Tatiana RĂDULESCU: O CARTE, OFRANDĂ

RADULESCU Tatiana 2Motto:
„Conștiința mea se mișcă în spațiu și tim; dincolo, ea se va mișca în infinit și în eternitate” (p.111)
„A te autopercepe este un fenomen divin. Știm că trăim, dar în raport cu cine facem acest lucru? Numai „în raport cu noi înșine și în raport cu alții? Dacă eu nu sunt conștient în raport cu Realitatea, cu „Dumnezeu, eu nu exist în mod real” (p. 110)
„Fiecare conștiință este un început și un capăt de lume...” (p. 110)
„Universul fizic este de multe ori o capcană, fiindcă ne face să uităm de conștiința noastră, care este interfața între Universul văzut și realitatea spirituală eternă” (p. 109)
„Mintea există pentru a primi în ea dragostea inimii și inima pentru a primi în ea lumina minții” (p. 109)

În perspectiva Marelui Centenar, un tânăr profesor din Satu Mare a făcut cunoscut publicului de carte un eseu plurivalent cu o scriitură tensionată, despre logica sacră a Creatorului. Ne referim la un debut matur, cu o miză puternică. Cât despre autorul său - Florin Tamaș, din Satu Mare, de formație filolog, profesor de engleză, - acesta a conceput cu rigoare lucrarea sa, însumând aproape 300 de pagini și a încredințat-o Editurii Inspirescu, condusă de scriitorul și promotorul cultural George Terziu. Lansarea acesteia, cu doi ani în urmă (2017), bucurându-se de ecou în presa locală, în paginile revistei Cervantes. Mai multe pagini prefațează cartea, semnatari fiind profesori (de formație filologică) de la Satu Mare, precum și prof. doctor în teologie Cristian Boloș. Ulterior, cartea a fost reeditată, la Cluj, în condiții menite să valorifice mesajul său și maturitatea autorului, până la urmă.

Scriitorul construiește pe parcursul a mai multor capitole, într-o surprinzătoare progresie, o meditație asupra sensului divin al existenței umane, aceasta fiind revelația ultimă dincolo de pragul inițiatic al morții fizice individuale, a luminii necreate, condiționată de credință creștină, iubire și de asumarea personală, tenace, a cărții Urmarea lui Christos.

Citește mai mult:Tatiana RĂDULESCU:  O CARTE, OFRANDĂ

Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania) - ULTIMA ZI DE SEPTEMBRIE

KAKUCS H Julia 7Pete de culoarea brânduşelor de toamnă încep să picure pe mantaua gri a cerului… M-am trezit cu capul pierdut în nori, acolo unde ieri se arătase o lună mare, strălucitoare, plină de sine. Gândurile îmi zboară. Mici fluturaşi şi şoimi falnici îşi caută un drum spre logica clară a zilei. Ceasul viselor mi s-a întrerupt brusc. Tresărisem din somn, speriată de lumina zorilor, dar astăzi nu trebuie să mă grăbesc. Unele zile preiau atmosfera zilei de duminică.

Mă întind, degustând momentul şi fiecare mişcare. Dacă aş fi o pisică, aş miorlăi, plină de plăcere, dar, din fericire, nu sunt. Gândurile mele s-ar afla doar la nivelul şoriceilor, iar aşa le pot înălţa, asemeni zmeilor de hârtie, spre albastrul imaculat aflat deasupra mea. Uneori are loc o serbare a creaţiilor de hârtie, la mai puţin de 100 de km de mine, în nordul regiunii Hessen, la Braunfels. Zeci, poate sute de zmeie sunt atunci înălţate, pe un deal spălat de culorile toamnei. Ce sentiment minunat se naşte când priveşti un zmeu gingaş ce se ridică spre cer. Libertatea zborului nemarginit este amăgitoare. Cândva, undeva, lacrimile cerului îl vor duce la prăbuşire.

