Zenovie CÂRLUGEA: VERONICA BALAJ - TATUAJ INTERIOR

BALAJ Veronica TATUAJ INTERIOR cop1BALAJ Veronica TATUAJ INTERIOR - Editura „Castrum de Thymes” 2021, 187 p.

Poet, prozator, jurnalist și promotor cultural, timișoreanca Veronica Bălaj și-a edificat în ultimele trei decenii de susținută activitate un destin literar distinct, de convingătoare polifonii și proteică inventivitate, recunoscute îndeobște de cititor și breaslă, chiar cu frecvente ieșiri și lansări de cărți, saloane etc. la românii din spații culturale euro-atlantice. „Risipei se dedă florarul”, conchide în prezentarea de pe aripioara copertei întâi criticul literar Alex Ștefănescu, intuind exact polivalența unui spirit creator îmbrățișând deopotrivă și zone mai largi ale literaturii așa-zis de frontieră.

Prozatoarea, căci despre aceasta vom vorbi acum, a debutat cu volumul de proză scurtă „Ne tirez plus!” (prezentat la Bruxelles în 1993), căruia i-au urmat „Puzzle venețian” și altul de proză poetică „Între noi, soarele nordic” (2008), pentru ca să revină cu volumul de proză scurtă română-spaniolă „Mătase și cafea rece elvețiană – Seda e café suizo frio” (prezentată la Universitatea Alcala de Henares din Madrid (2016). S-au adăugat al acestea, în timp, romanele „Baltazara” (prezentat la Viena, 2001), „Carnavalul damelor” (2008) și „Amiază nevindecată” (2019).

Cunoscând proza ficțională a autoarei, vom constata, însă, că recentul volum, „Tatuaj interior” (Editura Castrum de Thymes”, col. Corindon, Gioroc, 2021, 187 p.) este un jurnal al anului de pandemie 2020, început la 23 februarie (ziua în care, „după șaptesprezece ore de la plecarea din Ottawa, am aterizat la Timișoara, luni 23 februarie, ora prânzului, cursa de München”)” și încheiat „Sâmbătă, 12 Decembrie 2020.”, ziua în care este anunțată că a fost premiată de Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „Restituiri culturale bănățene” (2019), căruia noi înșine i-am acordat o amplă cronică în „Portal-MĂIASTRA” (Nr. 1-2/ 66-67, p. 50), o carte despre „lumea cunoscutå sau necunoscutå a literaturii din Banat” (Cornel Ungureanu, prezentare pe cop. IV).

Citește mai mult:Zenovie CÂRLUGEA:  VERONICA BALAJ - TATUAJ INTERIOR

Anca SÎRGHIE: HABENT SUA FATA LIBELLI

ALBU Victor DORM INTR O COAJA cop1Volumul „Dorm într-o coajă” (Editura Techno Media, Sibiu, 2020) de Victor Albu, lansat la Muzeul Național al Literaturii Române din București.
Am urmărit creația poetică a lui Victor Albu pornind de la borna altitudinii recentului său volum, „Dorm într-o coajă”, la care i-am scris și o cuprinzătoare prefață, spre a fixa pragul atins după două decenii de prezență publică. De la această cotă am glisat spre plachetele precedente. Deloc pripit, în prezent autorul vede în exercițiul creației un nou modus vivendi, unul ce incumbă o majoră responsabilitate față de slova scrisă. În lumea împestrițată a începutului de secol al XXI-lea, autorul acesta face parte dintre ființele rare pentru care poezia nu este o profesie, ci un état d'esprit, o stare înaltă, care poate să le ferească de nevolniciile existenței. Asemenea poeți sunt tutelați de un duh al creației, care îi aduce mereu într-o ipostază de căutare în labirintul sinelui. „Mǎ tem - își mărturisește frământările existențiale Victor Albu - de tulburǎri ancestrale, de linişti necuvenite, de gândul neştiut. Dau târcol cojii sub care am sǎlǎşluit cândva. Apoi mǎ pregǎtesc de o nouǎ nǎpârlire. Ca de-o renaştere. Sau ca de o altǎ moarte. În vieţuirile mele pǎmântene am asumat de câteva ori moartea. Ca pe-o opţiune de a dǎrâma şandramaua. De a da cu oiştea în gard. Mânat de bivoli lunatici, am spart blestemul conturului perpetuu şi m-am adâncit în doruri de linişte veşnicǎ.” („Oglindiri”)

