Gheorghe Andrei NEAGU: OUL DE ZĂPADĂ

NEAGU Gheorghe AndreiSe înserase. După căldura şi zbenguiala din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe, apoi începu să urle:
- Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă...
Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în neaua lucitoare, fără a se clinti.
- Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam, întinzându-l în pat sub cuvertură.
- Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut, continuă copilul să spună. Făcea ouă.
- Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Citește mai mult:Gheorghe Andrei NEAGU:  OUL DE ZĂPADĂ

Virgina Vini POPESCU: TAINA SCRISULUI (70) - IMAGINI DIN HOLOGRAMA GÂNDULUI

POPESCU V Virginia BWBRM-am născut în ziua de 10 iunie 1952, în localitatea Scurtu-Mare, judeţul Teleorman, în tânăra şi frumoasa familie Alexandrescu Eugenia şi Anton, care fusese binecuvântată, cu 6 ani în urmă, cu fetiţa Maria-Mioara Alexandrescu. Şcoala generală am făcut-o în satul natal, după care am urmat Liceul Teoretic din Videle şi studiile superioare. Sunt absolventă a Facultăţii de Fizică - Chimie a Universităţii „ AL.I. Cuza“ Iaşi, a mai multor cursuri postuniversitare de specialitate şi de formare didactică şi managerială şi a doctoratului în Fizică.

Cu literatura am fost prietenă dintotdeauna. Dragostea pentru citit şi pentru compuneri, care a fost baza relaţiei mele cu literatura, mi-a fost trezită de unchiul meu patern, învăţătorul Victor Alexandrescu, o permanenţă intelectuală a copilăriei mele, un om pasionat de cultură, de ştiinţă, de citit, un bun rezolvitor de probleme de matematică, un cunoscător al istoriei naţionale, un pedagog şi un patriot desăvârşit.

Curajul plecării spre şcoală cu fruntea sus a fost determinat, în mare măsură, de atitudinea părinţilor mei faţă de învăţătură şi de înţelegerea, din vreme, a multor lucruri, din mediul educativ în care am petrecut „ cei şapte ani de acasă”. Iubită şi primită cu drag printre oamenii mari, printre musafirii permanenţi ai casei, reprezentaţi de intelectualii: Victor Alexandrescu, învăţătorul Ion Măntescu, învăţătoarea mamei mele- Virginia Duţică, preotul Vasile Bădescu, am asistat la discuţiile lor despre oameni de cultură şi ştiinţă, despre eroii neamului, despre scriitori şi opere literare, despre valorile naţionale, despre compozitori, poeţi, pictori, sculptori, despre evoluţia lumii şi rostul şcolii, despre ceea ce mai târziu am realizat că reprezintă valorile morale şi spirituale în care m-am format. Din acele vremuri, stimulată de „doamna învăţătoare”, Valeria Coşniţa, (al cărui portret moral l-am prezentat în eseul „După o jumătate de veac”), am început să fiu atrasă de poveşti şi citit.

Citește mai mult:Virgina Vini POPESCU:   TAINA SCRISULUI (70) - IMAGINI DIN HOLOGRAMA GÂNDULUI

Aurel CONȚU: TAINA SCRISULUI (68) - UN STOL IMENS DE GÂNDURI

CONTU 2 BW brDe multe ori m-am întrebat și eu de unde vine imboldul acesta inexplicabil și am căzut de acord cu mine însumi că nu am nicio explicație plauzibilă, aliniindu-mă celor care, în lipsa unui răspuns general valabil, s-au limitat la o simplă ridicare din umeri. Întrebarea este la fel de veche ca și momentul apariției scrisului, toată lumea interesată fiind de acord că ne aflăm în fața unui lucru peste puterea de înțelegere a minții omenești, așa cum sunt o sumedenie de lucruri în viața noastră, pe care le trăim, dar nu le înțelegem.

