Victor NEGHINĂ: Stimată doamnă Anca Sîrghie, în serata literară organizată de Cenaclul „George Topîrceanu” Sibiu, când ați lansat recenta dumneavoastră carte „America visului românesc”, vol. II, Editura D*A*S, Sibiu, Mihai Posada v-a definit drept „ambasadoarea românilor dincolo de ocean, în Lumea Nouă - SUA și Canada”. Participanții la serată v-au solicitat cartea cu autograf. Având în vedere că această carte în două volume este o premieră în literatura română și universală, am dorit să realizez un interviu cu dumneavoastră. Țin să vă mărturisesc că mi-ați produs profunde bucurii după lectura celor două volume, care sunt deosebite, deși păstrează o structură similară, fiind alcătuite din aproape aceleași capitole. Ați început cu „Reportaje”, în care am descoperit locuri și evenimente culturale românești pe harta Americii, „Studii și eseuri”, cu textele conferințelor ținute dincolo de Atlantic, „Recenzii de carte”, în care ați punctat câteva apariții literare importante ale scriitorilor diasporei, „Interviuri. Dialoguri”, cu portretele unor personalități din societatea românilor americani. Ceea ce am descoperit nou la vol. II este capitolul „Ecouri”, dedicat autorilor care au recenzat „America visului românesc”, vol. I sau alte cărți ale dumneavoastră prezentate în cenaclurile de peste Ocean, interviuri date acolo și apărute în presă, dar și consemnări reportericești ale evenimentelor la care ați participat. La noul volum am găsit foarte important, așa ca cireașa de pe tort, o „Retrospectivă în imagini”, unde din 2004 reconstituiți popasurile din trei lustri de experiențe ale dumneavoastră peste Atlantic și ale unor americani în România. V-aș ruga să ne spuneți: Ce vă leagă sufletește de frații noștri de peste Atlantic, unde ați devenit cunoscută în cei aproape 20 de ani de peripluri în SUA și Canada?

Anca SÎRGHIE: Cum se întâmpla multor transilvăneni la începutul secolului al XX-lea, din familia tatălui meu de la Sâmbăta de Jos au plecat în America 4 frați. Eram împăcată cu gândul că Lumea Nouă, pe care încercam în anii socialismului românesc să o cunosc din cărți, va rămâne pentru totdeauna îndepărtată de mine. Dar nu a fost așa. Ca un arc în timp, legătura directă cu America s-a întărit atunci când în anotimpul postdecembrist băieții mei au decis să plece prin loteria vizelor în SUA, atrași de același vis american despre care acum tocmai am scris în cartea mea memorialistică. Aș putea spune că relația mea cu America este o legătură de destin.

Jurnalul, spune Gala Galaction, este un păcat al scriitorilor. Nu se pot resemna, cu una, cu două. Când tiparul le este interzis, când nu mai pot trage râu de cerneală la lumina zilei, ei intră sub nisipuri ca unele râuri africane, ca să scoată capul undeva departe, departe… dincolo de moarte. „Jurnalul unui pseudofilosof”, de Arşavir Acterian, este un astfel de râu, al cărui subteran itinerar s-a mutat la suprafaţă, în lumină după zeci de ani. Am avut bucuria să fiu prezentă la Editura Cartea Românească la lansarea cărţii şi să obţin, după o aşteptare „la coadă” de două ore, un autograf şi promisiunea unui interviu. Autorul „Jurnalului” a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor adresate cu sinceritatea ce-l caracterizează.

***
Sabina MĂDUȚA: Stimate domnule Arşavir Acterian, începeţi scrierea Jurnalului în anul 1929, continuaţi până în 1945 şi deodată o pauză. Reluaţi însemnările din 1966 şi continuaţi până în 1988. De ce aceste întreruperi?

Arşavir ACTERIAN: Din 1946 devenisem negustor de cărţi şi deschisesem un magazin împreună cu prietenul meu C. A. Donescu. Soţia lui, dna Donescu, stătea în magazin şi vindea, iar eu eram acela care trebuia să aducă marfa în magazin, adică să umblu după cărţi rare, după cărţi vandabile şi asta mă confisca total, nemaiavând timp şi pentru Jurnal.

Sabina MĂDUȚA: Pe de altă parte dumneavoastră aţi şi publicat în presa vremii...

