Magdalena ALBU: AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ DE HÂRTIE...

BIBESCU George„Am vrut să cuceresc aerul...” George Valentin Bibescu (fondatorul Aeroclubului României)

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții - Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) - Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale - Marcella și Nadejda - ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta - una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu - devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil - George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ  DE HÂRTIE...

Magdalena BRÃTESCU: BUCUREȘTII BUCURIEI ȘI AI TRISTEȚII

BRATESCU Magdalena x2sqCând am văzut lumina zilei pe lumea aceasta fascinant-deprimantă, prima gură de aer pe care am tras-o în plămâni a fost a Bucureştilor. De atunci mi s-a impregnat în fiecare fibră şi a rămas în mine chiar şi când m-am smuls din rădăcini. Mirosea a regina nopţii, a liliac şi a pâine proaspăt ieşită din cuptor. Am plâns. Şi de atunci, plâng mereu de emoţie şi nostalgie, de bucurie şi tristeţe, de câte ori îl respir.

Mă tulbură şi azi amintirea străzilor tăcute ale copilăriei, mărginite de salcâmi, oţetari şi castani, pe care în zadar le mai caut în locurile ştiute pe harta prezentului. Ele au rămas veşnice doar în fototeca memoriei mele. Totul părea atunci scăldat într-o lumină specială, cenuşiu-prăfoasă, filtrată parcă. Şi oameni erau blânzi, milostivi, deschişi, iertători. Veselia râdea în noi, în ciuda lipsurilor. Cântam, dansam, mergeam ore în şir pe jos până la Şosea ca să ne plimbăm pe Aleea Trandafirilor. Iar tramvaiele alunecau pe şine, în ritmul lor monoton, niciodată grăbit, ca însăşi viaţa noastră.

Au venit şi vremuri grele, când călătoream atârnată în ciorchinele de pe scara autobuzului, când cozile pentru sfânta mâncare, cea de toate zilele, erau nesfârşite în spaţiu şi timp, când cărţile bune-rele se tipăreau în sute de mii de exemplare, aveau preţuri derizorii, dar se vindeau numai pe sub mână. Vremurile întunericului, ale fricii şi groazei de ceilalţii. Şi de noi înşine! Când femeia şi-a pierdut orice urmă de respect omenesc şi a fost transformată cu de-a sila într-o fabrică de naşteri. Când posturile de conducere erau ocupate de nulităţi. Când, cazaţi în blocuri moderne cu calorifer, am ajuns să regretăm soba de teracotă lângă care ne-am fi putut încălzi.

Citește mai mult:Magdalena BRÃTESCU:  BUCUREȘTII BUCURIEI ȘI AI TRISTEȚII

Nicoleta NICOLAE: RADIO PRODIASPORA - DE LA VIRTUAL LA REAL

De la Virtual la Real pozeDuminică 14 iulie 2019, Mangalia a fost în sărbătoare. Prietenii postului de radio ProDiaspora s-au întâlnit la Clubul Callatis, venind din multe părți pentru a participa, în direct, la emisiunea „Artă, Ştiinţa și Religie’’ realizată de doamna Mioara Gram din Texas, evenimentul fiind intitulat: „De la virtual, la real!”. Și pentru că mulți v-ați întrebat cum a fost aceea întâlnire, vă vom descrie evenimentul, cu speranța că veți simți vibrația acelei zile.

Ritmurile sonore care anunțau fiecare emisiune a Mioarei Gram - „Artă, Știința și Religie” - de data aceasta au răsunat foarte aproape de noi, nu din studio, ci direct din sală. „V-aţi dorit vreodată să deveniţi arhitectul iscusit al propriului suflet, să înţelegeţi de ce uneori 1+1 fac mai mult decât 2, sau să pătrundeţi şi mai adânc în tainele universului ca să-i atrageţi forţele în favoarea împlinirii lucrării vieţii dvs.? Ei bine, Radio ProDiaspora va pune la dispoziţie o nouă emisiune săptămânală, în care muzica şi valorile universal umane îşi vor da mâna armonios, ca într-un dans simbiotic al vieţii. Veţi putea audia, participa şi contribui în direct la emisiunea «Artă, Ştiinţa şi Religie – În Căutarea Drumului Comun», o emisiune, realizată de Mioara Gram, în care fiecare voce contează. Oricât de învăţat poate fi un om, există întotdeauna un altul şi mai învăţat.’’

Mioara Gram a fost o gazdă perfectă pentru noi, toţi cei care am venit cu cea mai mare plăcere şi dorință de a o întâlni. A fost un eveniment creat pentru ascultătorii și simpatizanții noștri, şi colaboratorii săi, pentru bucuria de a ne cunoaşte și de a fi împreună.