Casa doarme... Vântul îşi caută drumul, neajungând încă la fereastra mea. Este o linişte binefăcătoare, pe care o tulbur cu maşina de făcut cafea. Zâmbesc la gândul că o beau pentru a mă trezi. Găsesc aroma cafelei, ce se răspândeşte în mine, relaxantă. Monitorul luminiscent al computerului îmi oferă cuvintele sosite de departe, din toate părţile lumii, de pe toate continentele. Ştiu, exagerez, dar astăzi sosesc spre uimirea mea şi din Africa, de pe malul lacului Victoria. Ai dreptate. Din Asia nu am nici o depeşă.

Dacă s-ar pregăti o întâlnire, undeva într-un coltisor al globului, conversaţiile prietenilor mei s-ar desfăşura în limbile română, engleză, ivrit şi maghiară. Foarte rar ar apare în text câte un cuvânt german, de cele mai multe ori pierdut de mine. Alcătuim un mic turn Babel, o oglindă a lumii de astăzi, ce răsfrânge şi atmosfera oraşului în care-mi petrec viaţa. Mereu şi pretutindeni se aude un amalgam de limbi vorbite, accente “străine”, dialecte şi fraze frumoase, parfumate exotic.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania) - ULTIMA ZI DE SEPTEMBRIE

Cristina HOROTAN - CONFLUENȚA MINȚII CU EMOȚIILE SUFLETULUI

HOROTAN Cristina TS brÎncă de copiliță, iubeam vacanțele de vară. Le iubeam atât de mult încât, cu două săptămâni înainte de festivitatea de final de an îmi pregăteam bagajele în așteptarea plină de emoție și de nerăbdare a bunicii mele; le făceam, le desfăceam, mai scoteam, mai adăugam, le sortam, le puneam pe culori… mai intervenea și mama uneori cu modificări însă mereu găseam momentul în care, în tihnă, mi le puneam pe toate exact așa cum îmi doream. Am spus bagaje pentru că unul din ele conținea articole de care nu ne putem lipsi multă vreme și pe care le ducem cu noi în orice concediu; însă celelalte, erau bagaje cu cărți.

Iubeam cărțile, așa cum le iubesc și acum și gândul răzleț că urmează să poposesc o vacanță întreagă departe de lumea dezlănțuită, doar cu bunica și bunicul, îmi împrospăta amintirea olfactivă a mirosului pădurii și al Dealului Ciobanului plin cu flori, prin zumzet de albine și pale de fluturi colorați, locuri numai bune de păstrat în minte, în inimă și mai ales, locuri excelente pentru citit.

Între mine și cuvinte a existat mereu o legătură greu de explicat… eu le iubeam pe ele și ele mă iubeau pe mine; cu toate acestea, eu, un copil, mă simțeam uneori prea mică în fața lor. Ele, cuvintele, atât de multe, cu atâtea valențe, emoții și nuanțe atât de frumoase și mărețe, atât de melodioase – le savuram cu poftă și cu DEX-ul lângă mine, doar-doar le-oi putea dovedi cumva, visând contopirea mea cu ele într-o carte pe care nimeni să nu o poată lăsa din mână. Visam frumos în copilăria mea magică, în feeria vieții de la țară, înconjurată de dragostea bunicilor mei blânzi și buni…

La 5 ani am citit cap-coadă prima carte, primită în dar de la mama: „Povestea Bălăioarei” și atunci a început mare dragoste pentru slove și cuvinte. Îmi amintesc cum în adolescență, se trezeau părinții mei la ora cinci dimineața pentru a merge la serviciu și mă găseau cu ochii lipiți de câte-o carte... Adoram poezia într-atât, încât transcriam caiete întregi cu poeziile preferate din volume ale poeților din toată lumea. Le mai am și acum, le citesc atunci când vreau să mă întorc în timp.

