Istoricul sărbătorii
Apostolul Pavel acorda o anumită importanță acestui moment al Cincizecimii, ca sărbătoare (cf. Fapte 20, 16). Pentru comunitățile creștine care aveau vii înaintea ochilor roadele și mărturiile acestei zile de întemeiere a Bisericii, împreună cu minunile Duhului Sfânt, sărbătorirea anuală a coborârii Duhului Sfânt era un fapt de la sine înțeles.

Potrivit informațiilor din Peregrinatio Etheriae, spre sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, sărbătoarea începea cu o celebrare nocturnă. Dimineața, prima slujbă se ținea pe vechiul munte Golgota, iar a doua pe Sion, locul coborârii Duhului Sfânt. După-amiaza, pe Muntele Măslinilor se ținea o celebrare în amintirea Înălțării Mântuitorului.

La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paști, a doua sărbătoare rezervată botezurilor catehumenilor. De aceea, vigilia și săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei și săptămânii Paștelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, Octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic roman, s-a înlăturat această octavă, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal.

***

„Rusaliile” a fost de fapt un festival anual al Vechiului Testament. Moise (1500 î.Hr.) stabilise mai multe festivaluri care urmează să fie celebrate de-a lungul anului. Paștele a fost prima sărbătoare a anului evreiesc. Isus fusese răstignit la Paște. Exact la 50 de zile evreii au sărbătorit Rusaliile. („Pente” pentru 50). Astăzi, evreii încă sărbătoresc Rusaliile, dar o numesc Shavuot.
Religie
După pogorârea Duhului Sfânt comunitatea ucenicilor lui Hristos devine Biserică, adică adunarea tuturor celor aleși din lume care cred în Sfânta Treime, sunt botezați și se împărtășesc cu aceleași Sfinte Taine ale lui Hristos, prin lucrarea și datorită prezenței Duhului Sfânt în ea. Încă înainte de patima și moartea Sa, Iisus Hristos a prezis ucenicilor că le va trimite un alt „Mângâietor”, „Duhul Adevărului care de la Tatăl purcede” (Ioan 15, 26). Acesta îi va învăța tot Adevărul. Același lucru l-a promis și cu ocazia înălțării Sale la cer.

Împlinirea promisiunii a avut loc la zece zile după Înălțare, în dimineața zilei în care evreii din toată lumea serbau la Ierusalim Cincizecimea, ziua primirii Legii, pe Muntele Sinai, de către Moise. După pogorârea Duhului Sfânt comunitatea ucenicilor lui Hristos devine Biserică, adică adunarea tuturor celor aleși din lume care cred în Sfânta Treime, sunt botezați și se împărtășesc cu aceleași Sfinte Taine ale lui Hristos, prin lucrarea și datorită prezenței Duhului Sfânt în ea.

Evenimentul pogorârii Duhului Sfânt este comemorat de Biserică în a cincizecia zi după Paști, de Rusalii, ziua fiind numită și „Duminica Mare”. Este o zi de mare bucurie. În primele secole, Rusaliile erau de asemenea prilej de botez. Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în românește „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morților.

Creștinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morților. În unele zone ale țării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori și cu un colac deasupra pentru pomenirea morților. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiția Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători.

Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.
În Vechiul Testament Rusaliile erau o sărbătoare agricolă de bucurie a evreilor, în care se ofereau ofrande din roadele pământului (Ex 23, 16; Num 28, 26; Lv 23, 16). De fapt era numită „Sărbătoarea săptămânilor” Șavuot (Ex 34, 22; Lv 23, 15). Mai târziu, ajunge ca o aniversare a Legământului, ce fusese încheiat la 50 de zile de la ieșirea poporului evreu (exodul) din Egipt (Ex 19, 1-16).
Rusaliile creștine au legătură cu acest Legământ, ca fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului și iubirii, prin coborârea Duhului Sfânt. Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a întemeierii Bisericii lui Iisus Cristos. Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci și fiecărui creștin în parte, cu darurile sale (cf. Gal 5, 22). Minunea Rusaliilor de la Ierusalim se continuă în Biserică, aducând rod în taina Sfântului Mir. De aceea, Rusaliile sunt și o sărbătoare de mulțumire pentru harul Mirului.
Etimologie
Rusaliile (din latina vulgară - în dialectul napoletan se folosește denumirea de "Pasca rusata" - Paștile trandafirilor, iar în aromână "Arusaľi" ), sunt cunoscute ca sărbătoare religioasă a Pogorârii Sfântului Duh / Coborârea Spiritului Sfânt. Rusaliile, praznic creștin celebrat în a cincizecea zi de după Sărbătoarea Paștilor, cade întotdeauna într-o zi de duminică. De Rusalii este sărbătorită "Coborârea Duhului Sfânt / Spiritului Sfânt" asupra ucenicilor lui Iisus din Nazaret și a Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, adunați în cenacol. Potrivit scrierilor din Noul Testament - Faptele Apostolilor 2, 1-11) acest eveniment a avut loc în ziua sărbătorii evreiești (Șavuot), la 50 de zile de la învierea lui Iisus din Nazaret. De aceea sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime (în latină Pentecostes, în franceză La Pentecôte, în germană Pfingsten, în maghiară Pünkösd, in engleza Whitsun, etc., termen ce provine din greaca veche - πεντηκοστὴ ἡμέρα / pentêkostề hêméra, «a cincizecea zi»).