Dacă în priviința explicitării fenomenului mai bat încă pasul pe loc, în privința momentului „contaminării” (petrecute în primii ani ai copilăriei) îmi amintesc uimirea mea în fața simbolismului absolut miraculos al literelor, în fața alinierii lor spectaculoase în cuvinte și înțelesuri, dincolo de limita precară a viului grai. În vorbirea curentă există tendința de a simplifica anumite lucruri, din cauza nevoii de comunicare în timp real, printr-un cuvânt cu înțeles general (frumos, de exemplu, fără grijă pentru detaliu, cum se întâmplă în scris!), abandonând partea explicativă undeva în vreun cotlon întunecat al minții, de unde revine inexplicabil, ca o secvență dintr-un întreg, ori de câte ori te întâlnești cu aceeași situație.

La început, nu mi-a fost tocmai ușor să potrivesc cuvintele în ordinea gândului sau a ochiului, nici să evit generalizările, descoperind ruptura dintre logica inimii și cea a minții, care se resping reciproc. Mintea are tendința de a pune totul sub semnul întrebării, ea fiind străină vieții afective a ființei, dobândită de aceasta ulterior. Prin scris se încearcă o apropiere între cele două abordări diferite, lucru destul de greu, cunoscând pozițiile lor ireconciliabile.

Citește mai mult:Aurel CONȚU:  TAINA SCRISULUI (68) - UN STOL IMENS DE GÂNDURI

Teodor MEȘINĂ: DESPRE CUNOAȘTERE

MESINA Teodor brNu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe... În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Citește mai mult:Teodor MEȘINĂ:  DESPRE CUNOAȘTERE

George ROCA: PĂCATUL TRADUCERILOR NEPROFESIONISTE

RG 2000Motto:
Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi,
am fi încă în paradis, deoarece ei ar
fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!
(Autor nescunoscut)

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

Eu vorbesc – scriu bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză, germană, rusă şi spaniolă..., dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul... nu ce a scris adevăratul autor. De aceea nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri... dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă... Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit..., Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur... căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri... Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii.... şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian, pe care l-a omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please şi pleasure – vezi dicţionar!)

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate - care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine... că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur... iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.

Boala asta cu traducerile nu e numai la noi... Mai e valabilă şi la alţi ex-comunişti! Poate din dorinţa de-a se afirma internaţional. Este o mare greşeală! Nu cred că e o cale sănătoasă! Nu cred! De ce? Pentru ca totul este un compromis! Un compromis care pătează, un compromis care rămâne şi nu mai poţi scăpa de el niciodată! Aşa precum păcatele tinereţii! Aşa ca un tatuaj făcut la paisprezece ani! Dacă tu poet cunoscut în ţara ta, membru al Uniunii Scriitorilor, director de revistă, animator literar şi cultural, accepţi să fii tradus de un terchea-berchea, numai că acesta ştie o altă limbă decât a ta... atunci fii sigur ca această lucrătură te va arunca în găleata cu lături şi obscuritate... şi vei fi judecat aprig şi de cititori! Iar dacă Dumnezeu te va ajuta să ajungi cunoscut mai târziu şi peste hotare, arguşii vor scoate fotografiile cu „nudurile slăbiciunii tale” şi le vor arata tuturor, numai aşa (!) ca să nu ajungă capra ta, vecine-voisine, faimoasă!

De ce să nu ia scriitorul român legătura cu un literat de aceeaşi talie cu el, dintr-o altă limbă - mă refer la valoare şi exigenţe estetice şi morale - căruia să îi propună să îi traducă lucrările? Desigur la rândul său, îi face un contra-serviciu traducându-i operele celuilalt în limba română. De la egal la egal! Încercarea moarte n-are! Mai mult ca sigur că va accepta. Iar în ecuaţie se poate introduce şi traducătorul păcătos doar ca mijloc de comunicare între cei doi literaţi! Dacă nu acceptă, se mai încearcă şi pe la alte uşi. S-ar evita şi în acest fel unul din aspectele degradării literaturii româneşti, fenomen despre care de altfel au scris mulţi...