Citește mai mult:Cristina HOROTAN  - CONFLUENȚA MINȚII CU EMOȚIILE SUFLETULUI

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA (37) – Jean-Marie Guyau

Jean Marie Guyau„A rămâne tânăr mult timp, a rămâne copil chiar, prin spontaneitatea și dragostea inimii; a păstra – nu în manifestările tale exterioare, ci în adâncul ființei tale chiar – ceva ușor, vesel, înaripat, acesta e cel mai bun mijloc de a fi stăpân pe viața ta, căci ce forță mai mare este decât tinerețea?”
– Jean-Marie Guyau

Jean-Marie Guyau (1854-1888) a fost un filozof și poet francez. S-a născut la Laval, Pays de la Loire, în vestul Franței și a murit tot în Franța, la Menton, oraș în sud-estul Franței, situat pe litoralul Mării Mediterane, pe Coasta de Azur. Guyau a avut o comportare nobilă, cu sclipiri geniale ale amănuntului, a fost apreciat pentru gândirea, claritatea și frumusețea expunerilor sale. A avut o viață scurtă, dar fecundă. Gânditor precoce, a avut importante contribuții în estetică, filozofia religiei, etică și pedagogie. A fost inspirat de filozofiile lui Epicur, Epictet, Platon, Immanuel Kant, Herbert Spencer, Alfred Fouillée, și de poezia și literatura lui Pierre Corneille, Victor Hugo și Alfred de Musset. Trăsăturile spirituale îl apropie de Nietsche, de care se deosebește totuși, printr-o notă vădită de iubire și înțelegere a omului și a vieții.
A cunoscut din tinerețe scrierile lui Platon și Kant, precum și istoria religiilor, prin intermediul tatălui său vitreg, filozoful Alfred Fouillée. Datorită mediului în care a fost crescut, a obținut licența în litere la vârsta de 17 ani, vârstă la care a și tradus compendiul lui Epictet. La 19 ani a publicat lucrarea de 1300 de pagini „Mémoire”, pentru care a primit în anul 1874 un premiu din partea Academiei Franceze de Științe Morale și Politice și care l-a ajutat să obțină un post de profesor de filozofie la Lycée Condorcet. Acolo a stat puțin, deoarece s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară. Pentru recuperare, a plecat spre sudul Franței, unde a rămas până la decesul care a survenit la vârsta de 33 de ani.
Mama sa, Augustine Tuillerie, care s-a căsătorit cu Fouillée după nașterea lui Guyau, a publicat în 1877 „Le Tour de France par deux enfants” sub pseudonimul G. Bruno. Soția lui Guyau a publicat romane scurte pentru tineri sub pseudonimul lui Pierre Ulric.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘTIINȚA și POLITICA (37) – Jean-Marie Guyau

Adina LOZINSCHI - NOIAN DE GÂNDURI

LOZINSCHI Adina 2BWbr„Scrie, ca să păstrezi florile gândului tău, pe care altfel le ia vântul” (Nicolae Iorga)

Gândul de a scrie mi-a pătruns în suflet de foarte mult timp. După însemnări gen jurnal, am trecut la foi volante și am ajuns la concluzia că sfera de cuprindere a unor trăiri se lărgește din ce în ce mai mult. Ce poate fi mai plăcut decât să stai pe malul mării și să savurezi liniștea! N-aș mai pleca niciodată de aici. Uit cât este ceasul, sau ce zi este. Timpul parcă se oprește. Astfel de zile, asemănătoare prin calmul lor odihnitor, reconfortant rămân imprimate undeva în memorie, ca o plăcută aducere aminte. Îmi place să mă simt liniștită și cred că puțini sunt cei care au parte de liniște, sau dacă au parte de ea, nu știu să o prețuiască, nu știu să o asculte. Când este liniște sunt fericită. Scufundată în liniștea mea interioară, pot medita în voie și mă pot lăsa în plutirea lină, fără seamăn a imaginației. Uneori tăcerea este atât de adâncă, încât devine oarecum dureroasă. Și totuși nu este durere, ci mai mult o senzație de amorțire a întregului trup. Atunci când în jur este liniște pot fi percepute sunete monotone, amețitoare, monosilabice, stranii, într-un tact lent, repetat ca un tam-tam leneș, întocmai ca mișcarea ritmică a talazurilor.

