Irina AIRINEI „CUVINTE ȘI SEMNE” - INTERVIU CU NICOLAE GEORGESCU

IrinaIrina AIRINEI: Pe marginea impresionantului volum referitor la edițiile Maiorescu ale poeziilor lui Eminescu, volum cu același titlu, CUVINTE ȘI SEMNE, apărut la Editura Academiei Române în 2018, aș dori să vă rog să descrieți structura, concepția cărții…

Nicolae GEORGESCU: Cartea are două secțiuni, e împărțită în două părți: 1. Ce spun documentele istorice despre ediția princeps Eminescu și 2. : Ce spun textele.

Irina AIRINEI: Este, așadar, o parte de istorie literară și o parte de filologie.

Nicolae GEORGESCU: Partea de istorie literară se bazează pe edițiile Maiorescu, toate cele 11 cum au fost printate și comentate – și, mai ales, cum nu s-a observat: faptul că Titu Maiorescu schimbă, de la o ediție la alta, și textele și punctuația.

Irina AIRINEI: Ce ați urmărit să puneți în lumină prin acest studiu comparat?

Nicolae GEORGESCU: Am făcut analiza celor 11 ediții Maiorescu și am stabilit diferențele. Edițiile Maiorescu nu au fost niciodată, până acum, strânse la un loc și comparate. Șerban Cioculescu, în anii cât a fost director la Biblioteca Academiei, prin 1977-’ 78 a inițiat, printre anticarii lui, campania de strângere la un loc a tuturor edițiilor Maiorescu. Abia prin anii ’80 au fost adunate la Biblioteca Academiei; acestea, nefiind la un loc până atunci, nu au putut fi studiate comparativ. Fiecare editor de după Maiorescu a preluat una dintre edițiile lui Maiorescu, pe care a avut-o la îndemână. Ediția I fiind foarte rară, a șasea a fost mai cunoscută. Așa se face că edițiile de după Maiorescu diferă între ele, deși toți editorii spun că se bazează pe Maiorescu dar nu spun pe care ediție din cele 11.

Irina AIRINEI: Ați încercat să descâlciți acest nod gordian pentru a ajunge la varianta finală a viziunii poetului?

Nicolae GEORGESCU: Editorii ulteriori nu spun pe care anume ediție Maiorescu se bazează fiecare în parte; or, descâlcirea acestui nod foarte încurcat a dus la concluzia că, de fapt, Maiorescu are în față un model reprezentat de primele tipărituri eminesciene, cele din „Convorbiri literare”, un model cu care e mereu în polemică. Fuge de el, revine la el, se desparte de el, îl îndreaptă, îl completează. Și, atunci, a trebuit să fac și comparația cu textul din „Convorbiri literare”. Cum se începe orice ediție critică, canonică, de autor? Se pornește de la primul text tipărit. De la prima atestare tipărită a textului încep și problemele de istorie a cărții: confruntând ediția întâi Maiorescu din 1883 cu textele apărute în „Convorbiri literare” între 1870 și 1881 se constată polemica criticului cu revista. Culmea este că, de cele mai multe ori, revista are dreptate. Revista are logică și revista are întemeiere în manuscrise. Manuscrisele ultimei variante a poeziilor eminesciene nu există. Sunt doar două sau trei cazuri în care se spune că ar exista, că s-au găsit la Botman (zețarul de la „Convorbiri literare” de la Iași care a vândut manuscrisele în perioada interbelică) însă, studiind manuscrisele cu atenție și Perpessicius și eu am ajuns la concluzia că nu sunt ultimele variante. Sunt cazuri când Eminescu îndreaptă un text și în șpalt, după turnarea în plumb a manuscrisului. Oricum, ultimul text al său a rămas în tipografie. A rămas, a devenit text de consum și s-a aruncat. În ceea ce privește manuscrisele eminesciene, nu vom găsi, în nici un caz, ultimul manuscris cu ultima variantă a poeziilor. Manuscrisele sunt dovezi ale formelor evolutive ale scrisului eminescian până către faza finală. Dar, de multe ori, revine, adică nu e o evoluție continuă. La unele din manuscrise, poetul revine, inovează, iar revine, iar inovează. Calea asta nu poate fi urmărită, așa că nu ai termen de comparație.

