Magdalena ALBU: ARTA TEATRALĂ - SPAȚIU DE COMUNICARE INTERUMANĂ

TEATRU RM ORADEATeatrul ca modalitate de cunoaştere şi de autocunoaştere, aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, „nu e o chestiune ce ţine de artă.” , ne spune Peter Brook vorbind despre Grotowski. Teatrul „e altceva. (...) un instrument străvechi, un instrument esenţial, care ne ajută doar în privinţa unei singure drame, drama existenţei noastre, şi ne ajută să găsim calea înspre obârşia a ceea ce suntem.” Căci, dacă ar fi să aşezăm semnul egalităţii matematice lângă substantivul teatru pentru a semnifica cu aproximaţie ceea ce poate fi acesta, de fapt şi de drept, pentru receptorii săi diverşi, atunci putem scrie aşa: teatru = spaţiu de identificare a spectatorului cu propria sa realitate trăită deja sau nu şi închipuită în sistemul de coordonate ale unei viziuni interpretative specifice creatorului de mesaj respectiv.

„Se zice că lumea râde de tine. / Eu de mine, eu de ea.”, rostea într-un scheci umoristic televizat actorul Toma Caragiu. Iată dublul sens al metacomunicării dintre Actor - oglinda în care se recunoaşte publicul - şi Spectator - imaginea reflectată de această oglindă în ochii creatorului de mesaj -, o comunicare ce nu ţine neapărat de magia unei baghete fermecate a unui vrăjitor anume, ci mai degrabă de congruenţa dintre stările create publicului de interpretul unui rol şi cele aşteptate de receptor prin prezentarea unei piese de teatru oarecare.

Citește mai mult: Magdalena ALBU:  ARTA TEATRALĂ - SPAȚIU DE COMUNICARE INTERUMANĂ

Paul LEIBOVICI: TAINA SCRISULUI (87) – SCRIU DE PESTE 60 DE ANI

LEIBOVICI Paul bwbrEram coleg de bancă, la liceul de băieți din Bacău, cu Ioan Berilă un talentat pictor și caricaturist. Liceul, înainte de reformă purta numele „Liceul Ferdinand”. În paginile caietului său permanent deschis erau portretele profesorilor, adesea caricaturi din viața cotidiană.

Era la modă „Ziarul de perete” În colțul din dreapta Berilă semna caricatura săptămânii. La îndemnul său, am scris un articol. Apoi a apărut altul – tot lângă caricatura lui Berilă. Și tot așa... până ce un redactor de la un ziar central, a luat cu el „colecția” mea de scrieri. Într-o bună zi, am fost chemat la secretariatul școlii, unde printre alții era și un coleg care avea o funcție de secretar al Uniunii tineretului școlar.
- Am primit - spune acesta - de la Ziarul Tineretului din București, o propunere pentru tine! Să fii corespondentul lor pentru județul nostru.

Am fost trimis să scriu un reportaj despre un tânăr evidențiat în muncă, la niște mine din județul Bacău. Apoi, am fost trimis la Moinești pentru un interviu cu o brigadă de mineri. Plecăm cu trenul,până la stația principală, apoi cu mijloace rudimentare până în satele respective. Scriam și expediam reportajul... Vremea trecea,iar materialele apăreau, adesea doar iscălite cu inițialele numelui. Cu prilejul examenelor de intrare la facultate, am tras o fugă și pe la redacție. Redactorul de la secția „Corespondențe” mi-a înmânat foaia cu articolul meu. Era iscălit... „P. Liman”!!! Din ziua aceea timp mulți ani, tot ce scriam și publicam purta iscălitura de mai sus. Fiind în București și având o oarecare experiență, am scris și pentru alte ziare, precum o publicație care apărea doar duminica.