În 2 iulie 2021 la Muzeul Național al Literaturii Române din București s-a desfășurat un adevărat regal al cărții. Lansarea volumului „Dorm într-o coajă” de Victor Albu a fost susținută de criticii literari Anca Sîrghie, care a și moderat reuniunea, Aurel Goci și Nae Georgescu, fiecare dintre ei aducând câte un punct de vedere inedit. Programul a continuat cu recitalul realizat de actorii Doina Ghițescu și Sergiu Cioiu. Prezent la eveniment, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a salutat noua apariție editorială a lui Victor Albu și a oferit o „Distincție” onorantă doamnei Anca Sîrghie pentru prezența Domniei Sale, timp de aproape cinci decenii în presa din țară și din străinătate.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:   HABENT SUA FATA LIBELLI

Liviu PENDEFUNDA: TATUAJ INTERIOR – CRONICAR DE NECESITATE

BALAJ V 2O apariție editorială de excepție[1], nu numai prin tema fierbinte, aș spune de foc, a situației tensionate, bulversantă pentru întreaga planetă, cât și prin minunata creație jurnalistică plină de fragmente lirice, epistolare și proză de mare valoare, ceea ce caracterizează orice scriere a Veronicăi Balaj, de fapt așa cum ne-a obișnuit de-a lungul prodigioasei sale cariere[2].

Textul, reprezintă viziunea din adâncul spiritual și sufletesc al scriitoarei, printr-un filtru psihologic, emoțional, asigurând rețeta jurnalului structurat pe date calendaristice, legate de întâmplări și impresii marcante, încercate în perioada stării de urgență din 2020 și, în lunile următoare prin continuarea acesteia cu prelungita stare de alertă. Un cititor avizat realizează însă că, precum multor autori de proză, romane ori nuvele, datele jurnaliere sunt un pretext pentru realizarea unui volum ușor de lecturat, chiar dacă tema în jurul căreia se desfășoară trăirile autoarei este una parșivă și absurdă în planul civilizației umane. De altfel, nu este la prima experiență de acest fel, adică de a îmbina expresivitatea prozei cu notațiile specifice unui jurnal. Pot face trimitere la volumul Iarna revederii, Jurnal canadian, apărut în două ediții, 2012 și 2019 și Jurnal de Timișoara, editat în 1990, și reprezentând evenimentele din Decembrie 1989, petrecute în orașul său, oraș erou, într-o manieră jurnalistică dar, de asemeni, cu inserții epice demne de paginile unui roman. Filtrarea interioară a cotidianului cu toate accentele sale, așa cum sunt ele percepute de autoare, în perioada pandemiei, redau în final un puzzle alcătuit din teamă, uluire, precauție, suspiciune care privesc existența noastră în condiții limită, tulburarea unei ordini practicate de secole și acum răsturnată. Totul pare absurd și totuși real. Întâmplările dau năvală peste fiecare om, globul pământesc se arată neajutorat. Oamenii se împart în alte zeci de categorii comportamentale, experimentând cele mai bulversante trăiri, multe amestecate între ele: de la disperare sau milă, empatie, ajutorare, egoism la drame și, curios, alții căutând aranjamente pentru afaceri nu tocmai curate. Astfel că afirmația - absurditatea trebuie luată drept normalitate devine ordinea zilei.

Citește mai mult:Liviu PENDEFUNDA:  TATUAJ INTERIOR – CRONICAR DE NECESITATE

Anișoara Laura MUSTEȚIU RECENZIE DE CARTE: „PRINTRE UMBRELE BUCUREȘTILOR”

SECLAMAN Stefan PUB cop1Ștefan Șeclăman - Printre umbrele Bucureștilor - Editura Creator, 2019

Oamenii mor, dar istoria unui popor, deși însângerată, rămâne în viață, spunea odată profesorul și poetul Petre Strihan. Așa și istoria zbuciumată a românilor, trăiește adânc înrădăcinată în inima lor, oriunde s-ar afla ei în lume. Unul dintre acești români iubitori de istorie și cultură este Ștefan Șeclăman, autorul cărții „Printre umbrele Bucureștilor”, care a reînviat vremurile cetății București din anul 1821, într-o creație literară însuflețită cu vise de oameni și fapte de neuitat. Aici, spiritul autorului se dedică cu pasiune oamenilor, locurilor și faptelor, amintindu-ne că „fondul literaturii adevărate nu e de loc egoismul, ci altruismul” (Raicu Ionescu-Rion), care este reflectat în abundență nu numai în cartea „Printre umbrele Bucureștilor” dar și în următorul său roman publicat în anul 2020, „La răscurucea timpului”. S-ar putea spune că atmosfera cărților scrise de Ștefan Șeclaman reamintește de magia lăsată de Rodica Ojog-Braşoveanu în „Agentul secret al lui Altîn-Bey” sau „Vulturul dincolo de cornul lunii”.