Rusaliile, între credință și legendă
Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh este considerată data de naştere a Bisericii Creştine, fiind sărbătorită în fiecare an într-a opta duminică de după Paste. Esenţa acestei zile din an înglobează coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor precum şi asupra Bisericii creştine. Această sărbătoare cu dată mobilă mai este cunoscută şi sub denumirea de Rusalii sau Cincizecime (datorită celor cincizeci de zile dintre Paste şi Rusalii).

Provenienţa Rusaliilor
Se poate afirma că Sărbătoarea populară a Rusaliilor a fost preluată de la romani, fapt susţinut de însuşi etimologia cuvântului. Romanii, an de an, în prima jumătate a lunii mai comemorau „Rosalia” – Sărbătoarea Rozelor, aceasta fiind dedicată atât trandafirilor (adică vieţii şi frumuseţii), cât şi cultului morţii. Ulterior, această sărbătoare a fost preluată de către daci în timpul cuceririlor romane. Dacii au luat Rosalia şi au transformat-o pe parcursul timpului într-o sărbătoare formată din nouă zile, sărbătoare şi ea tot ambivalenta: pe de-o parte se comemorau morţii prin pomene funerare bogate, iar pe de alta, se celebra noul cult solstiţial al soarelui menit să aducă recolte bogate, prosperitate şi sănătate.

În acest mod, împreună cu încărcătura de elemente precreştine, Rosalia a fost absorbită de către cultura populară românească fiind ulterior asimilata cu sărbătoarea Coborârii Sfântului Duh.

Ce sunt “Rusaliile” de fapt?
Fiinţe mitice extraordinare! Rusaliile sau Rusalcele sunt nişte fecioare frumoase, îmbrăcate în veștminte străvezii care îşi fac apariţia mai cu seamă în perioada verii. În tradiţia românească, Rusalcele sau Rusaliile au fost denumite lele. Se spune că acestea s-ar prinde în hore, departe de ochii oamenilor prin păduri şi zone muntoase izolate, iar pe locul unde aceste fiinţe dansează, se spune că pământul rămâne ars. De fapt, credinţa în horele ielelor este foarte veche, posibil la fel de veche precum cea conform căreia există noua iele, fiecare dintre ele fiind responsabile de câte un ritm folcloric. În tradiţia populară, pentru a se proteja de Rusalii, oamenii purtau la ei frunze de pelin sau fire de usturoi şi îşi umpleau locuinţa de leuştean. Fiind cunoscute totodată şi că fiinţe care controlează apele, oamenii evitau să se scalde în sâmbăta din ajunul sărbătorii de teamă de a nu se înecă.

De fapt, când vine vorba de Rusalii, este cunoscut faptul că acestea ar avea două fețe. Fie se „materializează” în nişte fiinţe tinere şi extraordinar de frumoase, fie în nişte bătrâne urâte şi gârbovite, aducătoare de rău şi de necaz. Personalitatea ambivalenta a acestor creaturi mitice rezonează cu dublă însemnătate a Rusaliilor: viaţa şi moartea. Ba mai mult, în unele zone, lelele sunt cunoscute ca şi ursitoare ale copiilor precum şi prezicătoare ale morţii.

Legenda spune…
Că dacă ielele sunt zărite de către vreun muritor, sau dacă cineva călca pe pământul ars unde au dansat ele, atunci acea persoană se îmbolnăvea de o boală numită „Luat de Rusalii” al cărui panaceu era celebrul dans al Căluşarilor.