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Sunteți unul dintre primii oameni de știință care au semnalat importanța crescândă a statelor asiatice în peisajul geopolitic internațional, preconizând deplasarea centrului de greutate spre Asia. Se pare că momentul lor a sosit, cel puțin din punct de vedere economic. Pe parcursul pandemiei, mai ales China a dobândit o poziție de vârf (cu toate bunele și relele aferente). Se va produce schimbarea și în plan politic? Dacă da, ce efecte va avea ea asupra Occidentului?

Johan GLATUNG: Există asiatici și asiatici, dar un lucru este foarte clar: două dintre cele mai mari națiuni ale planetei sunt asiatice, China și India. Iar China și India sunt legate strâns. Dacă ele se asociază, vom avea de-a face cu o putere cu adevărat mondială. Asta nu înseamnă neapărat ceva negativ. Chiar deloc. Bineînțeles că au și asiaticii dreptul lor la autodeterminare. Noi, cei din vest, ne-am obișnuit să credem că totul depinde de noi, că noi suntem cei care adoptă deciziile, dar între timp a devenit foarte clar că popoarele asiatice doresc să-și asume responsabilitatea pentru propriul lor destin.

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Multe dintre ele au însă o tendință de guvernare în stil autoritar. Ne putem aștepta la o preluare pașnică dinspre Est, cu prețul acceptării unui control mai strict la nivel statal?

Iuliana PAȘCA: Stimată Nicoleta Dabija, sunteți recunoscută în spațiul literar prin activitățile didactice, jurnalistice, de cercetare, redactare-carte, corectură și traducere desfășurate în ultimii 10 ani (aprox.). Ați publicat volume de eseuri, interviuri și traduceri, iar în 2018 ați debutat cu volumul de versuri „aici nu se moare niciodată”. Care este povestea acestei activități multidisciplinare, cum a început totul?

Nicoleta DABIJA: Am făcut toate aceste lucruri, însă pe rând și din dorința de schimbare. Aceasta din urmă a fost motorul „multidisciplinarității” mele, cum o numești. Când eram copil, visam să ajung profesor. Iar când am ajuns, în câțiva ani m-am plictisit și mi-am dat seama că nu mai pot continua fără să mă mint. Atunci am optat pentru jurnalismul cultural, practicat în scris, dar și în emisiuni TV. Televiziunea m-a cucerit niște ani. Între timp, mi s-a evaporat pasiunea. Redactare, corectură fac periodic, îmi place să îngrijesc cărțile, textele altora. Constanta însă rămâne scrisul, pentru că în interiorul scrisului poți fi oricât de liber. N-ai cum să vrei să evadezi.

Iuliana PAȘCA: Cum v-ați autodescrie în câteva fraze?

Nicoleta DABIJA: Sunt un om căruia îi este frică de etichete. Întotdeauna am fugit de ele, uite, poate fi și acesta un răspuns la întrebarea anterioară. De aceea, mi-e greu să mă autodefinesc. Sunt mai curioasă cum mă văd alții, însă nu-i întreb, pentru că sigur mă vor minți. Dacă ar fi să lipesc totuși de mine câteva cuvinte, aș alege cinci, câte degete am la o mână: iubire, libertate, frumusețe, vulnerabilitate și bunătate. Mă definesc? Nu știu, sper că o fac toate, în proporție mai mare ori mai mică. În mod limpede, sunt cuvintele pe care le caut mereu în mine, încerc să le privesc în ochi, să le insuflu încredere din când în când, ca data viitoare să le găsesc mai rumene-n obraji și mai voioase.

Ovidiu DINICĂ: Sunteți un autor recunoscut internațional, care v-ați implicat în viața literaturii române. Locuiți în Australia. Aveți în palmares mai multe realizări importante precum antologia „Testament”, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În același timp sunteți profesor de management dar și traducător. Destinul dumneavoastră literar este unul fericit, primele amintiri?

Daniel IONIȚĂ: Probabil din copilărie. Aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) de Limba și Literatura Română citeam poemul/piesa/romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual, sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reușind să sintetizez și să analizez textul destul de bine, primind și comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani. Dar dacă vă referiți la publicații, atunci destinul literar a apărut odată cu cele două volume (publicate la câteva luni unul după celălalt la Editura Minerva din București) – „Testament – Antologie de Poezie Română/ Testament – Anthology of Romanian Verse” (o colecție de poeme traduse de mine și de colegii mei lingviști și specialiști în poetică din Sydney, Australia) și apoi „Hanging Between the Stars/ Agățat între stele”, volum bilingv de versuri proprii. Au urmat apoi încă șase volume (poezie proprie, antologii, inclusiv una a poeților de peste Prut, din Basarabia), contribuții la reviste, eseuri etc. Lista evoluează...