Irina AIRINEI: De ce detectarea greșelilor de tipar are importanță în stabilirea intenției auctoriale?

Nicolae GEORGESCU: Apare, într-adevăr, acest fenomen: Convorbirile literare au unele greșeli. Convorbirile literare au greșeli de tipar. De pildă, în cazul poemului „Împărat și proletar”, femeile comunei din Paris poartă „cumșe frigiene” și nu (corect) cușme…Această greșeală de tipar apare și în ediția princeps.
În ediția Maiorescu, la „Rugăciunea unui dac” apare textul „Să cer a tale daruri, genunchi și frunte plec.” Corect este, de fapt, „Genunchi și frunte nu plec”, lipsește negația. Aceeași greșeală apare și în „Convorbiri literare”. Așa este în ediția întâi: „Genunchi și frunte plec”, greșeală care, în ediția a doua trece neobservată, de abia în ediția a treia Maiorescu își dă seama că este greșeală și corectează. Sunt grupe întregi de litere care lipsesc; sunt, în total, 15 asemenea greșeli de tipar depistate de mine, aceleași în revistă ca și în ediția I. Sunt, apoi, enorm de multe diferențe în punctuație. Unde Convorbirile pun așa, Maiorescu pune invers. Unde e o virgulă în Convorbiri, el o scoate. Modificări de ordinul sutelor. Deci este o altă punctuație. Asta este nebunia, să restitui textul genuin. Să respecți voința auctorială, cât de cât. Intenția autorului. Sensul adevărat al poeziei.

Irina AIRINEI: Ați spus că aceste greșeli comune de tipar vă conduc la teoria că, de fapt, ediția princeps a fost culeasă după Convorbirile literare…

Nicolae GEORGESCU: Inițial am crezut că Eminescu își făcuse tăieturi din tipăriturile lui, puse apoi teanc și teancul dus la tipografie. Discutând această ipoteză cu George Munteanu (secretarul lui Perpessicius un timp, mare eminescolog, a lucrat la Institutul „George Călinescu”), el mi-a spus așa: „eu l-am auzit pe Perpessicius zicând că este foarte ciudată această problemă. El a studiat problema greșelilor de tipar identice, nu a elaborat nici un text pe marginea lor, dar concluzia lui a fost că Eminescu a pus semne în tomurile din Convorbiri literare și a trimis la tipografie volumele cu semnele puse de el, cu ordinea (numerotarea) făcută de el, cu intercalarea ineditelor între aceste semne..” S-a găsit o scrisoare a lui Eminescu către Veronica Micle din 1881 care spune cam așa: „Titus îmi cere să scot un volum de poezii”, asta prin 1881,„… m-am dus la el și am luat Convorbirile din ’66- ’67.” Deci Eminescu nu avea nici măcar Convorbirile la el și este foarte plauzibil că a pus semne de unde să culeagă poeziile și ordinea în care să se facă volumul. În 1882 el nu a publicat nici o poezie, nicăieri, ultimele poezii ale lui Eminescu sunt Scrisoarea IV în „Convorbiri literare” apărută în septembrie 1881. Din septembrie 1881 el nu a mai publicat în „Convorbiri literare” nimic. Abia după ’83 se reiau texte mai vechi iar în aprilie ’83 trimite la Almanahul „România jună” „Luceafărul” și atunci este de la sine înțeles (face parte din elaborarea teoriei mele) că, în această perioadă de un an și jumătate- 2 ani, Eminescu a lucrat intens la elaborarea volumului său. Din această perioadă datează cele mai multe postume eminesciene. Postume, deci poezii nepublicate în „Convorbiri literare” și care completează ediția Titu Maiorescu din ’83 (are 32 de poezii publicate de Eminescu și vreo 36 de poezii noi, nepublicate, deci el le elabora și le intercala printre cele care erau publicate și își construia propriul volum.)