Obiceiuri şi datini de Rusalii
Creştinii sărbătoresc Rusaliile pe parcursul a trei zile în regiunea Transilvaniei şi a Moldovei, şapte zile în cea a Munteniei şi a Olteniei, şi timp de opt zile în zona Banatului.
În ajun de Rusalii se comemorează Moşii de Vară, prin care se crede că sufletele morţilor se întorc în lumea lor, mai cu seamă în contextul în care sufletele lor se consideră că îşi părăsesc mormintele în Joia Mare (de dinaintea Sărbătorilor Pascale). Aşadar, în ajunul Paştilor sufletele morţilor se întorc în lumea celor vii, iar în ajun de Rusalii, acestea se întorc înapoi în lumea celor morţi.

În ziua de Rusalii în anumite regiuni există obiceiul denumit „udatul nevestelor”.
În cea de-a doua zi de Rusalii, preoţii sfinţesc apele şi stropesc câmpul pentru că roadele să fie ferite de grindină. De asemenea, sunt sfinţite ramurile de tei care ulterior vor fi păstrate şi ele peste vara, acestea fiind folosite în practicile de alungare a grindinii şi furtunilor.

Aşadar… Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh se împleteşte cu Sărbătoarea populară a Rusaliilor, această zi din an fiind înţesată atât cu o puternică însemnătate religioasă, cât şi cu o vastă simbolistica etnografică.

***
Sânzienele, Ielele, Căluşarii, Ciuleandra
De Rusalii se leagă mai multe superstiţii şi oamenii păstrează încă unele tradiţii: îşi împodobesc casele cu frunze sfinţite de tei sau de nuc, pentru a îndepărta duhurile rele, ung uşile cu usturoi, pentru a fi feriţi de ghinion tot anul şi dansează Jocul Căluşarilor, pentru a alunga spiritele Ielelor care vin să facă rău, scrie.
• „Sânzienele”
Sunt o tradiție românească, cunoscută și sub numele de Drăgaica, sărbătorită în jurul solstițiului de vară (24 iunie). Aceasta implică credințe despre zâne blânde numite Sânziene, despre care se spune că acordă puteri speciale florilor și ierburilor. Sărbătoarea include ritualuri precum purtarea de coroane de flori de către fete și aruncarea lor pe acoperișuri pentru noroc și dansarea „Horei Drăgăicelor”.

Vasile „Pârvan presupunea că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (<San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru).

Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele. Uneori Sânzienele sunt supranumite si Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul - 24 iunie. Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au și manifestări vizuale: flori de scaieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful dimineața, se stabilește norocul celor care înfăptuiesc datina

• Obiceiuri și tradiții de Sânziene
  Practicile rituale asociate zilei de 24 iunie, cunoscute cu denumirile de Sânziene și Drăgaică, sunt răspândite în toată România. Astfel, în Banat, Crișana, Maramureș, Oltenia, Moldova, nord-vestul Munteniei, sunt cunoscute cu denumirea de Sânziene (având etimologie latină), iar în sud: Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, se întâlnește sărbătoarea numită Drăgaică (din bulgărescul dragaika).
  
  Numele „Sânziene” se referă la trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor. Al doilea este reprezentat de florile galbene și parfumate care înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori cu importante atribute magice, fiind substitute vegetale ale zânelor cu același nume. În nomenclatura botanicii populare românești, aceste flori numite sânziene (Gallum verum), sunt consacrate Sfântului Ioan Botezătorul. Ultimul element se referă chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, Sărbătoarea Sânzienelor, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, și „Drăgaica”.

Sărbătoarea Sânzienelor, sărbătoare românească ce îmbină tradițiile ancestrale cu magia pură, se manifestă prin numeroase ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor și fertilitatea. În această zi sfântă, zi care marchează pentru tradiția spirituală românească solstițiul de vară, nimeni nu are voie să lucreze. Sunt realizate numeroase practici magice de fertilitate, fecunditate și divinație. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului.