Citește mai mult:Paul  LEIBOVICI: TAINA SCRISULUI (87) – SCRIU DE PESTE 60 DE ANI

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: TAINA SCRISULUI (86) - CUVÂNT, SUNET ȘI CULOARE

ROTARU PAPADIMITRIOU Anna Nora BWBRTaina scrisului... ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi'', ca un „Apostol fără nume'', voind să te ducă „La granița-ntre vise'' și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă" după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis ". E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina", Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora ", tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU:  TAINA SCRISULUI (86) - CUVÂNT, SUNET ȘI CULOARE

Adrian GRAUENFELS :TAINA SCRISULUI (85) - CLING DRING, CUM AM AJUNS SCRIITOR   

GRAUENFELS Adrian TS bwbrDar înainte de astea şcoală primară!

Iată 4 clase de trecut, un Rubicon pentru un băieţel roşcovan şi foarte timid. Eu, adică elevul Grauenfels. Într-o clasă veche, într-o şcoală veche undeva peste o Dâmboviţă care curgea aiurea, nestrunită. Lumina venea de la învăţătorul care purta un nume latin, sonor: Cicerone Mucenic. Un domn impozant care serios, calm, degajând căldură şi răbdare ne învaţă abecedarul, caligrafie, cititul, dicţie. Memoria mea este tocită dar îmi amintesc serbările de sfârşit de an, chiar şi costumul de veveriţă cusut de mama pentru scenă. Mucenic avea două fete, locuiau chiar în clădirea şcolii.. nu întârzia niciodată la lecţii. Eram un neastâmpărat, hiperactiv, dar o singură privire severă mă îngheţa. Ştia că mă plictisesc, că prind lucrurile din zbor, mă lăsa în pace să mă joc la infinit cu penarul, tocul şi peniţa. Eram mereu cu degetele albastre de la cerneală călimărilor înşurubate în pupitrele de lemn. Iarna se făcea foc într-o sobă mare de olane care mirosea a fum de brad. Mai îmi amintesc un concurs de citit poezii, cred în clasa a 4-a, repetam acasă din Coşbuc în faţa oglinzii, cât de sigur eram de premiul întâi care mi-a fost suflat la ultima rundă. Păstrez undeva o poză alb-negru: eram toţi la sfârşitul clasei 1-a, colegii mei, băieţi toţi, cu Cezara singura fată lângă Cicerone, el în centru - mentor, mare şambelan al turmei de pitici. Apoi a venit despărţirea, brusc totul a dispărut, au venit alte timpuri, alte feţe şi alte trăiri. Crescusem.

Citește mai mult:Adrian GRAUENFELS :TAINA SCRISULUI (85) - CLING DRING, CUM AM AJUNS SCRIITOR   

Maria FILIPOIU: TAINA SCRISULUI (84) - ÎNSUFLEȚIREA CUVÂNTULUI 

FILIPOIU Maria bwbrMotto:
„Scrisul este glasul inimii din taina sufletului cu reverberații în conștiința cititorului. Scrisul creativ este însuflețit de spiritul gândului și răstignit de codeier pe crucea destinului, spre veșnicirea cuvântului haric din înzestrarea Divinității.”

Scrisul a fost inventat din dorința de comunicare, iar perfecționarea lui a necesitat o evoluție perpetuă în secole și chiar milenii, din paleolitic (30.000 – 10.000 de ani) până în neolitic - mileniul VII î.Hr. Pe teritoriul României cel mai vechi scris a fost descoperit de arheologi în „Tăblițele de la Tărtăria" (Județul Alba), datând din anii 5.500 – 4.000 de ani î.Hr. (3 tăblițe de lut) Cele mai mediatizate reprezentări din începutul scrierii - o prescriere în ideogramă (semn-cuvânt) sunt în simboluri grafice și picturale, astrale și pământene, dăltuite în piatră, fiind cea mai rezistentă degradării prin timp.

