Vicu MERLAN: MORMÂNTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI - BULGARIA

MORMANTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI BULGARIADe la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.

Poziţia dominantă şi zidurile impunătoare, au făcut din cetatea Helis, o fortăreaţă de nepătruns, un avanpost strategic de protecţie defensivă a familiilor regale, cât şi a nobilimii gete. Mai era numită şi Daosdava, „Cetatea lupilor”. În această cetate a fost ospătat generalul roman Lisimah, în anul 300 î.H., atunci când acesta a fost învins şi luat prizonier de regele dac Dromihete.

Mormântul tumular unde a fost înmormântat regele Dromihete, descoperit ăn anul 1982, este încadrat de o mulţime de tumuli, de dimensiuni mai mici, în funcţie de rangul deţinut în viaţă de respectivele căpitenii dace. Fiecare tumul, prezintă, în interior, o cameră mortuară din piatră fasonată, de tip cavou, unde au fost depuse resturile pământeşti ale decedaţilor (oase sau cenuşa de la ritul de incineraţie). Pe lângă acestea se pot identifica şi alte elemente de ritual (ceramică, podoabe, unelte şi arme) din fier, sau metale preţoase.

Citește mai mult:Vicu MERLAN:  MORMÂNTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI - BULGARIA

Ionel NOVAC - CAHULUL LITERAR

CAHULUL LITERAR SI ARTISTIC Anul1Nr1 wbViața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.

Ca urmare, impulsionați și de inițiativa confraților de la Bolgrad, orașul din vecinătatea Cahulului, devenit în anii ΄40 „cel de-al doilea centru de cultură din Basarabia” și în care de câțiva ani apărea cunoscuta revistă literară „Bugeacul”, un grup de tineri entuziaști au pus la cale o temerară încercare: editarea unei reviste literare în orașul de pe malul stâng al Prutului.

Nucleul grupului era alcătuit din poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun și cunoscut și sub pseudonimul Robert Cahuleanu, care avea deja publicate două plachete de versuri, „Melancolie” și „În zilele cumpenei”), Haralambie Țugui („poetul-ostaș, care avea și el două plachete tipărite”) și Napoleon Nițoescu („poet delicat și om de aleasă simțire”).

„Cu Nițoescu și Țugui făceam neuitate seri de poezie acasă la Nițoescu, a cărui locuință s-a nimerit a fi peste drum de a mea, la „oloinița” domnului Goldenstein”, își va aminti, peste ani, Andrei Ciurunga. „Atunci și acolo, într-una din seri, am pus noi la cale apariția unei reviste literare în orașul Cahul, cel care de când se știa nu avusese o astfel de publicație. Revista urma să se numească, după numele urbei, „Cahulul literar” - și am scos-o până la urmă”. Alături de aceștia „au venit profesorul Leu Badiu, directorul gimnaziului, și încă vreo doi-trei tineri inimoși și de talent, printre care negreșit și Costică Reabțov, omul de care m-a legat și mă leagă o prietenie de frate”.

Citește mai mult:Ionel NOVAC - CAHULUL LITERAR

Liviu PENDEFUNDA: PARADOXUL LUMINII

PENDEFUNDA Liviu x2„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare
Lângă porțile nopții
Și trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Și numai umbra lor
Înlănțuita umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia și disprețul lor și răsetele și invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri”.
(Jacques Prevert)

În noapte umbrele se resorb către cer și mai departe până în centrul Universului unde lumina stă înfășurată în întuneric; din când în când ea exultă și creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea și ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăși o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceață este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina ființei sale face sesizabilă noaptea. Așa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros și solitar, absurd de diferit în speranțele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Și poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia și umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, și nu doar pentru că poesia sa m'a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriașa sa personalitate, deși omul și prietenul îmi era permanent aproape. M'am ferit poate și de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălțime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeț în lanțul lor muntos.

Citește mai mult:Liviu PENDEFUNDA:  PARADOXUL LUMINII

Vavila Popovici – Carolina de Nord: IEȘIREA DIN PEȘTERĂ

Mitul pesteriiLăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori,
și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.
Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.
Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.
Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:    IEȘIREA DIN PEȘTERĂ

Ştefania OPROESCU: IREALITATEA FEMININĂ

OPROESCU aug2019bLuate împreună ca noţiuni „ad-literam" femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie" privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate - pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om" (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă" pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa" aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine." (Facere, 3, 16).

Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea": „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul." (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge", mit preluat de Profetul Mahomed.

Citește mai mult:Ştefania OPROESCU:  IREALITATEA FEMININĂ

Magdalena ALBU: AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ DE HÂRTIE...

BIBESCU George„Am vrut să cuceresc aerul...” George Valentin Bibescu (fondatorul Aeroclubului României)

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții - Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) - Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale - Marcella și Nadejda - ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta - una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu - devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil - George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ  DE HÂRTIE...

Magdalena BRÃTESCU: BUCUREȘTII BUCURIEI ȘI AI TRISTEȚII

BRATESCU Magdalena x2sqCând am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Citește mai mult:Magdalena BRÃTESCU:  BUCUREȘTII BUCURIEI ȘI AI TRISTEȚII

Nicoleta NICOLAE: RADIO PRODIASPORA - DE LA VIRTUAL LA REAL

De la Virtual la Real pozeDuminică 14 iulie 2019, Mangalia a fost în sărbătoare. Prietenii postului de radio ProDiaspora s-au întâlnit la Clubul Callatis, venind din multe părți pentru a participa, în direct, la emisiunea „Artă, Ştiinţa și Religie’’ realizată de doamna Mioara Gram din Texas, evenimentul fiind intitulat: „De la virtual, la real!”. Și pentru că mulți v-ați întrebat cum a fost aceea întâlnire, vă vom descrie evenimentul, cu speranța că veți simți vibrația acelei zile.

Ritmurile sonore care anunțau fiecare emisiune a Mioarei Gram - „Artă, Știința și Religie” - de data aceasta au răsunat foarte aproape de noi, nu din studio, ci direct din sală. „V-aţi dorit vreodată să deveniţi arhitectul iscusit al propriului suflet, să înţelegeţi de ce uneori 1+1 fac mai mult decât 2, sau să pătrundeţi şi mai adânc în tainele universului ca să-i atrageţi forţele în favoarea împlinirii lucrării vieţii dvs.? Ei bine, Radio ProDiaspora va pune la dispoziţie o nouă emisiune săptămânală, în care muzica şi valorile universal umane îşi vor da mâna armonios, ca într-un dans simbiotic al vieţii. Veţi putea audia, participa şi contribui în direct la emisiunea «Artă, Ştiinţa şi Religie – În Căutarea Drumului Comun», o emisiune, realizată de Mioara Gram, în care fiecare voce contează. Oricât de învăţat poate fi un om, există întotdeauna un altul şi mai învăţat.’’

Mioara Gram a fost o gazdă perfectă pentru noi, toţi cei care am venit cu cea mai mare plăcere şi dorință de a o întâlni. A fost un eveniment creat pentru ascultătorii și simpatizanții noștri, şi colaboratorii săi, pentru bucuria de a ne cunoaşte și de a fi împreună.

De la venirea Mioarei Gram în țară au avut loc o serie de întâlniri prietenești şi legături care au culminat cu acest frumos eveniment. Fiecare zi a fost o zi semnificativă unde au avut loc dialoguri şi conversații în cadrul intim familial, sau pe malul mării sau chiar la prieteni acasă. Dorința vădită a prietenilor de socializare și comunicare, a fost un contrast net față de apatia şi înstrăinarea accentuată care există în societate. Noi, împreună am cunoscut partea frumoasă din noi, prin intermediul acestui cadru propice de exprimare. Idealul de frumos şi de mai bine pentru omenire a fost concluzia la care fiecare am ajuns. Aspirațiile și idealurile fiecăruia au fost la unison ca o voce comună. Am ajuns la concluzia că oamenii îşi doresc o mare schimbare, și în acest moment societatea îşi caută modele noi la care să adere din toată inima, Radio Prodiaspora este privit ca un simbol al conexiunii şi iubirii între oameni. Cum să nu fie? Cât suflet s-a depus în acest Radio, numai Ecaterina Câmpean știe, de-a lungul a zece ani de eforturi consecvente.

Citește mai mult:Nicoleta NICOLAE:  RADIO PRODIASPORA - DE LA VIRTUAL LA REAL

Alexandra IANCU: 7 VÂRFURI PE CARE ÎNCĂ N-AM URCAT

IANCU AlexandraCu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.

Muntele Bun

Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.

Muntele Optimist

După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.

Citește mai mult:Alexandra IANCU:  7 VÂRFURI PE CARE  ÎNCĂ  N-AM URCAT

Web Analytics