Pentru a fi apărați de duhurile necurate și de zânele rele, în ziua de Sânziene oamenii culeg flori de sânziene (Gallium verum) cu care împodobesc porțile, ferestrele caselor și streșinile caselor. Este momentul cel mai bun pentru culegerea plantelor de leac, dar și de descântec. Legate în formă de cruce sau prinse în coronițe, florile culese, sunt duse la biserică, sfințite, apoi păstrate pentru diverse practici magice. Fetele au obiceiul să împletească o coroniță din flori de sânziene pe care o aruncă pe acoperișul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiș, fata urmează să se mărite chiar în acel an, dacă ajunge pe jos, fata o mai arunca până rămâne prinsă pentru a ști câți ani mai are de așteptat. De asemenea, ele se împodobesc cu cununi și joacă dansul Drăgăicei, pentru a avea belșug, dar și pentru protecția gospodăriilor și ogoarelor. În ziua de Sânziene se țineau bâlciuri și iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătorie.

În dimineața zilei de 24 iunie, fetele obișnuiesc să se scalde în rouă din zone neumblate pentru a se umple de fertilitate. Dacă erau respectate anumite condiții, atunci cine se spăla cu rouă era sănătos și drăgăstos peste an. Pentru a scăpa de boli, fetele și femeile se scaldă în ape curgătoare. Pentru alungarea spiritelor malefice, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se aprind focuri în care se aruncă substanțe puternic mirositoare. Se practică și săritul peste focul purificator. Se crede ca cine va trece prin foc sau va sări peste el în aceasta noapte, se va purifica și întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele și de boli. Se spune că în noaptea de Sânziene se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din țară, se fac pomeni pentru morți, de „Moșii de Sânziene”.

• „Ielele”
  Se referă la un tip de creatură mitică feminină din folclorul românesc, similară nimfelor sau zânelor. Asemănatoare cu nimfe, naiade și driade întâlnite în mitologia greacă. Sunt adesea descrise ca ființe frumoase, seducătoare și puternice, asociate cu păduri, râuri și alte peisaje naturale. Ielele sunt cunoscute pentru dansurile lor fermecătoare sub lumina lunii, uneori goale, și pentru capacitatea lor de a-i vrăji pe cei care le întâlnesc.

Iată o privire mai detaliată:
- Aspect: Sunt de obicei reprezentate ca eterice și atrăgătoare, cu păr lung și liber, ochi radianți și piele albă. Sunt adesea văzute purtând rochii albe sau translucide, împodobite cu flori și bijuterii.
- Abilități: Ielele posedă puteri magice, inclusiv capacitatea de a controla vremea și de a vrăji oamenii cu frumusețea și dansurile lor captivante.
- Habitate: Se crede că locuiesc în zone naturale izolate, cum ar fi pădurile, râurile și munții.
- Comportament: Sunt cunoscute pentru dansurile lor nocturne, adesea executate în cercuri, care pot lăsa pământul pârjolit sau cu o creștere neobișnuită a plantelor. Cei care le sunt martori la dansurile lor pot fi fascinați și chiar înnebuniți.
- Relația cu natura: Ielele sunt adesea văzute ca protectori ai naturii, dar și ca ființe capricioase și periculoase. Pot fi atât atrăgătoare, cât și răzbunătoare.

Ielele sunt o figură proeminentă în folclorul românesc, inspirând numeroase povești, cântece și reprezentări artistice.

• „Călușarii”
  România este prezentă pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO cu Ritualul Călușului (inclus la 25 noiembrie 2005[8]), Doina (2 octombrie 2009), Ceramica de Horezu (3-7 decembrie 2012), Scoarțele Oltenești (1 decembrie 2016), Cămașa cu altiță (1 decembrie 2022).

Călușarii reprezintă participanții la dansul Călușului, dans tradițional românesc, prezent în timpurile vechi atât în Moldova, Oltenia cât și în Transilvania.

Generalități: În mod tradițional, dansul se execută în săptămâna dinaintea Rusaliilor, și are scop cathartic (tămăduitor), însă există documente istorice care atestă practicarea dansului și cu alte ocazii, de exemplu, dansul executat de soldații lui Mihai Viteazul, „călușerii", ce se aflau sub conducerea căpitanului Baba Novac, în cadrul sărbătorii date de Sigismund Bathory în 1599, la Piatra Caprei, lângă Alba Iulia.

Călușul este un obicei românesc practicat în perioada numită popular Rusalii, mai exact în cele nouă zile dintre sărbătoarea ortodoxă de Înălțare și cea numită Rusalii. Tradiții similare există pe toată întinderea europeană a fostului Imperiu Roman, de la Dansul Maurului în Britania sau Ciomăgașii (Pauliteiros) în Portugalia.