Iubesc marea nespus de mult, iar gândul de a scrie mi-a venit tot pe malul mării. Este atât de măreață, atât de profundă, atât de neînțeleasă, ca un suflet, când mai liniștit, când mai răscolit, ca un suflet de geniu, sau ca un suflet obișnuit. Marea este unică prin întinderile de ape, prin adâncurile sale de nepătruns, prin nemărginirea sa îngemănată cu eternitatea de timp și de spațiu. Linia orizontului îmi crează o imagine a Pământului și o stabilitate fără seamăn. Și valuri, valuri, felurite mii și mii de valuri vin de departe și se destramă la mal ca niște iluzii triste dintr-o simfonie de culori. Unduirea metalică și cenușie a valurilor mă poartă atât de departe, încât ajung să percep o stare de teamă de a nu mă mai putea întoarce. Este ca o hipnoză a oglindirii din propriul suflet.

Citește mai mult:Adina LOZINSCHI  -  NOIAN DE GÂNDURI

Cristian Petru BĂLAN (Glen Ellyn, Illinois, SUA): CONSTANTIN BIDULESCU – PROFESORUL CARE A TRANSFORMAT MATEMATICA ÎN ARTĂ ȘI ISTORIA ÎN POEZIE

BIDULESCU C CRAMPEIE DE VIATA cop1Am deosebita plăcere și onoare să scriu prefața acestei cărți de amintiri elaborate de un deosebit de activ și apreciat profesor de matematică ploieștean, un foarte lăudat vicecampion la compunerea de probleme de șah, creator de sofisticate rebusuri și totodată un talentat pictor de tablouri, un sensibil scriitor și poet, autor a șapte volume de poezii, specializat în rondeluri, precum și un minunat coleg de catedră, Constantin Bidulescu.

În primul rând, mie mi-a plăcut că printre însemnările lui despre nobila materie pe care a predat-o cu multă pasiune și înalt profesionism de-a lungul a de ani prin diferite școli din Prahova, am găsit o serie de strălucite citate culese de dumnealui, din care eu am selectat aici pe cele mai frumoase, începând cu celebra definiție a lui Galileo Galilei care spunea: „Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul.” Astfel geniala definiție galileană deschide seria altor citate alese de profesor, un citat mai frumos decât altul, printre care: „Matematica este muzica rațiunii” (James Sylvester)... „Lumea este condusă de număr” (Pitagora)... „Muzica este matematică, dar matematică nu poate calcula muzica.” (Tiziano Terzani)... „Matematica este știința care trage concluzii necesare.” (Benjamin Peirce) ... „Matematica este singură metafizică bună.” (Lord Kelvin)... „Egalitatea nu există decât în matematică.” (Mihai Eminescu)... „Matematica este o limbă și o știință.” (Lucian Blaga)... „Noi, matematicienii, facem activitate fără planuri; alții fac planuri fără activitate” (Grigore Moisil))... „Multă lume face greșeli când adună, dar matematica rămâne matematică” (Istrate Micescu)... „Nu vă faceți griji cu dificultățile voastre la matematică. Vă asigur că ale mele sunt chiar mai mari!” (Albert Einstein) - și multe alte citate...

Constantin Bidulescu este un profesor pensionar care și-a iubit cu sfințenie materia pe care a predat-o cu desăvârșită pasiune de-a lungul a peste patru decenii, în mai multe școli și licee din Prahova și, de aceea, acum este imposibil ca productive ecouri de amplitudini mai mari sau mai mici din această pasiune să nu lase urme vizibile în viețile foștilor lui elevi care l-au respectat mult și iubit mult.

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN (Glen Ellyn, Illinois, SUA): CONSTANTIN BIDULESCU – PROFESORUL CARE A...

