Cuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti. Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte - împletite armonios între ele - pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii. Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh", apoi la noi, colinda populară "Caloianul", sau balada noastră naţională „Mioriţa".

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie William Warriner* în cartea sa „101 Corporate Haiku", acest gen de poezie „japoneza” (sic!) cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.

În Japonia, haiku (俳句 – haika=versuri), a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în întreaga lume devenind foarte populară. Istoria genului, ne reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri, paradoxuri şi imagini poetice.

Moto:„Nimeni nu trebuie să-ți fure visele!”(Novak Djokovic)

Să te poziționezi de partea ,,tare” a Istoriei – unde dreptatea-i de partea leului și spațiul se ștrangulează pentru învinși – e (uneori) un act de oportunism, cu ramificații din vecinătatea psihologiei de șobolan, surprinsă activ în traiectoria vremurilor. Ieșirea din contingent atrage după sine riscuri, care mai mereu te pot transforma social într-un paria, cu șanse reale de a-ți vulnerabiliza palierul în care ființezi. De pildă, în timpul recentei pandemii, vaccinarea a fost condiția obligatorie pentru rămânerea în câmpul muncii în cazul multor profesii. Refuzul însemna pierderea jobului, care-ar fi tăiat adânc nu doar în calitatea existenței așa-zisului răzvrătit, ci-i punea în discuție supraviețuirea directă. (Cunoaștem bine ce înseamnă să depinzi de un salariu lunar, ca mai toți oamenii, fără resurse adiacente, și la orizont să se întrevadă perspectiva pierderii slujbei, venită la pachet cu recesiunea globală.)

Să nu uităm, în exemplul relevat, și de restricțiile pe linia călătoriilor, a accesului în magazine, în biserici etc. Complexul zăbalei devenise noua ,,religie”, care-a capturat suveran gloata de pe Pământ. Să fi pus în discuție eficiența vaccinului era o ofensă, pe care inchiziția de tip medical n-o putea tolera, fără ca răzvrătitul să plătească direct costul zilei. Uneori cu pulanul!

Pâlcuri de lumini galbene curse din soare plutesc în aerul cald, se lasă lin pe drumul îmbrăcat într-o pulbere fină de pământ uscat. Firicele de praf se ridică ușor în apăsările pașilor doritori de recunoașteri... Piatra Craivei, vârful Sfredelașul și Fădean privesc ocrotitor dintr-o mică depărtare, răspândind din eternele lor adâncimi pace și liniște în munții Trascăului. Pe pântece de reliefuri montane trăiesc de-o veșnicie fremătătoare păduri de fagi, carpen și stejari. Mirificele tărâmuri reînvie în fiecare primăvară pajiști înmiresmate cu flori sălbatice, scăldate în culori de un verzui intens, luminiscent, pe care pasc liniște turme de oi, însoțite de ciobanii ce-și lasă cântecele să se piardă în celestinul cerului.
Trec în adieri de momente efemere și las în urmă tufișuri vaste, cu forme lăbărțate, rotunjite la margini de anotimpuri, cu ramuri orante în mii și mii de frunzulițe verzui, și scăldate în franjuri de lumini și umbre. Desișurile sunt încărcate cu o sumedenie de spini, pregătiți să sfârtece orice ființă care se încumetă să le tulbure pacea. Inspir adânc din aerul cald ...absorb câteva raze de soare în trupul meu însetat de lumină. Le absorb adânc și în sufletul meu înfierbântat de dorul copilăriei.
‘Anca dragă, uite aici e salcia lui Pahon ‘ ... Tresar... Glasul lui Pifănel înviorează tăcutele clipe... Prietenul drag din copilărie îmi reînvie amintiri din vremuri îndepărtate...
‘Așa îi spun sătenii... I-a ramas numele de pe vremea străbunicului tău’...
‘Pahon’, ... cuvântul se lasă ușor pe zidurile sufletul meu, un suflet încătușat de tainice bucurii și nenumărate tristeți. La apariția acestui cuvânt binefăcător, poarta grea și lemnoasă ce-mi ocrotește interiorul se deschide și parcă îmi văd sufletul surâzând din adâncimi...
În copilărie, prietenii și sătenii îmi spuneau ‘Anca a lui Pahon’... Așa a rămas de atunci și pe vecie ... o identitate care ascunde adevăruri neșterse de vreme. Mândră, simplă, curată. Ca și salcia care s-a înrădăcinat în poveștile sătenilor, așa am rămas și eu, ‘fata bunicului, a lui Pahon’...
Clipele trăite, strigătele lor izbucnite din bucurii și suferințe, poveștile și tainele lor șoptite în amurg au rămas aici, în acest loc. Sunt acoperite de păpădii, margarete și flori de ciuboțica cucului. Faptele nu se sting, nici în întuneric, nici în vremelnicie. Adevărul le ține în viață, oricât de mult ar încerca vreun duh fățarnic să le îngroape în întunecimile uitării. Faptele nu se sting, rămân luminate de adevăr.