Irina AIRINEI: Dar despre ordinea poeziilor în ediția princeps ce ne puteți spune?

Nicolae GEORGESCU: Demonstrez, în finalul cărții mele, că ordinea poeziilor în volumul Maiorescu reprezintă ordinea dorită de autor, de Eminescu, construcția volumului are arhitectura pe care el și-o dorește: cu intercalări între antume și postume și cu trecerea ideii dintr-un registru într-altul. Îl consider UN VOLUM INIȚIATIC.

Irina AIRINEI: Puteți detalia această idee?

Nicolae GEORGESCU: Această teorie implică următorul corolar: poemele lui Eminescu au o anumită valoare, luat fiecare în parte, și o altă valoare, luate în context. Scrisorile, cele patru scrisori, de pildă. Scrisoarea III, luată separat, este poemul eroismului, este poemul luptei pentru apărare față de lupta de circ actuală. Văzută în contextul celor patru scrisori, este a treia treaptă de degradare a umanității. Umanitatea se degradează mai întâi prin pozitivism, dascălul care inventează boaba de spumă, soarta oarbă și o pune în locul lui Dumnezeu în Creație. Dascălul care îl scoate pe Dumnezeu din Creație.
„Fù prăpastie? genune? Fù noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întunerec ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”

E o ironie întreagă tot textul. Trebuie citit prin lentila ironiei eminesciene, prin care el citează teorii posibile. Accentul pe -u este obligatoriu (prezent în „Convorbiri literare” și în manuscrise), nu e marcă de perfect simplu: Eminescu are, de pildă, în „Mortua est!”: „Au moartea ta înger de ce fu să fie?”, indicație clară de accent în rostire / recitare pe ce, etc. Urmează teoria savantului, acel „să vă spun eu ce-a fost, căci nimeni nu s-a priceput până acum” al său:
„Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…”

Irina AIRINEI: Care este structura scrisorilor în volum?