Primele scrieri au fost descoperite în Egiptul antic, în perioada fanariotă, scrierea hieroglifică (prin semne grafice și imagini) și continuând în perioada dinastiilor cu scrierea hieratică (prin litere), folosită în comunicări religioase, până la scrierea cursivă - perioada ptolomeică și romană. Cea mai veche inscripție de pe Terra a fost descoperită în China, pe carapacea unei broaște țestoase, înainte cu 6 600 ani î.Hr.

În Europa cele mai timpurii inscripții sunt grecești, datând din perioada (770-750 î.Hr.) în alfabetul fenician, din care au derivat alfabetul latin și alfabetul chirilic, folosite și astăzi, iar primele scrieri literare, care s-au păstrat până în prezent sunt Eliada și Odiseea, ale poetului antic - Homer, dovezi incontestabile a păstrării informației scrise.

Citește mai mult:Maria FILIPOIU:  TAINA SCRISULUI (84) - ÎNSUFLEȚIREA CUVÂNTULUI 

Gheorghe Andrei NEAGU: TAINA SCRISULUI (83) - MOARTEA PENIȚARULUI

NEAGU Gheorghe Andrei bwbr- Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.
- Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.
- Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere.

O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.
- Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu „p” se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui.

Citește mai mult:Gheorghe Andrei NEAGU:  TAINA SCRISULUI (83) - MOARTEA PENIȚARULUI

Adda NEAG: TAINA SCRISULUI (82) - CE NU TE OMOARĂ, TE FACE MAI PUTERNIC...

NEAG Adda TS bwCând am scris prima dată? Păi să încep cu o poveste. Când eram mică adoram să cânt. Stăteam duminicile în curte și cântam ore în șir. De multe ori versurile nu aveau sens, sau poate deviam de la subiect, dar important era că puteam și crea. Anii treceau... și am aflat pe calea cea mai grea că vocea mea e de spart geamuri.

Mai apoi ca orice tânăr care caută un lucru care să îl facă special față de restul lumii, am decis să încep să desenez. Dar întrebarea era ce să desenez? Oricum treceam printr-o perioadaă mai dark, să zicem și desenam chestii abstracte. Și de data aceasta talentul meu s-a dovedit a fi un mare eșec. Pe la 14 ani, viața mi-a aruncat în față o poezie de a lui Bacovia, fascinându-mi existența și ducând la scrierea primelor mele creații. Erau vai mama lor de poezii. În clasa a IX-a, de Ziua Francofoniei, am citit pentru prima dată o poezie de a mea în public. A fost o senzație greu de descris. Poezia se numea „Inspirația” și e una dintre preferatele mele. Poezia este singura mea ancoră. Public poezii din 2016. Și sunt mândră de tot ce am reușit să fac.

***
Adda Neag - „Demonul Uitării”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN/2359-7593, Editia nr. 990, Anul VI, 12 Iunie 2016. Prima dată când am avut ceva publicat, sincer titlut a fost extrem de precis, eu luptând zilnic cu demonii mei. Adică toată lumea are o bătălie cu ei, nu înțeleg de ce unii aleg să fugă de ei sau, în cel mai rău caz, să îi îngroape. Viața ne dă câți demoni putem duce, eu consider că lumea e plină de demoni cu fețe de oameni și suflete de îngeri.

Citește mai mult:Adda NEAG:  TAINA SCRISULUI (82) - CE NU TE OMOARĂ,  TE FACE MAI PUTERNIC...

Harry ROSS: TAINA SCRISULUI (81) – O EPOPEE TATUATĂ PE BRAȚ

ROSS Harry TS BRCe repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz... Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)... singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română... Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!

Citește mai mult:Harry ROSS:  TAINA SCRISULUI (81) – O EPOPEE TATUATĂ PE BRAȚ

Doina ANDRONIC: TAINA SCRISULUI (80) - SCRISUL CA O ALINARE

TS ANDRONIC Doina BRNu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.

Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe - Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.

Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.

Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial... Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.

Citește mai mult:Doina ANDRONIC:  TAINA SCRISULUI (80) - SCRISUL CA O ALINARE

Web Analytics