De la venirea Mioarei Gram în țară au avut loc o serie de întâlniri prietenești şi legături care au culminat cu acest frumos eveniment. Fiecare zi a fost o zi semnificativă unde au avut loc dialoguri şi conversații în cadrul intim familial, sau pe malul mării sau chiar la prieteni acasă. Dorința vădită a prietenilor de socializare și comunicare, a fost un contrast net față de apatia şi înstrăinarea accentuată care există în societate. Noi, împreună am cunoscut partea frumoasă din noi, prin intermediul acestui cadru propice de exprimare. Idealul de frumos şi de mai bine pentru omenire a fost concluzia la care fiecare am ajuns. Aspirațiile și idealurile fiecăruia au fost la unison ca o voce comună. Am ajuns la concluzia că oamenii îşi doresc o mare schimbare, și în acest moment societatea îşi caută modele noi la care să adere din toată inima, Radio Prodiaspora este privit ca un simbol al conexiunii şi iubirii între oameni. Cum să nu fie? Cât suflet s-a depus în acest Radio, numai Ecaterina Câmpean știe, de-a lungul a zece ani de eforturi consecvente.

Citește mai mult:Nicoleta NICOLAE:  RADIO PRODIASPORA - DE LA VIRTUAL LA REAL

Alexandra IANCU: 7 VÂRFURI PE CARE ÎNCĂ N-AM URCAT

IANCU AlexandraCu toții visăm să urcăm munți, mai ales cei de la câmpie sau cei care locuiesc în depresiuni. Viața poate fi extrem de monotonă când câmpul tău vizual se reduce la o întindere plată de pământ sau când aştepți să vezi soarele din adâncul depresiunii. Deci ne echipăm bine, ne luăm rucsacurile în spate şi pornim la drum, cu un țel bine stabilit: să urcăm rapid pe cel mai înalt munte şi să ne întoarcem până la apus, ca, a doua zi, să o luăm de la capăt. Ni se pare uşor să fim acolo, aproape de soare, unde razele ne luminează mintea neobosită de atâta trudă. Păşim cu dreptul spre un lanț cu 7 vârfuri înalte, atât de înalte, încât nu le zărim, dar ştim că vom fi sus, pentru că ne dorim să fim sus.

Muntele Bun

Am auzit odată o legendă despre un Munte Bun. Legenda spune că în munte sunt două duhuri: unul bun şi unul rău. Duhul rău îi conduce pe cei răi pe un drum greşit. Drumul e oglinda sufletului celui rău. Sufletul îşi vede faptele în propriii-i paşi. Pedeapsa îndreaptă paşii până târziu în noapte. Noaptea acoperă urmele, dar muntele notează paşii. A doua zi, ajungi în locul de unde ai plecat, dar muntele nu mai are vârf.

Muntele Optimist

După ce treci de Muntele Bun, ajungi la poalele Muntelui Optimist. Numele lui îți dă speranța că azi vei fi sus. Azi speranța ta e că ai speranță. Azi te înalți în visul că picioarele vor dicta minții. Uiți cine coordonează trupul. Trupul se mişcă timid sub îndrumarea gândului şchiop. Mergi câțiva metrii, mai ai puțin până la vârf. Te minunezi că ai avut noroc, uitându-te în sus. Şi când te uiți în sus, te împiedici de un gând şi cazi.

Citește mai mult:Alexandra IANCU:  7 VÂRFURI PE CARE  ÎNCĂ  N-AM URCAT

Anca SÎRGHIE: ÎN INIMA DE FOC A SPANIEI, LA ZARAGOZA

ZARAGOZA IUL2019 SIRGHIEÎn orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele „The Romanian National Identity as r eflected in Mihai Eminescu’s Poetry” urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate a poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  ÎN INIMA DE FOC A SPANIEI,  LA ZARAGOZA