Nicolae GEORGESCU: Ele alcătuiesc o arhitectură poetică. Aceasta este prima treaptă de degradare a omului religios, a credinței: scoaterea lui Dumnezeu din Creație și punerea mecanismului, ca atare, în locul lui, a primului movens. Numai că, odată cu această teorie pozitivistă, lumea este dominată de „soarta oarbă” și de lupta tuturora împotriva tuturor („de asupra tuturora se ridică cine poate” ; masculinul și femininul sunt deopotrivă implicați în această luptă). A doua treaptă de decădere o reprezintă degradarea Logosului, cuvântul, acel cântec universal continuu prin care a fost creată lumea. Creatorul uman (poetul) impune cuvântul realității imediate, preponderent politice. A treia treaptă de degradare o reprezintă conducătorul. Este o formă de încercare de a uni lumea în cupluri de contrarii. Voievodul Mircea, ca mare preot, organizează contrariile, râul, ramul „Tot ce mișcă în țara asta mi-e prieten numai mie” – adevărată adjudecare pentru sine a arborelui totemic din genealogia sultanului („Și din inima lui simte un copac cum că răsare, care crește peste veacuri, peste lume se lățește…). Limitele arborelui simbolic al imperiului definesc soarta, scrisa lui: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele…” Limita este tocmai Dunărea: „Pân’ în Dunăre ajunse…” Aici, Mircea va cere „Ce e scris și pentru noi”, invocă soarta sa. Dincolo de Dunăre, toate semnele sultanului se întorc împotriva lui însuși. Prieteniile și adversitățile urmează semnele: să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. Semnul întors… Mircea este un fel de mag. Principiul creator este magul. Scrisoarea III este realizată pe antiteze, totul se întâmplă între Mircea și Baiazid, toate atributele lui Baiazid sunt preluate de către Mircea. Până la Fulger. „Fulger lung încremenit mărginește munții țării”. Este o luptă pentru blazon. „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic fără păs” - zice Baiazid, iar Mircea îi neagă statutul, mai întâi ironizându-l: „Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej…”, apoi atributul este atribuit domnitorului însuși: „…unul dintre fii falnicului domn”. În finalul părții eroice a poemului apar semnele sorții lui Baiazid, în formă inversă: „Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una…”, iar fiul domnitorului „scrie” însuși carte (scrisoare) de mulțumire unei sfinte locale. În variantele poemului, poetul este mai explicit: „Carte-n patru colțurele / scrise cu lacrimi de-a mele / Pe de laturi cu bănaturi / La mijloc pară de foc”: aceasta este definiția Bibliei în folclor. Fiul domnitorului ține, așadar, o slujbă de mulțumire pentru că cerul i-a arătat soarta bună („Ce e scris și pentru noi”). Pe scurt: toate atributele cuceritorului sunt preluate de către cel care se apără, e o lume în oglindă, o luptă pentru blazon. Asta este valoarea Scrisorii III în context. Este condiția magului, cel care are atribuții limitate în aceste EON, în această lume – atribuții constând în organizarea contrariilor, prin care organizare se iese, totuși, din imperiul sorții oarbe, lumea se împarte la doi, ca să zicem așa. Scrisoarea IV este scrisoarea unui Maestro (scria astfel în manuscris, maestru e nebun în „Convorbiri literare”, maestrul în ediții). Când spune: „Ah, organele-s sfărmate și maestrul e nebun” Eminescu are în vedere șeful de orchestră (Maestro / maestru) și instrumentele orchestrei (organele). Acest șef de orchestră al universului este „Demiurg”, un administrator al creației, „Das Weltgeist”, (se poate spune „spiritul secolului”) și s-a întinat în omenesc peste măsură, a făcut din iubire doar joc de perpetuare a speciei umane, instinct, iar din oameni, „teatru de păpușă”. În aceste condiții, vechiul cântec, Logosul universal, suferă o dublă degradare: și Maestro dirijează fals – dar și instrumentele orchestrei sunt stricate. După cele 4 scrisori urmează „Luceafărul” care reprezintă exact împăcarea lumilor. Care oprește, care stopează acest amestec al divinului cu omenescul. Îl stopează din inițiativă divină. Luceafărul refuză, de bună voie, să se mai întineze. Și astfel se păstrează luminile, în separație, Eminescu le separă ca să le curețe categorial. Și astfel lumea omenească este redată religiei, iubirii, credinței. Deci e o ordine. În toate acestei poezii este o ordine…

Irina AIRINEI: Cum se include în această ordine poemul „Mai am un singur dor”?

Nicolae GEORGESCU: Și în „Mai am un singur dor” este o ordine pentru că nu e un cântec de moarte, e un cântec de renaștere. În „Mai am un singur dor” oceanul nu este un ocean oarecare, este apa cea mare din bocete: „Vine marea mare /vine-n tulburare/ Tot mălini, călin/ brazi din rădăcini …//brade, brade/ să fim frate/ întinde-mi întinde / trupinele tele/ să trec peste ele/”. Sufletul, după ce moare, trebuie să treacă râul acesta, niște vămi, și o vamă importantă, prima, este oceanul care înconjoară lumea. Ori îngroparea înainte de mare în „Mai am un singur dor” este o luptă puternică între mare și uscat, între stâncă și valuri…Oceanul se aruncă violent, „turbat”, să smulgă omenescul, mormântul, dar nu poate, „Ci eu voi fi pământ”, eul rămâne dincoace de undele uitării... „Mai am un singur dor” unde marea este refuzată, („Ci eu voi fi pământ/În singurătate-mi”) ne amintește de „Epigonii”: „Când privesc zilele de-aur a scripturelor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine”. Deci asta este marea: este căderea ideii în omenesc a lui Hegel, căderea în istorie, este o naștere, o renaștere în istorie. Eminescu avea nevoie de „Mai am un singur dor” acum în 1883, dar „Epigonii” fusese publicată în 1872, cu 11 ani înainte și, ca să pună înaintea Epigonilor ideea că e vorba de coborâre, i-au trebuit aceste patru ipostaze ale morții imposibile, ale morții nemuritoare. Deci e vorba de o construcție.

