurie
Iar țelurile ți-s mărunte.

Dorești, de-acum să fugi de oameni,
Haos, vertij, degringoladă,
Să ștergi din tine, grăbit, anii
Ce ți-au făcut viața-ți fadă.

Realizezi cum cu-nsetare
Cauți în tine-un simplu zâmbet,
Și-n sentimentele-ți precare
N-auzi altceva... doar plânset.

ANTIDOT

Și sper ca iarna să înghețe
Microbul ce-a crescut în EL,
Iar boala cea necruțătoare
Să nu îi dea drept de apel.

Iar la răscruce se arată,
O primăvară-nfloritoare;
Fiindca microbul nu există
C-o entitate nemuritoare.

A-mbolnăvit atâta lume
Fără respect și etică,
Pierzând întruna din vedere
Dreptul uman la replică.

Mai sunt microbi care-s letali,
Cu planuri bine construite;
Dar unii sunt profund banali
Cu slăbiciuni obișnuite.

Medicamentul potrivit
Îl va pune mereu pe fugă.
Și nimic nu îl va salva,
Nici cea mai puternică rugă.

Unii din noi ne cedăm viața,
Alții din noi i-o luăm lui,
E-o luptă care dă răsplata
Mereu, nevinovatului.

Microbi umani ce infestează
Până-n adânc, până în sevă
Nu se gândesc că anticorpii
Vor duce o luptă acerbă.

Nu se gândesc că fiecare
Din ei, are o slăbiciune
Iar antidotul care vine
Să îi ucidă, nu se-abține.

Orice microb, în orice boală
Se manifestă-n legea lui.
Însă omite prevederea
Scrisă-n corpul prospectului.

Dar orice an are și iarnă
Iar iarna aduce înghețuri.
Cum să mai crezi, dragă microb,
Că vei fi tratat cu finețuri?
--------------------------
Cristina HOROTAN
10 decembrie 2020
Șelimbăr, Sibiu

Web Analytics