Ben TODICĂ (Melbourne, Australia) -APROAPELE MEU, UN TOT DE LUMINĂ

CUTREMUR MELBOURNE 22SEP2021Azi dimineață (22 septembrie), pe la orele 9 și ceva a fost un cutremur de 6 grade. A fost lung, cred că a durat vreo 25 - 30 secunde. Au căzut ceva ziduri la câteva magazine, sticle de vin, fugeau, care-ncotro. Noroc că abia la nouă se deschid, însă suntem închiși în case cu pandemia, cu tanti Mia de Lei, Purcei și Grivei.

M-am trezit din somn și am ieșit afară din casă cu soția să ne răcorim frica, obișnuiți cu ea de la vaccin. La fel al meu vecin, vecinii. Casa mea e făcută din plăci de beton sudate, înghețate la încheieturi și nu se dărâmă ușor cum o fac cele din cărămidă aridă, coaptă din Bărăgan de-un țigan orfan și fără ghiozdan. În cele cu pridvor, iau găsit pe coridor îmbrățișați – cică lucrau la o piesă de teatru.

Unii zic acum că a fost mai mic, intensitate de 5,5 grade. Oricum a fost cea mai mare și vie experiență a mea de cutremur din 4 trăite, prima în 1977 cu mama care striga: „Cine dracu e sub pat de-l zgâlțâie? Ea urmărea știrile cu Ceaușescu. Caragiu și Bocăneț, cel isteț asa cum spunea Moliere au ales cea mai nesuferită zi - în ajun de sâmbăta morților
au ales scara principală spre lumina destinului.

Sunt mirat că nu s-a întâmplat nimic cu casa. Puteam fi morți azi, la 9 și 10. Am trăit 30 de secunde cât 10 minute de film dialog cu TOTUL EXISTENȚIAL – cu gândul la iarba verde de acasă, trecând prin fața mea toate posibilitățile.

Bine că nu a fost sfârșitul și că mai suntem lăsați un pic să meditam. Am avut un dialog mental clar cu absolutul. În 30 de secunde am comprimat întreaga enciclopedie universală și s-a OPRIT. Am fugit cu soția de mână în pijamale afară. Era frig și liniște. Hai înăuntru că răcim. Kubrick nu mai era să ne vadă, nici Nicolaescu, Saizescu sau Hitchcock cu păsările lui, să ne avertizeze.

Că am intrat în normal,
Nu am pățit nimic,
Mulțumim lui DUMNEZEU!
Al meu, al nostru.

M-am gândit în cele 30 de secunde: să fie acesta oare sfârșitul? Să alerg repede la soție să nu moară singură, să moară cu ideea că nu a fost abandonată. E greu să zici asta când totul se petrece în secunde, însă pentru momentul morții, timpul se dilată și sentimentele omenești ies ca razele soarelui și îmbrățișează viața. Iubirea e ca un bobocel învăluit într-o fașă, care îmbrățișată zboară în lumina absolută a nașterii sale. În această poziție, Dumnezeu hotărăște dacă mai rămâi sau nu. Și a hotărât să ieșim împreună afară. Am pretins toată ziua că e normalitate, însă în măduva, esența inimii am trecut printr-o zonă în care sufletele au tremurat ca niște miei abia născuți. Azi 22 septembrie 2021, la ora 9 și... puteam fi absorbiți de abis în adâncul pământului sau spulberați în atmosferă. Toți răspund: Vai, nu vorbi așa! Bate-te peste gură! Însă adevărul este că ni s-a mai dat o șansă. E doar punctul meu de vedere. Copiii spun că: A fost doar un cutremur. Lumea a și uitat deja, în amestecul de proteste, refugiați și pandemie viața merge înainte ca o nesimțită. Poate! Dar, e posibil să fi fost și un avertisment: să schimbăm ceva în felul nostru de a fi. Și atunci, de ce oare, uităm să-I mulțumim DOMNULUI pentru noua șansă la viață?
-----------------
Ben TODICĂ
Melbourne, Australia
22 septembrie 2021

