„Cei care și-au uitat strămoșii,
nu merită ca, în lumea veșniciei,
să fie alături nici de înaintașii
și nici de urmașii lor.” (N.G.L)
Se spune că murim cu adevărat nu atunci când medicul notează ora decesului, ci atunci când ultima persoană dragă uită de noi. De aceea, comemorarea celor dragi trecuți în neființă este un moment atât de mare însemnătate spirituală, cât și un prilej de amintire și de meditație.
Cu gând curat şi adevărat, să mergem, din când în când, cel puțin la marile sărbători religioase și/sau la aniversările din familie, la mormântul strămoșilor noștri, aprinzând o lumânare şi închinându-ne lor cu profund respect, cerându-le smerită iertare pentru câte le-am greşit cândva, să le aducem un pios omagiu și să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace în Împărăția Cerurilor!
Astfel vom avea clipe de adâncă trăire, simţindu-i aproape de noi, mulțumiţi că nu i-am uitat, în special atunci când o lacrimă fierbinte şi curată va porni din adâncul sufletului nostru și ne va umezi, fie şi numai pentru o clipă, pleoapele. Aşa le vom plăti, cu recunoștință și cu bunătatea sufletului nostru, nemăsurata lor trudă, încrederea şi speranţa pe care ei au pus-o în noi, nădăjduind că vom fi buni, drepți şi omenoși și că ne vom cinsti cum se cuvine înaintașii din care ne tragem.
Sunt strămoşi iluştrii, pentru care urmașii lor sunt o fală, și sunt și strămoşi la fel de iluştrii, dar pentru care urmașii lor sunt o ruşine. Depinde de fiecare ceea ce vrea să fie, și pentru strămoșii și pentru urmașii săi. Cum fiecare se poartă cu înaintașii săi, așa se vor purta și urmașii săi cu el, atât în vremelnica şi trecătoarea viaţă pământeană, cât și după trecerea spre veşnicie.
Sunt adevăruri pe care le vedem în viața de zi cu și: cei care și-au uitat strămoșii, sunt și ei uitați de urmași lor; cei care nu și-au uitat strămoșii, nu sunt nici ei uitați de urmași lor. Gloria străbunilor este o lumină pentru urmașii care nu i-au uitat, numai că unii ajung în întuneric.
În această lume, tot mai viciată, tot mai mulți uită că una dintre marile responsabilități ale fiecăruia este și aceea de a fi atât un demn urmaș, cât și un bun strămoș, că șirul neamului trebuie să aibă continuitate. Mai grav este faptul că tot mai mulți rămân, prin voia lor, ca „puncte ultime” al unor linii de generații ce se întrerupe și se pierde (se trece în uitare definitivă) o dată cu pieirea lor.
Cu asemenea „puncte ultime” ale unor linii (șiruri) de generații ce se pierd o dată cu pieirea unora, omenirea ar degenera. Acești „puncte ultime” ar trebui să fie conștienți de faptul că numai prin fiecare viața se eternizează prin în a lua în stăpânire viitorul prin descendenții săi.
„Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi buni strămoși.”
(Jonas Edward Salk. In: Responsabilitate, Strămoși)
„Prin familie viața individului se eternizează.
Precum se cufunda în trecut prin strămoșii săi,
așa ia în stăpânire viitorul prin descendenții săi.”
(Athanase Paul Doumer. In: Familie, Strămoși, Trecut, Viață, Viitor)
„Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții;
nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generații ce se pierde în trecut
ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină;
nu sîntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor,
ci și strămoșii virtuali ai strănepoților tîrzii;
obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut.”
(Eugen Lovinescu)
Celor care își uită strămoșii:
„Cei ce uită de bunici și de părinți,
Sunt fără simțăminte omenești,
Uitați vor fi de copii și de nepoți,
Și vor rupe legăturile strămoșești.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Viața demonstrează că
„Cei care și-au uitat strămoșii,
sunt și ei condamnaţi uitării de urmașii lor.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Celor care NU își uită urmașii:
„Nici nu trece grija de bunici și de părinți,
Că-ncepe alta pentru copii și nepoți,
Și uite așa unii-n alții viețuim,
În unica viață pe care o trăim.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
„Așa cum îți tratezi înaintașii, la fel vei fi tratat de urmași.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Făcând un „arc peste timp”, fie și numai de două generații, dinaintea mea și de după mine, respectiv de la bunicii mei, la nepoțelul meu Sava:
bunicii mei, neștiutori de carte, care, în copilărie (în jurul ani lor 1890 - 1900), au trăit în bordei, în satul Lăcrița, și
nepoțelul meu Sava care, la 8 ani ai săi (în anul 2025),
(a) trăiește într-o stare de confort, de educație și de învățământ de neimaginat pe timpul bunicilor mei, și
(b) a început deja să pășească în „Epoca Inteligenței Artificiale”.
„Arc peste timp” exprimă legătura pe care o persoană o face (printr-o formă de comunicare, în scris sau prin alte mijloace),
1) fie cu generațiile care au fost,
2) fie cu generațiile care îi vor urma,
3) fie dintre generațiile trecute cu generațiile viitoare.
