Vasilica GRIGORAȘ: DE LA ALFA LA OMEGA DOAR IUBIRE

GRIGORAS Vasilica 2„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” (Luca B.)

Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor micuţului Luca.

Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător... sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e...), apoi la iertare.

Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.

Citește mai mult:Vasilica GRIGORAȘ:  DE LA ALFA LA OMEGA DOAR IUBIRE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘI ȘTIINȚA (1)

Citat de Thales„Să nu vezi în dușmanul tău decât un prieten rătăcit.” – Pitagora
După Noaptea Învierii când s-a auzit chemarea „Veniți să luați lumină” și s-a trăit momentul aprinderii tuturor lumânărilor celor prezenți în biserici. După întunericul de câteva clipe, oamenii au simțit că s-au umplut de lumină cerul, pământul și cele de sub pământ. Iar săptămâna care a urmat a fost Săptămâna Luminată, în care, sau începând cu care, ar trebui să ne luminăm mințile, să medităm la viața pe care ne-o dorim, să ne imaginăm cum ar fi lumea dacă oamenii s-ar iubi între ei, dacă ar fi cei mai mulți care să gândească la binele nostru, al tuturor și la binele acestei țări. Binele să se înfrățească, răul să se pedepsească, sau cum spune proverbul românesc „Cele bune să s-adune, cele rele să se spele”, cam așa ar trebui să procedăm, fiindcă nimeni nu poate trăi cu răul în „ograda” sa. Am ajuns în punctul când răul nu mai poate fi tolerat, nu poate fi iertat, fiindcă „plaga” a devenit purulentă și a infectat o mare parte a societății. Tolerarea acestei situații ar însemna distrugerea societății în care trăim. „Prietenii rătăciți” de care vorbea Pitagora, vinovații, ar trebui să conștientizeze calea greșită pe care au pornit. Cu toții trebuie să știm ce vrem, cu cine ne adunăm, iar răul să nu-l mai tolerăm. Numai așa putem păstra lumina în noi și putem s-o redăm lumii, să scăpăm de întunericului care ne înconjoară.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘI ȘTIINȚA  (1)

Adda NEAG: FERICIREA

NEAG Adda apr2019Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.

Nu pot să trec cu vederea peste faptul că lumea e frumoasă și că orice respirație în plus e un dar divin...dar chiar nu pot să scriu despre lumea mea, doar fiind neagră. Iubirea în ziua de azi a ajuns să te omoare. Nu sunt eu genul de persoană rece, ba din contră, sufletul meu e sufletist, am mai spus asta și o repet iubesc să iubesc, dar totuși oamenii mă obligă să descriu o lumea plină de negură. Nu toți suntem la fel, dar majoritatea vor să atingă perfecțiunea. Eu vreau să fiu fericită. Eu vreau ca orice frică a mea să dispară sau să am puterea să o înfrunt. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă trezesc într-o dimineață de vară târzie, cu geamul deschis, să intre aerul acela răcoritor. Să mă trezesc văzând cerul albastru fără nori și să zâmbesc. Să am puterea de a mă bucura de câteva clipe frumoase, până să mă doboare iar tristețea.

Citește mai mult:Adda NEAG:  FERICIREA

Vicu MERLAN: MONARHIA MINA HOCIOTĂ

MONARHIA MINA HOCIOTA COP1„Monahia Mina Hociotă
Reconstituirea unei icoane de om”
Autori: Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol. La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi la cel de-al Doilea Război Mondial.

Citește mai mult:Vicu MERLAN:  MONARHIA MINA HOCIOTĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

Blandetea vs. agresivitatea„Puterea e îngemănată cu blândețea, sălbăticia e un semn de slăbiciune.” – Seneca
Blândețea, această calitate a omului, se referă la comportamentul nostru față de semenii noștri. Unii oameni sunt mai liniștiți și mai răbdători din fire, alții se înfurie mai ușor. Blândețea este primul rod al înțelepciunii și iubirii aproapelui, semn al civilizației. Ea creează o stare de liniște sufletească, în care nu dorim să supărăm pe nimeni, să fim împăcați cu toți și cu toate din jurul nostru. Mulți ar vrea să fie mai blânzi și mai îngăduitori, dar le este greu să se comporte în acest mod, alții chiar nu vor și preferă să se manifeste agresiv, sălbatic.
Agresivitatea este definită ca fiind o interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau neplăceri altui individ. Se manifestă ca răspuns sau ca provocare, în mod verbal sau fizic. Se consideră că agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării.
În mod normal, omul blând când e agresat nu trece la apărare cu armele agresorului, chiar și atunci când este atacat pe nedrept. El nu reacționează agresiv când este tratat josnic, cel mult se justifică în mod calm, rațional, fără a uza de agresivitate în apărare. Blândețea este cea care îi determină comportamentul.
Acest așa numit cândva „duh al blândeții” nu exclude cuvintele clare și comportamentul cald, drăgăstos.
Uneori, când suntem atacați, blândețea se manifestă prin tăcerea noastră. Ar fi o notă de noblețe. Dar, astăzi când atacurile au devenit atât de răutăcioase, agresive, lipsite de bun simț și de cele mai multe ori false, mincinoase, sigur că nu mai putem tăcea, cu atât mai mult cu cât mahalagiii invocă fraza: „A, tace, înseamnă că e vinovat!”, provocând astfel adversarul.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

Elena BUICĂ: CÂMPUL ENERGETIC AL OMULUI

BUICA Elena xMă apropii de acest subiect cu precauție, pentru că el face parte din lumea invizibilă care ne înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care nu e bine să te atingi.

Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc «inteligență emoțională».

Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e om să nu își pună un șir de întrebări despre existența ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața proprie mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi supraveghez fluxul energetic.

Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii, suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile, emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia corpului nostru. Când această energie nu mai există, corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea, dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o, căci energia nu dispare, ci se transformă.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  CÂMPUL ENERGETIC AL OMULUI

Emilia POENARIU SERAFIN - SCRIU PENTRU CEZAR!

POENARU SERAFIN Emilia 3bwbrSunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc in schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul...

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13... 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea". Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu... la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea... Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu... și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și... ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul in mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Citește mai mult:Emilia POENARIU SERAFIN  - SCRIU PENTRU CEZAR!

Gabriela LUNGU: OMUL DE CULTURĂ EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA LUI CONSTANTIN NOICA

LUNGU GabrielaConstantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(...). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit [1].

Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea[2].

Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea - cu aceeași responsabilitate umanistă - încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: ... trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(...) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(...) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (...) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult[3].

Citește mai mult:Gabriela LUNGU:  OMUL DE CULTURĂ EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA LUI CONSTANTIN NOICA

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: BERLIN - URSULEȚUL GASTRONOM

CALUTIU SONNENBERG Gabriela xAugust 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton, Berliner Weisse. E rece ca gheața berea aromatizată cu sirop roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor!

„Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele mele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: ”las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu trebuie să fie scump tot ce e bun! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlinul, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe dindouă de absurdul său zid.

Citește mai mult:Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG:  BERLIN - URSULEȚUL GASTRONOM

Web Analytics