Mihaela I. RĂDULESCU: CÂNTECUL IUBIRII

DUMITRESCU Stefan ICUCSCUTAM cop1Ștefan Dumitrescu, personalitate plurivalentă s-a remarcat deopotrivă în poezie, proză, dramaturgie, critică și istorie literară, filozofie și analiză politică. Scriitorul contemporan publică o operă impresionantă, fiind o voce puternică în spațiul literar contemporan. Volumul de versuri intitulat „Iubirea ca un canion și ca un țipăt pe vârful muntelui”, publicat la Editura Armonii Culturale, în 2021, impresionează prin ideatică și prin construcție vizionară, fiorul autenticității suprapunându-se unei arhitecturi lirice livrești. Poezia este o chemare a sinelui și totodată, o redefinire a lumii interioare în raport cu spațiul exterior, emoția lirică transfigurând realitatea într-un univers diafan, impregnat de viziuni cosmogonice.

În poezia lui Ștefan Dumitrescu, dragostea este aidoma unui imn închinat ființei adorate, ființă care devine reperul fundamental al existenței. Erosul prefigurează un univers ce se fluidizează în emoție pură, în trăire evanescentă. Discursul liric se constituie adesea într-un dialog intre eul poetic și iubită, revelația poveștii născându-se din metafore comparative inserate abil în arhitectura poemelor: „Dacă aș fi un arbore/ tu ai fi toate frunzele mele / iubito,/ murmurând dulce mângâiate / de adierea zefirului / și de stele / spunându-mi pe limba ta / verde de clorofilă / că mă iubești / iar eu cu toate rădăcinile mele / înfipte în pământ / ți-aș spune cât de mult te iubesc / pe limba mea pământoasă / în care cânt”. Volumul dezvăluie pasiuni cu ecouri dionisiace în fierberea interioară, pasiuni ce se transformă sub reflexia apolinică, în cântece melancolice. Frenezia trăirii erotice nu tinde spre combustii interioare, ci mai degrabă, deconstruiește carnalitatea, o duce spre înălțimi pure ale spațiului oniric. Poetul își definește viața, se autodefinește prin prisma raportului cu dragostea, sentiment ce stă la temelia armoniei universale.

Materialitatea, carnalitatea este deconstruită, inefabilul fiind surprins abil în metafore și alegorii ce se insinuează elegant, în structurile de adâncime ale textelor. Poetul nu poartă o poveste comună de dragoste, ci e o iubire înălțată din trăiri metafizice, construind o adevărată mitologie sentimentală. Ființa adorată e un fel de zeitate căreia i se închină pentru totdeauna, e o Penelopă modernă, care așteaptă reîntoarcerea iubitului, iar poezia e calea spre recunoaștere, spre împlinire. Poetul este așadar un Odiseu ce reface fericirea inițială prin poemele care eternizează dorul, trăirea, povestea. Discursul liric impresionează prin emoția pe care o declanșează la nivel subtextual, codul lingvistic imprimând mesajului, diferite aluzii simbolice: „I-auzi iubito cântecul greierilor în univers / În lumea subatomică e primăvară / Codrii enisici au înflorit a doua oară / Electronii și planetele se-nvârt invers / Atomii au înflorit și ei înalți ca noi / Cum merg pe țărmi cântând în gura mare / Toată materia, Doamne, mă doare / Eu vin gânditor prin ninsori și prin ploi / Corzile materiei foșnesc dulce și stins / Lumea se sprijină melancolică pe ele / Sufletele noastre se vor transforma iubito în stele / Universul însuși va fi un vis”.