Gruia COJOCARU - NAVIGÂND HOȚEȘTE PRIN BĂLȚI DE LUMINĂ

COJOCARU Gruia2okBWbr Pe ulița cuvântului am intrat timid, în gimnaziul rural. Nu debordam de originalitate, ci alunecam banal în lirism, ca orice puber sedus de nurii înmuguriți în trupurile de fetișcane, ce fremătau inocent în curtea școlii bună parte din an. Vara, în Țara de Sus a Moldovei, pe malurile iazurilor și ale râurilor vegheate voluptuos de pânza ierburilor, tulburarea pe care mi-o produceau coapsele de gazelă, cu și (mai) fără costum de baie, genera rudimentar o ploaie de versuri... Trăiam plenar arșița din lăuntru-mi și-mi ostoiam focul erosului doar în astfel de forme artistice, măcar că, privind retrospectiv, șansa de a culege fructe oprite de bariere sociale, adesea ipocrite, mi-ar fi surâs fără mari bătăi de cap. Dar, probabil, petrecându-se devreme, ar fi potențat hedonismul, fără putința de a coborî în substanța interioară, ca temei întru creația literară...

Părinții, cu precădere Mama, mi-au modelat pașii spre învățare, percepută onest ca fiind unica măsură a reușitei în Viață. Erau încântați când, la sfârșitul primului an de școală, citeam „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Mai târziu însă, în ultimii ani de gimnaziu, nu gustau defel faptul că neglijam supărător matematica, fizica ori chimia, iar metresa ispititoare, literatura, își dezlega nerușinat fluidele, devorându-mă iremediabil...

Profesorii, cel mai adesea salahori dedicați meseriei, oameni de ispravă pentru care am toată considerația, mi-au sădit o anume rigoare a efortului creator, însă natura mea năvalnică, nonconformistă și liberă arareori s-a circumscris mecanicii propuse. Mentori - în afară de Mama, căreia nu prea i-am urmat sugestiile, însă, undeva în adâncuri, grație ei mi-au germinat rotund niște semințe – n-aș zice c-am avut, însă, fără să-mi fi propus, am cules de la fiecare individ câte ceva. Nu întâmplător, de fiece dată când vorbesc cu cineva nu privesc cretinoid pe munte, ci analizez fizionomia persoanei pentru a o încadra într-un tipar, aproximativ, din lumea necuvântătoarelor, conferind astfel psihologie unor forme de viață care exclud componenta umană. Întâlnesc astfel printre semeni o serie întreagă de vertebrate și nevertebrate, unele plutesc în mătasea norilor, altele spintecă uscatul ori adâncul mărilor... Portretul se modifică uneori radical, într-un joc din categoria aparență și esență, apoi universul studiat se comprimă și intervine reevaluarea instrumentelor, ce-au condus spre diverse concluzii, care, în final, devin sursă vie în taina scrisului. E fascinant, de pildă, printre oameni să descoperi hiena, bivolul, boul sau vita de povară, șacalul, leul, leopardul, vulpea, căprioara, mistrețul, viezurele, ursul, ariciul, șarpele, șopârla, uliul, porumbelul, delfinul, caracatița, libelula, (rar) albina... Forță și slăbiciune, viclenie și onestitate, efort și trândăvie, rapacitate și, uneori, generozitate, noblețe și simplitate, aroganță și frică - iată ce-am împrumutat și-am perfecționat noi, oamenii, de la formele de viață din jur. Detestam organic în adolescență omul de tip șobolan ori crocodil, pentru că primul săpa galerii în jurul tău, minându-ți orizontul, iar celălalt te sfârteca și te-nfuleca-n momentul în care te-avea la mână, dar, în timp, i-am înțeles, chiar dacă nu mi i-am dorit prin preajmă. Altă formă de supraviețuire nu cunosc cele două jivine! Firesc, de altfel, că doar n-om reuși să dirijăm bivolul să facă tumbe-n coroane de arbori – deși cred că s-ar găsi isteți care să-i testeze atari abilități – și nici tigri, care să pună la păstrare niscaiva boabe de cereale, capturate mănos dintr-un lan pârguit...