Ovidiu DINICĂ: Aveți un model cultural de urmat?

Academicianul matematician Gheorghe Păun este unul dintre românii cei mai cunoscuți în țară și în străinătate, bucurându-se de o excepțională vizibilitate și recunoaștere internațională. În calitate de membru al Academiei Europei, de matematician, informatician și om de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor și membru titular al Academiei Române, autorul extrem de prolific și de complex și-a creat un renume incontestabil în rândul colegilor din întreaga lume. A ținut conferințe la peste 100 de universități, iar multe dintre cărțile sale au fost traduse în limbile japoneză, chineză, rusă, engleză, maghiară, italiană. Este inclus de Thompson Institute for Scientific Information, ISI, în categoria „highly cited researcher", opera sa având peste 18.000 de citări. Valoarea sa, ca personalitate culturală, este dublată în mod surprinzător de o prezență fizică neobișnuit de proaspătă și de modernă, vădit contrarie ideii de severitate, răspândite prin cercurile academice ale trecutului marcat de rigidități formale. Felul de a fi natural, demn, caracteristic oamenilor cu adevărat excepționali, l-a individualizat în rândul contemporanilor de vârf, atrăgându-i supranumele de „academician în blue jeans”. Calitățile acestea se completează armonios cu dragostea pentru adevărul istoric și cu profundul atașament față de valorile pur românești, oriunde s-ar afla ele. Spiritul treaz, deschis la nou, stilul laconic, direct și la subiect, umorul subtil, de bună calitate, asociat seriozității abordărilor, și refuzul consecvent al prețiozităților de orice fel fac din Domnia Sa un partener de discuție extrem de interesant și de plăcut, gata oricând să deschidă noi perspective, adesea interdisciplinare, asupra celor mai variate subiecte.

***
Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Sunteți inițiatorul modelelor de calcul membranar purtând numele de sisteme P (engl. P Systems, cu P de la Păun), pe care le-ați inițiat în anul 1998. Natura ambivalentă a acestor modele este evidentă din start: matematică și biologie. Între timp s-a dovedit că sprijiniți gândirea în afara șabloanelor, studiul interdisciplinar (informatică, literatură, filosofie, politică etc.). Caracterul acesta aș zice renascentist v-a fost sortit, sau este o alegere făcută în mod conștient?

George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți...

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm că nu e totul pierdut, chiar la o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume... Domnia voastră sunteți un scriitor foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi mai cucerit! Și de ce să copiem alte modele când ne avem pe noi înșine, buni sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat... Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți... ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare...? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

Motto:
„Am povestit nişte evenimente pe care le-am trăit şi le-am pus pe hârtie (…)
fără a uita că realitatea întrece cu mult imaginaţia.” (IL)

George ROCA: Anii trec în grabă, dar „Scripta Manent”... De aceea am considerat că e timpul unui amplu interviu cu dumneavoastră. Care au fost începuturile... în descifrarea tainei scrisului?

Ivan LUNGU: În primul rând mulțumesc pentru intenția acestui interviu, pe care nu știu dacă îl merit. Dar să acceptăm că da, așa că hai să-i dăm drumul. Mă întrebi care au fost începuturile? Da ele sunt într-adevăr acolo, undeva de mult, încă din școală. În ultimele clase de liceu am scris articole la „Gazeta de perete” a școlii, cum era obiceiul. Am scris și câteva poezii, unele mai scurte, altele mai lungi, unele de dragoste, altele mai „politice"... Dar adevărul e... că am scris! Mai târziu, prin '64 am început să lucrez la Agerpres (Agenția Națională de Presă n.n.), ca ziarist, așa că lucrurile au devenit mai simple. Începusem să scriu și în presa locală, la câteva ziare din provincie, unde mai strecuram și câteva versuri și idei. Nu prea multe căci cerința era de articol politic, trebuind întâi să primească bunul de tipar al „organelor de control". Dar scriam, cea ce-mi plăcea. Adevăratele mele începuturi au fost însă târzii, în Israel, abia după pensionare, cum de altfel li se întâmplă multora. Am hotărît să povestesc niște evenimente pe care le-am trăit, așa că le-am pus pe hârtie fără a uita însă că, așa, cum este, realitatea întrece cu mult imaginația...

George ROCA: Amintiri din Caransebeș, despre copilărie, despre familia dvs... din acele vremuri?