Prin „arc peste timp” viața individului se eternizează,
(1) prin a se cufunda în trecut prin strămoșii săi, și
(2) prin a lua în stăpânire viitorul prin descendenții săi.
Un „arc peste timp” ne face să comunicăm și cu înaintașii, dar și cu urmașii, și aceasta deoarece:
1) nu suntem punctul ultim al liniei de generații care a fost până la noi, ci suntem și punctul de plecare al generațiilor ce vor urma după noi,
2) nu suntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci suntem și strămoșii virtuali ai strănepoților târzii,
3) obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut.
***
BUNICUL ȘI NEPOTUL
Tot mai multe persoane în vârstă sunt convinse de marea sensibilitate sufletească a scumpului lor nepoţel, în care își pun speranţa că s-ar putea ca el să fie cel care le va lumina bătrâneţea, aşa cum a făcut-o nepoţelul din povestea „Bunicul şi nepotul” după Fraţii Grimm, pe care o prezint în cele ce urmează, cu unele comentarii ale subsemnatului.
„Un biet tată îmbătrânise aşa de tare, că aproape nu mai auzea, vederile îi slăbiseră aproape de tot, iar când mânca, din cauza tremuratului, mai toată ciorba îi cădea din lingură până s-o ducă la gură. De aceea fiul şi nora s-au hotărât să nu mai servească masa împreună cu el. Îi făcură un locuşor lângă vatră, unde moşul putea să mănânce fără să-i scârbească. Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, dar nici măcar atât cât să se sature.
Căuta bătrânul cu privirile-i slabe mijite printre gene la masa cea plină cu de toate la care se ospătau tinerii cu băieţelul lor şi plângea în sufletul său de amărăciune. Într-o zi, când primi porţia de mâncare cu mâinile tremurânde, scăpă strachina jos şi aceasta se făcu numai cioburi. Nora sări la el cu vorbe răstite, ajutată de soţul ei, fiul moşneagului. Dar bătrânul se închise în el şi nu scoase o vorbă. Doar două lacrimi lungi se prelinseră din ochii lui slăbiţi de vedere. Din când în când, fără să vrea, scotea câte un oftat adânc.
Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, din care trebuia să mănânce de-acum înainte. Într-o seară, bărbatul şi femeia observară că băieţelul lor, o şchioapă de copil de vreo patru anişori, îşi făcea de lucru cu câteva scândurele.
– Dar ce faci tu acolo ? îl întrebă tatăl său.
– Fac o covăţică, din care să mâncaţi voi, tată şi mamă, când veţi fi slăbiţi de puteri și neputincioşi ca bunicul.
Atunci amândoi părinţii se uitară fierţi unul la altul şi pricepură crunta nedreptate ce o făcuseră bătrânului lor tată şi socru. Şi îi podidi o ruşine fără seamăn. Apoi, fără o vorbă, îl luară amândoi pe moş şi-l aduseră la masă.
- De acum încolo vei mânca numai la masă, cu noi, îi zise femeia cu blândeţe, mângâindu-i pletele albe.
Apoi, luându-şi copilul în braţe, îi mulţumi pentru lecţia dată. De atunci s-a mai întâmplat ca bătrânul să mai scape din lingură câte un pic de ciorbă, dar nimeni nu l-a mai luat vreodată la rost, câte zile a mai trăit.”
Covăţică, diminutiv al lui covată, care înseamnă blid, strachină din lemn.
Morala povestii.
Din această povestire trebuie să se înțeleagă importanța iubirii și al respectului față de bătrâni, chiar și atunci când aceștia devin neputincioși. Povestea subliniază valorile familiei, respectul pentru generațiile anterioare și impactul atitudinii noastre asupra copiilor. Trebuie să nu-i uitam pe cei care ne-au crescut, ne-au îngrijit, ne-au iubit, indiferent cât de bătrâni sunt sau cât de neîndemânatici au devenit. Aşa cum altădată bunicul a fost adevărata cheie a Paradisului pentru nepotul său, aşa trebuie să fie și viceversa.
Celor care NU își UITĂ strămoșii:
„Nici nu trece grija de bunici și de părinți,
Că-ncepe alta pentru copii și nepoți,
Și uite așa unii-n alții viețuim,
În unica viață pe care o trăim.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
Celor care își UITĂ strămoșii:
„Cei ce uită de bunici și de părinți,
Sunt fără simțăminte omenești,
Uitați vor fi de copii și de nepoți,
Și vor rupe legăturile strămoșești.”
(Nicolae Grigorie-Lăcrița)
„Cei care și-au uitat strămoșii, nu merită nici să ajungă la ei în lumea veșniciei și nici respectul urmașilor; merită numai de a se bucura de dragostea lui Satan și de fericire veșnică în Iad.” (Nicolae Grigorie-Lăcrița)
***
Bibliografie
„Să nu ne uităm strămoșii!”, de N. Grigorie Lăcrița, pe: 1) https://uzpr.ro/17/11/2023/sa-nu-ne-uitam-stramosii/; 2) Revista Univers strategic nr. 4(56)/2023, pg. 223 – 225.
------------------------------------------------------------
Conf. Univ. Dr. Nicolae GRIGORIE-LĂCRIȚA
Craiova, 9 iulie 2025