RĂBDARE ȘI IUBIRE - Anișoara Laura Mustețiu

290434466 5173894196027542 6560723607087130389 nCu deosebită tandrețe, ziua își perindă luminoasele priviri peste fermecătoarele locuri din Podișul Transilvaniei. Atinge cu seninătate dealurile împodobite cu verdeață și viță de vie din munții Trascăului, apoi binecuvântează unul după altul, râul Ampoiului, al Sebeșului și al Mureșului. Soarele se desfată la poalele universului, clocotind în bucurie cerească. Inima Alba Iuliei bate în efemera-i veșnicie. Galeșă. Maiestoasă. Vivifiantă. Vara lasă valuri fine de căldură să danseze pe străzile orașului, se strecoară în grădinile cu zarzavaturi, în livezile cu fructe încă necoapte și le îmbujorează în culori delicioase. Doi porumbei se alintă în adieri de vânt, desenând cu firavele lor aripi pe albăstriul cerului câteva semne păsărești. După câteva momente semnele devin alburii, apoi se dizolvă în neant.
Opresc mașina în fața Așezământului Social Sf. Vasile cel Mare. Aici, zăresc o casă de un verzui pastelat cu un acoperiș cărămiziu, cu geamuri înalte și un cerdac ornat cu coloane protectoare. În fața ei, câțiva pomișori tineri îmbrăcați sporadic cu frunzulițe verzi își strecoară crengile spre înălțimi. Cobor din mașină și simt cum o sumedenie de emoții îmi dau târcoale. Intru în grădina, simplă și frumoasă ce îmi zâmbește primitoare. Pare îngrijită de suflete blânde. Câteva flori colorate fac plajă în razele soarelui de la amiază. Un fluture se așează lin pe petala unei flori. Știe să savureze ce-i frumos… În fragmente de secunde mă simt copleșită de armonie. O armonie pătrunzătoare ce mă liniștește.


Domnul preot Marcel Duda ne așteaptă la intrare.
”Bine ați venit!” ne spune cu glas voios și o privire plină de bunătate. Tânărul pedagog Daniel Bumb este cu doi copilași pe o băncuță în cerdac. Glasurile lor cristaline zburdă în aerul cald. Îi privesc, dar nu vreau să-i deranjez.
Domnul preot ne invită în casă. Din bucătărie ne întâmpină doamna Felicia Petean. Are un zâmbet nespus de blând și primitor. Impecabila curățenie din casă îmi atrage imediat atenția. Se simte că aici domnește hărnicia dar și bunătatea umană. Căci fără bunătate umană acest Așezământ nu ar fi existat. În momentele următoare o cunoaștem pe doamna pedagog Sorina Crăciun. În timp ce ne povestește despre munca ei zilnică la Așezământ, radiază o impresionabilă energie pozitivă. Se simte că pune suflet în ceea ce face. Îmi las privirea să se perinde prin încăperile celor doisprezece copilași. Camerele sunt simple, curate, decorate cu inocența copilăriei.