În „Printre umbrele Bucureștilor”, ‘orașul colinelor’ este pictat cu minuțiozitate, Ștefan Șeclaman comparându-l cu un „imens cirochine de strugure,” cu un oraș care atrage oamenii ca „mierea pe urs,” dar care face o impresie grandioasă numai până când „cizmele ating țărâna ulițelor”. Locurile sunt desenate în cuvinte plastice, casele au „cerdacuri lucrate cu măiestrie, spoite cu păcură”, râuri „cu apă nebună ce-și schimbă cursul după bunul plac”, mahalale sunt locuite de mahalagii care „înrădăcinează ură în sufletul nenorociților”, unde „porcii sunt lăsați liberi” și „dulăii fioroși sunt legați în lanțuri de fier.” Locurile se încarcă cu tensiune atunci când „nori negri cu burțile pline de apă așteaptă să se deșerte”, când „cupola cerului fierbe și fulgerele crestează întunericul” și „tunetele gonesc păsările speriate, aruncîndu-le printre tufele orașului.” Narațiunea se desfășoară în valuri abundente de descrieri ce declanșează scântei de curiozitate și care atrag cititorul tot mai adânc în inima faptelor.

Citește mai mult:Anișoara Laura MUSTEȚIU   RECENZIE DE CARTE: „PRINTRE UMBRELE BUCUREȘTILOR”

Veronica BALAJ: LUCETTE - VIATA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO

COSMISIAN LUCETTE COP1Volumul „Lucette, viața dincolo de imunitate zero” ( Editura Siono, București, 2021), cel de-al doilea semnat de Cosmisian, continuă o traiectorie personală. Un fel de a scrie care nu uzează de tiparele știute. O formulă personală, cu atingere a zonei dexpresivităților moderne. Coperta, la orice carte, face parte dintr-o simbolistică pe care cititorul o descifrează blitz. O acceptă sau... o respinge. Se creează din prima o legătură între autor, textul propus și beneficiarul înțelesurilor înscrise în pagini. În cazul de față, se merge fix pe prima variantă.

Structura epică: Nu este lipsit de interes a spune că montarea în pagină este făcută la rang de profesionalitate. Și acest element desigur contează. Dacă ne-am întoarce privirile spre vechile cărți păstrate ca opere de artă caligrafică în aceasta intrând și coperta, conchidem cât de importantă a fost dintotdeauna condiția grafică a unei cărți. Din acest punct pornind, se stabilește de la bun început o complicitate între autor și cititor.

„Lucette” este o carte despre iubire și destin, despre durere și circuit karmic, despre speranța devenită realitate învingătoare. „Lucette”? O carte poliedrică. Aș defini-o chiar cu vorbele autorului care se implică și el în legarea secvențelor epice, ca personaj: „Lucette” era un cub Rubik. Ai crede că destinul unui cub Rubik este acela de a se uniformiza cromatic pe fiecare fațetă. Destinul unui cub Rubik este acela de a te obliga să îți amesteci viața cu fiecare combinație pe care o faci să ajungă la finalul unui cub uniformizat ca apoi să te oblige din nou ca într-o secundă să amesteci perfecțiunea în culorile ce o compun. Sau o descompun, pentru a fi accesibilă omului.

Citește mai mult:Veronica BALAJ:  LUCETTE - VIATA DINCOLO DE IMUNITATE ZERO

Ioan MICLĂU-GEPIANU (Cringila, Wollongong, Australia): GÂNDURI CARE TOT REVIN...!

RUSU CARAGIOIU Melania EP COP1Motto:„...Fiecare suntem o oglindă în care ne privim;zâmbim sau ne strâmbăm, dar așa cu distinsă delicatețe, pentru că orgoliul oamenilor nu prea admite să fie criticați!”(I.M.Gepianu)

„...Tocmai despre asta doresc să scriu acum, despre aceste gânduri care deseori ne asaltează, tot revin, dar fiind deseori fără prea mare importanță, le nesocotim. Unele cei drept pot fi și nonsensuri, dar totuși ne atrag. Eu bunăoară mă tot gândeam la aceste haruri/daruri cu care poeții și prozatorii sunt dăruiți. Poezia și proza sunt genuri literare care diferă doar prin forma de prezentare, dar etica sau estetica tematicilor rămânând identice, sub cupola artelor literare, beletristice sau teatrale.