Irina AIRINEI: Cartea dumnneavoastră obligă cititorul, cercetătorul să meargă pe urmele pașilor lui Eminescu prin această construcție poetică…

Nicolae GEORGESCU: Este o arhitectură poetică aici. Eu îi spun chiar UN VOLUM INIȚIATIC. Cum este „Divina Commedia” a lui Dante! ÎN SUCCESIUNEA NIVELELOR CELE PATRU SCRISORI, A CINCEA A FOST ÎNLOCUITĂ CU „LUCEAFĂRUL”. Marcată de o limită între mare și uscat, marea nu poate să înghită uscatul, nu poate să rupă mormântul simbolic de pe pământ. ȘI ACESTE SIMBOLURI CRED CĂ AU O VALOARE DE SEMNIFICAȚIE ÎN TOATĂ POETICA LUI…MAI ALES ÎN POSTUME. Ideea presupune că acesta este un volum construit de Eminescu. El putea să își construiască și alt volum. Tematic, el putea să extragă, din cele 400 de postume care au rămas de la el, material pentru acest volum.

Irina AIRINEI: Ați spus că poetul continua lucrul pe text chiar și în șpalt…

Nicolae GEORGESCU: Ar mai fi un argument care este foarte interesant: tipografia și prietenia din ultima perioadă a lui Eminescu cu Nicolae Teclu și cu Socec. Tipografia asta era pe strada Berzei lângă intrarea în Cișmigiu dinspre Știrbei Vodă pe drumul lui Eminescu. Lângă Izvorul așa numit al lui Eminescu era un foișor unde se oprea el în drum dinspre redacția din Piața Palatului (era chiar această redacție, unde pe colț s-a construit blocul în care a locuit Geo Bogza). De acolo, Eminescu trecea pe lângă un puț cu apă rece (actuala stradă ce dă spre Liceul Sava) și ajungea în Cișmigiu, pe care-l traversa spre ultima lui gazdă, la inginerul Simțion, pe lângă Biserica Antim. Ori drumurile acestea zilnice pe lângă tipografie pot presupune o legătură profundă a poetului cu tipografia, cu tipografii, mai ales, pentru elaborarea copertei. Cercetătorul Dan Toma Dulciu a studiat coperta ediției princeps și a descoperit faptul că pe copertă este mascat la al treilea strat steganografic numele Veronicăi Micle. Personajul feminin din volum este totdeauna subliniat la Eminescu (Ea, Ea, Ea…). Nu putea un așa-zis dușman al cuplului să încifreze numele ei pe coperta volumului lui Eminescu; lucrul s-a făcut de către el sau cu acordul și sub îndrumarea lui.

Irina AIRINEI: Așadar lui Eminescu îi aparține modul în care Maiorescu a structurat volumul…Am înțeles bine?

Nicolae GEORGESCU: Nu v-am putut expune decât câteva dintre argumentele mele privind paternitatea eminesciană a arhitecturii volumului său de versuri. Mai e de discutat concurența ediției a V-a Maiorescu (1890) cu ediția V. G. Morțun din același an (criticul preia poezii de aici, fără să le semnaleze în sumar), apoi lipsa unei coli editoriale din ediția princeps (n-a mai avut timp s-o trimită la tipar, cartea trebuia să apară repede), apoi o scrisoare (pierdută) a lui Maiorescu, din 1887, la care avem doar răspunsul poetului: „Poezii noi de intercalat nu am”, unde termenul „de intercalat” trădează dorința editorului de a reface ordinea inițială a volumului (stricată prin pierderea celor 16 pagini), apoi stabilirea poeziilor din această coală editorială pierdută… și câte și mai câte. Sunt lucruri pe care, aflându-le acum prima oară, oricare cititor și le poate lua drept subiecte de meditație – iar cei atrași, în mod deosebit, de Eminescu, pot chiar continua cercetările noastre.
------------------
* Preluat din „Gazeta Românească” (Tel Aviv)
http://afnews.ro/2021/02/05/cuvinte-si-semne-de-nicolae-georgescu-un-interviu-de-irina-airinei/
5 februarie 2021

Web Analytics