Destructurarea materiei implică un proces al abstractizărilor, iar linia transcendentală imprimată în avatarurile ființei ilustrează o anumită viziune, singularizând astfel, proiecția lirică a lui Ștefan Dumitrescu în peisajul poetic actual. Lucrurile, obiectele își pierd conturul fizic, se fluidizează, captând energie prin intermediul căreia se reconstruiește lumea, universul. Esența spirituală devine singura forță capabilă să susțină viața, dragostea fiind unica soluție în dobândirea nemuririi. Prin puterea acestui sentiment unic, conștiința umană își revendică eternitatea, dragostea fiind redată în toate ipostazele și înțeleasă aidoma ca în Cântarea Cântărilor. Ștefan Dumitrescu, spirit cu experiență livrescă înaltă, inserează cu dibăcie în substratul versurilor, înțelesurile complexe ale manifestării iubirii, fără ca vreo ipostază simbolică să-i scape.

Lectorul atent intuiește pe parcursul cărții, implicațiile textuale alegorice, desăvârșite stilistic, în imediata realizare metaforică a ideii. Poetul nu doar că insinuează uneori șiret sau evaziv, alteori jovial, taina împlinirii dragostei în dimensiune telurică, dar chiar evocă o anumită stare a beatitudinii carnale. Trebuie însă menționat faptul că nu vorbim despre o împlinire banală a actului, ci de o transfigurare în metafizic, o receptare a senzorialului, în dimensiuni celeste: „Și vine zburătorul în fiecare noapte / Să te mângâie și să te iubească. / În ființa ta se face primăvară / Și toată lumea-ncepe să-nflorească! / Și pietrele și dealurile-ncep să cânte / Ca într-un Imn cosmic aiuritor / Eu sunt o flacără în fundul lumii iubito / Cântând înalt înnebunind de dor”. Asistăm la o substituire de sensuri, de idei, autorul jonglând pe marginea repertoriului interpretativ, orizontul de așteptare al lectorului crescând cu fiecare poem, căci actul poetic se întrupează în emoție pură, în trăire autentică.

Evanescența sentimentală se pliază unei reconstituiri interioare, întregul proces desemnând un fel de facere a lumii, o reconfigurare cosmogonică. Dragostea nu e doar forță regeneratoare, este energia primordială, se întrupează în cuvântul biblic. Ștefan Dumitrescu glosează poetic și livresc pe marginea acestui concept, devenind idee-reper în demersul proiecției lirice. Dincolo de puterea de seducție a cuvântului, autorul atribuie acestuia, puteri demiurgice: „dar cel mai mult visez că / tu ești gingașa și fierbintea materie roșie / care clipocește și murmură născând galaxiile și planetele / iar eu sunt universul care te înconjor mângâindu-te / care te țin în brațele mele să nu te risipești în univers / și într-o viață viitoare, iubito, tu / chiar vei fi dulcea și fierbintea și roșia materie clocotitoare / murmurând născând astfel galaxiile / și astrele și muzica divină / iar eu voi fi universul / care te voi ține îmbrățișată strâns / toată veșnicia / ca să nu te risipești / în lumină”.

Fără să fie tributar vreunei direcții estetice anume, acest volum de versuri instituie arhitecturii poemelor, o construcție postmodernă, stilistica textuală valorificând tehnica ingambamentului și a obiectivizării discursului liric. Dincolo de structura modernistă a versurilor, dinamica ideatică dezvoltă receptări intertextuale. Poetul este un vizionar, cântând iubirea în note înalte, invocând fiorul ancestral al refacerii poveștii paradisiace, avatarul cuplului adamic, întrupându-se în Poet și în Muza sa. Cântecul iubirii lui Ștefan Dumitrescu este un țipăt cu ecouri prelungite dincolo de ființă, e ca un surâs al Giocondei, care imprimă deopotrivă extaz și miraj. Cartea Iubirea ca un canion și ca un țipăt pe vârful muntelui ilustrează definiția iubirii care nu se pierde, a dragostei care mântuiește și care înalță. Ștefan Dumitrescu construiește o frumoasă poveste , în care Iubirea devine ea însăși un meta-personaj, din care se naște cântecul lumii.
--------------------------------
Mihaela I. RĂDULESCU
Bucuresti, 8 Martie 2022

Web Analytics