Originea acestui obicei este subiectul multor discuții și nu s-a ajuns la o concluzie clară. Tudor Pamfile spune că nu se poate stabili o origine clară a acestei tradiții (Sărbătorile de vară la Români, de T. Pamfile, București, 1910, p.75). O serie de cercetători văd o origine romană a acestei tradiții (începând cu Petru Maior, cf. Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, București, 1901, p.238). Printre argumente se numără similitudinile izbitoare de îmbrăcăminte între jucătorii Călușului și jucători ai unor tradiții similare din Spania, Britania, Portugalia etc. Lămuritoare este o comparație între portul Ciomăgașilor din regiunea Miranda, Spania. În toate țările amintite apar elementele care sunt tipice și veșmântului călușăresc românesc: pălăria (sau căciula) cu panglică, panglicile încrucișate pe piept (uneori reduse la una singură), clopoțeii etc. Steagul călușăresc, de asemenea parte esențială a ritualului, apare și el în toate aceste locuri.

Legătura evidentă dintre Căluș și sărbătorile ortodoxe trebuie pusă în paralel cu legătura dintre celelalte forme similare din restul Europei și sărbătorile catolice (respectiv anglicane și protestante). Acest lucru l-a făcut pe Tudor Pamfile să se ferească de a emite, conform tradiției vremii, ipoteza unei origini păgâne pre-creștine a obiceiului.

Romulus Vuia a lansat în perioada interbelică ideea că obiceiul Călușului ar fi un dans de cinstire a demonilor (cf. și Originea jocului de călușari, Romul Vuia [forma folosită de autor atunci], Ed. Inst. de Arte Grafice "Ardealul", 1921-1922, p. 215-254). Pentru a susține această idee elimină o serie de mărturii ce o contraziceau categoric. De exemplu, atunci când descrie rânduiala primirii în rândul Călușarilor (p.219-220 op.cit.) nu menționează nici una dintre variantele ce includ binecuvântarea preotului. Legătura Călușarilor români cu Biserica (amintită și de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae) este ignorată și ea. Romulus Vuia menționează această legătură însă la Călușarii din Macedonia (p. 229 op.cit.).

Poziția mitizantă a fost susținută de Regimul comunist din România, deoarece favoriza linia tracismului și dacismului. Ca urmare a apărut un folclor pseudo-științific ce pretindea a găsi originea Călușului la traci, iar mai apoi la daci. Un exemplu este pretenția după care Călușul ar ține de cultul unui străvechi zeu cabalin numit de tradiția populară a dacilor Căluș, Căluț sau Călucean. Este de observat că nu există niciun izvor istoric ce ar putea fi invocat în susținerea unor asemenea afirmații. Nu se cunoaște existența unor dansuri cu armele la daci, iar dintre puținele nume de zei geto-daci cunoscute (multe fiind în fapt sud-tracice) nu se cunoaște niciunul care să fi avut caractere cabaline, cu atât mai puțin numele de "Căluș", "Căluț" sau "Călucean".

De altfel tendința mitologizantă face ca și în Anglia, Spania, Portugalia etc. să se pretindă tot mai mult o origine obligatoriu locală și pre-romană a formelor locale. Amplitudinea fenomenului face ca aceste pretenții să poată avea susține doar la nivelul unor minore specificități locale.