Unul după altul apar și câțiva copii. Au vârste diferite. Cel mai mic are șapte ani. Pe chipul lor apar câțiva fluturași de timiditate. Mă privesc cu o nesfârșită curiozitate. Rămân uimită cât sunt de cuminți. Se pare că învățăturile înțelepte ale religiei și munca neostenită a celor care îi ocrotesc dau roade. ”Răbdare și iubire este ceea ce noi le dăruim în primul rând,” îmi spune domnul părinte. Are dreptate. Cu iubire se vindecă rănile sufletești.
Sufletul meu călător plutește în binefăcătoarea atmosferă. Straniu. Se liniștește, se simte cumva acasă. Cred că sentimentul de a te simți ’acasă’ este și acolo unde ești primit cu bunătate și căldură. Mă năpădesc câteva amintiri cârpite cu vise frumoase…
Privesc copilașii cu duioșie. În aer plutesc cuvinte nespuse, emoții, timiditate. Copii îmi povestesc câte ceva despre ei, iar eu le povestesc în câteva cuvinte despre noi și despre locurile îndepărtate ale Australiei. Doresc să aflu mai multe despre ei, dar știu că au povești delicate. Încet, încet, în timp…îmi șoptesc gândurile. Nu vrem să-i copleșim cu întrebările și cu prezența noastră. După o conversație îndelungată cu domnul părinte și cu doamna Sorina plecăm cu promisiunea de a reveni.
Revenim câteva zile mai târziu, într-o sâmbătă binecuvântată cu soare. Suntem însoțiți din nou de prietenul meu din copilărie Epifan Miclea din Bucerdea Vinoasă. Inima îmi zburdă de bucurie. De data aceasta copii ne așteaptă în cerdac. Zânele casei, doamnele Felicia și Sorina ne primesc cu bucurie. Ne așezăm la masă. În încăperea albă cu ferestre înalte savurăm plăcinte calde și brownies. Poveștile încep să iasă din talismanul sufletului împreună cu o mulțime de cuvinte bune și frumoase ce se rostogolesc în aerul binefăcător.
Maria cea minunată, are zece anișori. Are ochi zglobii și zâmbet gingaș. Robert, cel timid pare un mic îngeraș, blond cu ochi verzui. Mă privește cu nespusă drăgălășenie. Aflu că Nicoletei, cea norocoasă și miloasă, îi place arta bucătăriei și că Adina cea amabilă iubește atletismul. Drăgălașul Bibi cel glumeț îmi surâde timid. A împlinit deja zece anișori. De asemenea, am bucuria să le cunosc pe Anamaria cea amuzantă, Corina cea credincioasă și pe Camelia-Maria cea cuminte și muncitoare. Micuța Larisa cea luptătoare a trecut deja prin doisprezece primăveri. Îi privesc și îmi simt interiorul inundat de lumină. Bunătatea și puritatea sufletelor lor e copleșitoare. Pe Ina, Mădălina și Andrei nu i-am cunoscut personal, dar le trimit cele mai frumoase gânduri.
Mai aflu că în această casă se sărbătorește bunătatea sufletului de copil, se învață despre măiestria curățeniei, despre farmecul grădinăritului și despre arta bucătăriei. Copiii se consideră norocoși să locuiască în acest Așezământ, aspiră să fie harnici, să rămână sinceri, optimiști și recunoscători pentru tot ce au. Rămân adânc impresionată, căci îmi dau seama că acești copii nu vorbesc despre ficțiunile din internet ci apreciază valorile umane. De asemenea, remarc că acești copii știu să prețuiască și să se bucure de lucrurile mărunte, o calitate din ce în ce mai rar întâlnită în lume. În orele creative pictează sau confecționează mărțișoare care apoi le dăruie altor copii.
Aflu că în rugăciunile lor îi mulțumesc Domnului pentru ce au, pentru mângâieri și iubire, pentru că sunt ajutați în clipele dure, pentru că au sprijin la vreme de necaz, pentru că au o bucată de pâine pe masă, pentru că sunt păziți și ocrotiți, pentru că nu sunt uitați și pentru că în ochii Domnului sunt prețioși. Am impresia că ei știu că secretul de a trăi în pace și armonie este recunoștința pentru ceea ce au. Faptele lor frumoase îmi dau răspunsuri la atâtea întrebări nepuse. Aș vrea să le spun cât sunt de minunați. Dar ei mi-au citit deja cuvintele, înainte de a fi rostite.
„Vedem clar doar cu inima. Tot ce e esențial e invizibil pentru ochi,” spunea scriitorul Antoine de Saint-Exupery în cartea Micul Prinț. Așa văd și simt și eu, bunătatea și puritatea lor, le văd cu inima. Ceea ce mă leagă de acești copilași sunt fragmente ale unei copilării pline de încercări…De aceea, chiar și atunci când lipsesc cuvintele cred că pot să zăresc ceea ce este în sufletul lor. Odată or să înțeleagă și ei, așa cum am înțeles și eu, că greutățile vieții sunt binefăcătoare. Ne aduc învățături prețioase și ne fac puternici. Prin încercările vieții creștem, ne înălțăm.
Le-aș povesti mai multe despre mine, despre Australia, dar astăzi, parcă timpul curge mai repede pe albia zilei. Ne îndreptăm spre ieșire. Simt o mică apăsare în suflet. Știu de acum că îmi va fi dor de ei. În cerdac sunt cuprinsă de brațele firave ale copilașilor, care mă strâng cu afecțiune și căldură. Cred că este una dintre cele mai frumoase și prețioase îmbrățișări primite vreodată. Nu mă pot stăpâni. Lacrimi de bucurie și emoții îmi țâșnesc din adâncul inimii.
Acești copii sunt asemenea florilor de primăvară, asemenea îngerașilor, sunt înzestrați cu o frumusețe divină ce izvorăște din interior. Dar port și o profundă admirație pentru cei care luptă pentru ei, cei care îi ocrotesc și îi învață atâtea lucruri prețioase pentru viață.
Scriitoarea Helen Keller spunea, „când faci tot ce poţi mai bun, nu ştii niciodată ce miracol apare în viaţa ta sau în viaţa altui om.” Consider acest Așezământ Social un mic miracol. În el crește o minunată grădină cu suflete frumoase.
Afară, mărețul soare alungase deja răcoritoarele umbre în spatele casei. Cu umbrele, plecaseră și libelulele, sfioșii fluturi și zburdalnicele vrăbiuțe. Doamna Sorina e lângă noi…
”Mulțumim!” îmi spune surâzând. De fapt eu le mulțumesc. Eu le rămân recunoscătoare pentru că m-au primit pe tărâmul lor fermecător dar și plin cu încercări. Eu le mulțumesc pentru afecțiunea și bunătatea umană cu care am fost înconjurată.
Îmi aduc aminte de filozoful american William James care spunea … ” Mergi în viață cu o licărire în ochi, cu un zâmbet pe față și cu un scop măreț în inimă.” Și pe fața mea a apărut un zâmbet. Am impresia că pe drumul vieții mele a apărut o nouă potecă.
Intrând în mașină, îi privesc din nou. Sunt toți acolo, în cerdacul casei înmiresmate cu zâmbete, și flutură în aer cu mânuțele lor gingașe semne de prietenie. Steluțe de lumină mi se răsfrâng în suflet. Iau acea imagine și o pun pe altarul inimii lângă prețioasele trăiri. O port mereu cu mine, oriunde aș fi în lume.
Sydney, 07 iulie 2022

Web Analytics