Silvia URDEA: SPERÂND LA UN PAȘAPORT

URDEA SilviaLuasem de la Otopeni avionul spre Viena și de acolo spre New York, unde am aterizat în 17 august 1990 pe aeroportul Kennedy. La serviciul de vamă câțiva tineri de culoare se ocupau în dorul lelii de noii veniți, jucându-se cu mototoale de hârtie și glumind. Relaxarea funcționarilor de la aeroportul Kennedy m-a uimit, eu venind dintr-o țară unde domnea strictețea în locurile publice. Curățenia din arie era îndoielnică și în flagrant contrast cu aeroportul vienez foarte dichisit, parfumat, asortat cu felurite buticuri care mai de care mai ispititoare. La Otopeni, de unde plecasem domnea încă spiritul fostei dictaturi, emanând de la securiștii plantați peste tot, având fețe încremenite, cunoscutul aer glacial, suspicios. Lipsindu-i o semnatură de la sindicat, soțul meu era cât pe ce să fie întors înapoi. Ne-am simțit ca electrocutați pentru câteva minute până când s-a lămurit problema. Știți cum ni se inducea sentimentul vinovăției fără a avea vreo vină. Vă imaginați ce destindere a pus stăpânire pe noi la Viena! Acolo am trăit un moment de adevarată fericire la gândul că mi-a fost dat în sfârșit să pun și eu piciorul în acel Occident „în putrefacție”, pe care proletariatul trebuia să-l îngroape, cum învățasem la socialism științific. Hayni, o prietenă de la Târgu-Mureș i-a spus odată în glumă tovarășului Mackai, securistul responsabil de compnia noastră: „Tovarășe Mackai, mi-i teamă că o să moară mortul (citește Europa Occidentală), o să-l ducă la groapă și noi tot n-o să-l vedem”. Scena a fost hilară, securistul a râs căprește, dar a intrat în joc. Noi am râs de ne-am stricat, admirând pe Hayni cea bravă, fără să întrezărim că, nu peste mult timp, pe colonelul Mackai o să-l vedem, a doua zi după revoluție, prizărit prin Piata Trandafirilor, mergând grăbit cu gheața în spate. Se schimbase macazul spre capitalism.

Citește mai mult:Silvia URDEA:  SPERÂND LA UN PAȘAPORT

Magdalena BRĂTESCU: PRINȚUL COREEAN – INSULA JEJU-DO (fragment din romanul în curs de elaborare)

BRATESCU Magdalena3BChoi Yu-jin devenise un profesor de judo de reputație internațională. După ce se retrăsese din sportul de performanță având o vitrină plină cu medalii, se consacrase carierei de antrenor. Spre dezamăgirea lui Heoun, cei doi fiind colegi de școală din clasa întâia și rămași prieteni de-a lungul vieții, după pensionare se retrăsese în insula Jeju-do unde-și deschisese un club de judo. Angajase câțiva tineri în plină formă, absolvenți ai Institutului de educație fizică din Seoul, dar fără veleități de vedete, care îndrumau copii de la câțiva ani și maturi localnici, sau din străinătate. Toți iubeau judo-ul și-și puteau permite să plătească taxele ridicate pretinse de proprietar.

Cursurile de vară organizate de Yu-jin și promovate prin publicitatea pe Net, dar mai ales prin like-urile și comentariile entuziaste pe Facebook, sau Instagram, ale celor care trăiseră experiența a două săptămâni intensive, făcuseră din școala lui una celebră în lume. Yu-jin avea în programa cursurilor nu numai dezvoltarea musculaturii, îndemânării, vitezei de reacție și inițiativelor războinice, ci și formarea unui caracter ales, fair-play, onoare, vitejie, perseverență, strădania de reușită. Dar și capacitatea de a-ți asuma o înfrângere. Marele lui ideal era de a construi caractere frumoase și, în general, reușea. Yeon fusese și el elevul lui Yu-jin încă de la patru ani și-i păstra un respect vecin cu sfințenia. Mai mult decât atât, de câte ori ajungea pe insulă, îl vizita și se antrena în clubul lui, fie și numai o oră-două pe zi.

Heoun și Yu-jin aproape nu se mai întâlneau fizic. Vorbeau din când în când pe skype ori pe whatsapp, comentând meciuri sau concursuri internaționale. Dar și întâmplări din viața personală. Dacă Heoun era un budist moderat, Yu-jin, de când îmbătrânise, se afla din ce în ce mai mult sub influența soției lui, Haneul, o credincioasă ferventă.

Citește mai mult:Magdalena BRĂTESCU:  PRINȚUL COREEAN – INSULA  JEJU-DO   (fragment din romanul în curs de elaborare)

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ŞCOALA LITERARĂ DE LA TOMIS

NISTOROIU C GheorgheÎNTRE PRIMELE UNIVERSITĂȚI ALE LUMII CREȘTINE (I)

„Şcoala de la Tomis, afirmată de la finele secolului
al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie
una dintre cele mai importante etape din întreaga
dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

Citește mai mult:Gheorghe Constantin NISTOROIU: ŞCOALA LITERARĂ DE LA TOMIS 

Adrian SCRIMINȚ: CEARTĂ ŞI ÎMPĂCARE

SCRIMINT OKCiudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete - îmi spuneau dumnealor - tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!...” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea...” - le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior... Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Citește mai mult:Adrian SCRIMINȚ:  CEARTĂ ŞI ÎMPĂCARE

Web Analytics