În mai multe studii de specialitate, academicianul Sabina Ispas arată că tradiția Călușului se înscrie în tradiția jocurilor taumaturgice creștine de tradiție mixtă, iudaic-romană, tipică primelor secole creștine, tradiție contaminată de jocurile războinice ale vremii (cf. și „Căluș și Călușar. O viziune neconvențională asupra unui ritual taumaturgic arhaic”, în Cultură orală și informație transculturală, de Sabina Ispas, Ed. Academiei Române, București, 2003, p. 148-184). Autoarea arată prezența istorică a acestor jocuri taumaturgice în Imperiul Roman și Imperiul Roman de Răsărit până în secolul al XIII-lea cel puțin, Ruperea treptată a unității creștine primare, dar și influențele necreștine ulterioare (de la cele islamice, care au creat denumirea Dansul Maurului sau Morrice Dance, până la cele animiste vechi turcice sau tătărăști), au dus la apariția unor variații în tradițiile locale. Totuși sensul taumaturgic, vindecător și sfințitor, s-a păstrat până în secolul al XIX-lea în cele mai multe zone. Reputata cercetătoare descrie astfel Călușul: „Practicat de o ceată ezoterică masculină într-o perioadă fixă a anului liturgic, determinată de data mobilă a sărbătorii Rusaliilor, ritualul (numit, de preferință, în literatura de specialitate, obicei sau joc, după perspectiva din care se face analiza) Călușului manifestă astăzi un polifuncționalism evident, din care atrag atenția: vindecarea și profilaxia, fecunditatea și prosperitatea, caracterul războinic, valența inițiatică și caracterul de divertisment, spectacol. Ceata folosește un instrumentar specializat din care amintim: steagul, bastoanele din lemn ale călușarilor, sabia (purtată de personajul mascat), plantele care au caracteristici profilactice și vindecătoare, cum sunt usturoiul, pelinul și, uneori, busuiocul, substanțele cu atribute purificatoare: sarea, tămâia, apa. În timpul actului vindecării este sacrificată o găină. Conducătorul grupului de călușari este vătaful, care împarte anumite segmente de autoritate cu „mutul", personaj cu fața acoperită de o mască confecționată, de obicei, din piele de capră și înarmat cu sabia, uneori și cu un bici. Costumele călușarilor sunt anume împodobite, având însemne care îi fac ușor identificabili: cămăși cusute cu flori (de preferință cu arnici roșu), curele, bete, basmale încrucișate peste piept și peste spate, un acoperământ al capului particularizat (turban, fes, pălărie cu panglici și alt tip de podoabe), clopoței metalici și ciucuri fixați în jurul pulpelor, pinteni la călcâie. în anumite circumstanțe, în momente bine precizate ale desfășurării ritualului, participă și femeile. Sunt ,,jucați" copii mici pentru a li se induce o stare de sănătate nealterată. Grupul este însoțit de 1-2 lăutari. Muzica și jocul spectaculos, cu trăsături particularizatoare, constituie caracteristici care fac din Căluș un complex coregrafic excepțional. Într-o tipologie riguroasă a manifestărilor călușărești, în care s-ar urmări variantele ritualului, diversitatea structurilor funcționale și evoluția semnificațiilor în diacronie, acestuia trebuie să i se alăture Călușerul ardelean și Junii Brașovului.

[...]practicarea lor de către soldați, în cadrul armatei, le plasează, încă de atunci, printre jocurile războinice, atletice, competitive, fară a se exclude și o valență a lor simbolică, rituală, încifrată și păstrată, poate, din vremuri vechi, asociată devoțiunii religioase exprimate prin dans și cântec instrumental.” (Sabina Ispas, Cultură orală..., p. 151-152 și 154-155)

• „Ciuleandra”
  „Ciuleandra” este un dans și un cântec popular românesc, originar din regiunea Oltenia din sudul României. Termenul „Ciuleandra” derivă din „ciulin”, care înseamnă ciulin sau iarbă, și se crede că se referă la o mișcare plină de viață, poate chiar dezordonată, similară cu modul în care o iarbă-tumble ar putea fi purtată de vânt. Dansul în sine este o „hora”, un dans tradițional circular în care participanții se țin de mână și se mișcă în cerc, adesea cu trei pași înainte și un pas înapoi, caracteristici. Dansul este cunoscut pentru tempo-ul său crescător, începând lent și crescând treptat în viteză până când ajunge la o frenezie.

Iată o defalcare mai detaliată:
- Origine: Sudul României, în special regiunea Oltenia.
- Tip de dans: Hora, un dans popular circular.
- Semnificație: Deși „Ciuleandra” este adesea tradusă ca „dans al ierbii”, sugerează și un sentiment de mișcare energică, poate chiar oarecum necontrolată, posibil inspirată de modul aleatoriu în care ciulinii sau iarba-tumble ar putea fi purtați de vânt.
- Tempo: Dansul este caracterizat de tempo-ul său accelerat, evoluând de la un ritm lent și ponositor la un ritm mai rapid și mai energic.
- Semnificație culturală: Ciuleandra este un dans popular bine-cunoscut și îndrăgit în România, reflectând bogata moștenire și tradiții culturale ale țării.
- În literatură: Termenul „Ciuleandra” este și titlul unui roman al autorului român Liviu Rebreanu, care explorează temele vinovăției și conștiinței.
-------------------
Notă: Material intocmit din diferite surse de referință de pe Internet
George Roca
Sydney, Australia
24 Iunie 2025