Unii consideră pe scriitorul de vers mult mai dăruit,oricând fiind apt a scrie o proză bună, iar scriitorul bun la proză, mai greu va scrie versuri! Nu știu adâncimile acestor daruri înăscute ființei umane, poate fi acea transcendență genetică, sau mai simplu zis daruri dăruite de divinitatea lui Dumnezeu, fiindcă toți copiii sunt îngeri la naștere, și, apoi mediul natural și social de viață în care se ridic, cresc, aduce opera în sine. Las însă problematica celor de specialitate, nu din orgoliu, ci zâmbind în sinceritatea mea, de vechi breslaș al scrisului care încă pe mine nu mă cunosc bine. Și să nu mă întind cu vorba, fiind de o formație autodidactică, am căutat a învăța căile artei literare dintr-o voință pe care iar încerc ai găsi izvorul.

Fericirea a făcut să întâlnesc în lumea asta literară o doamnă poetă excelentă, dar și excelentă prozatoare în același timp, doamna Melania Rusu Caragioiu, o româncă trăitoare în Canada. Din cărțile dăruite bibliotecii familiei mele australiene, descopăr un lucru deosebit, de fapt un dar/har care pentru domnia s-a este ceva natural a scrie versuri, proză și epigrame pe deasupra.

Citește mai mult:Ioan MICLĂU-GEPIANU (Cringila, Wollongong, Australia):  GÂNDURI CARE TOT REVIN...!

REFLECTIONS BY VAVILA POPOVICI

Cugetari Reflections 2021.lulu .website 278x450Pentru români, depărtarea este întotdeauna locul din care se întorc acasă. Cei mai mulți își descoperă pe drum grăuntele de înțelegere superioară și, chiar dacă, fizic, țara în care s-au născut nu le mai este accesibilă ca la început, vor reveni aici, la fiecare răscruce sufletească. Vor reveni găsind brusc ceva ce uitaseră că au păstrat: cuvinte simple, proverbe, zicători, aforisme, un model de gândire și de raportare la viață, dobândit odată cu laptele supt la sânul mamei.
În acest spirit am receptat eu noua carte bilingvă, de cugetări a scriitoarei Vavila Popovici, care trăiește în SUA, care s-a integrat în paradigma culturală americană, dar care continuă să simtă românește. Reflecțiile doamnei Vavila Popovici sunt oglinda unei experiențe admirabile. Timpul, dragostea, omul și societatea, singurătatea, prietenia, familia și căminul, fericirea, relația inimă-gând, relația conștiință-faptă/atitudine sunt temele generoase, în jurul cărora și-a structurat volumul.
Tonul reflecțiilor este blând și împăcat. Doamna Vavila nu te constrânge să crezi, te invită să gândești pe cont propriu și să compari cu propria realitate. Este multă liniște de-a lungul acestor serpentine de trăire concentrată, așa cum se și cuvine, atunci când îți dorești cu adevărat să împărtășești: ”După sufletul cărților, și soarta lor: fericită sau nefericită”; ”Sunt prea mulți cei care ne fură iubirea și, din păcate, nu pentru a o avea, ci pentru a ne distruge și a ne lăsa”; ”Analizează-te, nu-ți trece cu vederea greșelile și iartă-te! În numele binelui să te ierți! Regretul din sufletul tău bun te va ajuta să-ți ierți vorbele și faptele greșite. Cu voință, imaginile care-ți evocă auto-învinovățirea vor fi înlăturate din minte. Cere iertare în fața unei icoane și spune sufletului tău: ÎMI PARE RĂU!”; ”Oare animalul nu are ținere de minte pentru nedreptățile pe care i le facem sau are o putere de iertare pe care noi nu o înțelegem?”; ”Când vrei să schimbi convingerea cuiva - în bine, desigur - fii ca un înger trimis de Dumnezeu pentru el. Fă lumină în mintea lui”.
Am terminat de citit volumul doamnei Vavila Popovici, a cinci zeci și noua carte editată, ferm încredințat că am în față un îndreptar, în sensul vechi și frumos al termenului. Un îndreptar valabil, în aceste vremuri noi, într-o măsură mai mare decât în timpurile ordonate. Dincolo de terapia prin cuvânt – asupra mea a funcționat, o spun cu mâna pe inimă – cartea de cugetări a doamnei Vavila Popovici trasează o cale, luminează un drum prăpăstios și adâncit în neguri. Simțim toți că valorile care ne-au format se clatină. Dar nu pentru că n-ar mai avea consistență sau duh, ci pentru că războaiele care se duc împotriva lor sunt mai perfide decât am știut, nu sunt la vedere, inamicul nu are chip, inamicul acționează ca un strigoi. Am fost obișnuiți să înaintăm prin viață logic, să luptăm logic, să ne fixăm ținte logice. Acum, țintele sunt mișcătoare, când nu sunt absurde și, absurde fiind, nu trezesc suspiciuni. Rațiunea e neputincioasă, iar intuiția, dacă nu ești, cum spuneam, strigoi, nu-ți folosește prea mult. Am ajuns să tragem în noi înșine și în copiii noștri.