Citește mai mult:Gruia COJOCARU  -  NAVIGÂND HOȚEȘTE PRIN BĂLȚI DE LUMINĂ

Carmen Cristina OLTEAN (Toronto, Canada) - EMOȚIE PRIMORDIALĂ PE DRUMUL DESĂVÂRȘIRII

OLTEAN Carmen 2„Amintiri, sunteți că gustul fragilor sălbatici/ Găsiți în iarbă ca pe un miracol, cu inimă de copil/ Viață depănată ca o vârtelniţă/ Ghem moale, colorat, cu miros parfumat/ Ai împletit din amintiri alte trăiri/ Unele parfumate din trandafiri/ Care-s înlăcrimate că te-ai înțepat în spini/ Emoții vii că gustul mierii/ Emoții calde ca ploaia verii/ Emoții ruginii ca toamna/ Emoții reci de despărțirea de cei vii/ Amintiri, s-a înserat în viața mea, e gata cu joaca/ De ce nu mă strigă mama mea…/ Hai acasă, draga mea!”

*
L-am întrebat pe Dumnezeu ce pot eu a dărui și răspunsul mi-a fost dat că este scrisul. Şi îmi doream să fie așa pentru că pentru mine în scris se găsește refugiu, vindecare, curgere, stare de liniște, împăcare, te găsești pe tine și ce îți dorești să găsești. Și am reformulat rugăciunea mea să am certitudinea că înțeleg bine. Și am spus, „dacă Dumnezeu crede că am acest dar în mine, și aș putea spune ceva lumii, da, îmi doresc să îmi dea inspirație să scriu…” şi am început să scriu la 1 februarie 2020, exact de ziua mamei mele trecută în veșnicie in urma cu 14 ani.

Pe 12 martie 2021 aveau să vadă lumina tiparului primele mele două volume de poezii – „Desculță prin Suflet” și „Și Îngerii Plâng”, apărute la editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca. A fost un impuls covârșitor care pur și simplu m-a îndemnat, fără nici o altă explicație, să pun mâna să scriu și de atunci tot scriu, fără nici un plan, fără vreun scop măreț, și nu fac altceva decât să îmi revărs ce am în suflet, să raspund propriilor mele întrebari, ca să descrețesc o frunte, să aprind o făclie în inima cuiva rătăcit.

Scrierile mele sunt scindările sufletului meu. Ceea ce scriu în versuri sunt trăiri sufletești, și nu m-a obsedat să atribui figuri de stil, metafore, rimă. Tot ce s-a înfățișat a fost simplu, curgător, neostoit să se aștearnă. Dorul de a vorbi în limba mamei s-a întrupat în poeziile mele. Le-am scris pentru mine și o parte a sufletului meu, rămasă în România (sunt stabilita în Canada din 2001), și le-am dedicat memoriei părinților mei și tuturor românilor plecați în lumea largă pentru o viață mai bună.

Noi, oamenii, deținem un limbaj universal al iubirii, dăruirii, bunătații, al empatiei. În zilele noastre inundate de tehnologie și invenții, a devenit o artă să ne oprim să medităm în rugăciune, ca să ne ostoim sufletul însetat de frumos, mister, speranță. Asemenea meditației, scrisul ne ajută să găsim fiecare dintre darurile sădite în noi de Dumnezeu... toți avem ceva de dăruit, important este să ne manifestăm această intenție și calea spre desăvârşire se va deschide. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și îngeri care sunt trimiși să ne ajute să materializăm ceea ce ne este menit sa înfăptuim.

Citește mai mult: Carmen Cristina OLTEAN (Toronto, Canada) - EMOȚIE PRIMORDIALĂ PE DRUMUL DESĂVÂRȘIRII

Web Analytics