Citește mai mult:REFLECTIONS  BY  VAVILA  POPOVICI

Nicolae DINA: FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

MERTICARU M BRAUL AFRODITEI cop1„Să-ți asculți întotdeauna bătăile inimii”, mă îndemna bunicul meu, un bătrân înțelept și sfătos, fiindcă, zicea tot el, „ritmul lor îți marchează liniștea sau zbuciumul sufletului, dar îți arată și frumusețile firii înconjurătoare în mijlocul căreia descoperi lumea, mai bună sau mai puțin bună, cu bucuriile sau neîmplinirile ei”.

Mi-am amintit aceste vorbe înțelepte citind o mărturisire a poetului MIHAI MERTICARU, căruia Eutherpe, muza liricii, o „steluță dulce, fără de prihană”, i-a dăruit harul artistic ca o adevărată „făcătoare de minuni icoană”, moment trăit plenar, căci, spune el, „vrăjitu-m-a-ntruparea-ți adorată/și te-am sorbit cu lăcomia-n priviri/cum nu s-a mai întâmplat niciodată” („Sonetul primei muze”).

Indiscutabil, muza este un laitmotiv în opera lui Mihai Merticaru, fiind invocată și în volumul „Vis și abis” (2018): „Sub ceru-nalt al vămilor de gând,/Zeiță, vino tu și mă inspiră,/Mai acordează-mi coardele la liră”, pentru că numai Eutherpe îl poate ajuta să creeze tipul de poezie preferat: „Sonetu-mi, doar tu-l poți face să zboare/Spre lumina de azi și cea viitoare” („Sonetul muzei”).

De această dată, muza se află la originea celui de al 23-lea volum al său de versuri, „Brâul Afroditei” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2020), unul în care reflexivitatea, sinceritatea și sensibilitatea poetului se concretizează în fermecătoare sonete, poezii cu formă fixă abordate cu temeritate în șapte volume. Este o întreprindere în care autorul nemțean apare ca un reprezentativ continuator al tradiției românești ilustrate de Mihai Eminescu, „prieten drag” căruia îi dedică un sonet văzându-l ca „înger de pază” al țării căreia, „când e-n primejdie, să-i dea de veste” și ca „Luceafăr” care „pe boltă luminează/să țină națiunea mereu trează” („Sonetul unui prieten drag”), dar și de Vasile Voiculescu, pentru a-i aminti doar pe cei mai străluciți sonetiști, eludând cu bună știință toate experimentele moderniste, cunoscute într-o viață de avizat octogenar, trăită în curățenie sufletească, având și acum dorința de a crea: „80 de ierni, Doamne, mi-ai pus în spate,/Picioarele-mi parcă-s pietre de moară,/Nimic nu mai e ca odinioară,/ […] /Zidește-n mine inimă curată,/Cu-a Ta prezență, vino și mă-mbată/Să-mi fie clipa binecuvântată!” („Sonetul smereniei”). De altfel, însuși poetul recunoștea că rămâne „un romantic autentic, în mare măsură neoclasic, puțin modernist și mai puțin postmodernist, care se simte confortabil numai în apele dulcelui stil clasic”.

Citește mai mult:Nicolae DINA:  FERVOAREA ȘI CANDOAREA UNUI VETERAN AL SONETULUI

Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI

BPC SECRETUL IMPLINIRILOR cop1Cristian Petru BĂLAN
Secretul împlinirilor
Editura STEF, Iași, 2021

Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.
Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.

Citește mai mult:Cezarina ADAMESCU: ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI

Web Analytics