În incheiere, pentru a nu fi acuzat de ipocrizie, aş vrea să spun ca de curând am făcut grafica la două carţi de poezie – ediţie trilingvă, apărute recent la Bucureşti. Pe coperta a IV-a a fiecareia, am scris câteva simţăminte despre poezia autoarelor. Mea culpa! M-am referit acolo, de fapt, doar la varianta în limba română... care cu precădere mi s-a părut bună! Cele traduse în engleză şi franceză las să le judece cititorii!
--------------------
George ROCA
Sydney, Australia
2008 - 2018

Citește mai mult:George ROCA:  PĂCATUL TRADUCERILOR NEPROFESIONISTE

Mihai POSADA: ANCA SÎRGHIE – PRIMUL VOLUM AL UNUI „VIS ROMÂNESC”

POSADA MihaiÎn anul 1930, Nicolae Iorga a vizitat douăzeci de orașe în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu comunitatea româno-americană și cu președintele Herbert Hoover, a fost „oaspete onorabil“ al Universității Case Western Reserve și a ținut câteva conferințe, după care a publicat lucrarea America și românii din America: note de drum și conferințe (Vălenii-de-Munte: Așezământul tipografic Datina Românească, 1930 – 341 pagini, 140 lei). Cele două volume ale cărții Ancăi Sîrghie, veritabilă ambasadoare a literelor românești dincolo de Ocean – pornită după mai bine de 70 de ani parcă pe urmele marelui cărturar – se numesc America visului românesc, iar primul a apărut în anul 2017 la editura sibiană D ⃰ A ⃰ S și are 408 pagini bogat ilustrate cu fotografii-document în culori.

Titlul parafrazează mult-circulata sintagmă a „visului american“, celebră definire succintă a dorinței de realizare, de îmbogățire, așadar de succes în viață, prezentată ca ofertă pentru toți: The American Dream. Încă de pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, dar cu precădere din zorii celui de-al douăzecilea secol, visul american i-a mânat pe foarte mulți români, majoritar ardeleni, să ia trenul spre Hamburg și de acolo vaporul transatlantic spre Statele Unite, locul în care se putea împlini măcar un fragment al visului... Din acești temerari, unii au rămas, devenind cetățeni de nădejde ai statului federal nord-american, alții au făcut mii de dolari și au revenit în Țară, alții s-au întors la sursa visului american de mai multe ori, înainte de a se înapoia acasă cu dolarii câștigați acolo, departe. Alături de multe alte cărți semnate de Anca Sîrghie, și acest prim volum despre America visului românesc se alcătuiește ca un răspuns dat apelului lansat cu câteva decenii în urmă de Mircea Eliade, în articolul său România în eternitate, apărut în revista „Vremea”, an VIII, 1935, nr. 409, din 13 octombrie, p. 9, reprodus în „Viața capitalei”, an I, 1990, nr. 3, din 25 ianuarie, pp. 1, 2: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns“.

Citește mai mult:Mihai POSADA:  ANCA SÎRGHIE – PRIMUL VOLUM AL  UNUI „VIS ROMÂNESC”

George ANCA: DRAGĂ UNIUNE EUROPEANĂ

ANCA George 3George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu
TAGORE AND ELIADE CONTENPORARIES
By Dr. George Anca
Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for his speach on India's Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre (2.20)

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English, A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India's Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

Citește mai mult:George ANCA:  DRAGĂ  UNIUNE  EUROPEANĂ

Alexandru NEMOIANU: DESPRE STATORNICIA ROMÂNEASCĂ - NĂDEJDEA ÎN ZIUA DE MÂINE

NEMOIANU AlexandruCei care au studiat trecutul românesc ori s-au aplecat spre alcătuirea unor lucrări de sociologie ori psihosociologie românească, au fost cu toții, unii dintre ei admirativ alții critic, izbiți de ceea ce unii au numit statornicia iar alții încăpățânarea românească. De fapt ceea ce îi întâmpina era impresionanta continuitate de comportament și conștiință unității de neam și lege pe care fără multe vorbe o trăiesc toți Românii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare și semnificativă.

Chip și fel de explicații au fost avansate, unele credibile și cu meșteșug alcătuite iar altele extreme de năstrușnice, dar chiar și așa câteva recapitulări pot fi de folos.
Spațiul românesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv până la „zorile istoriei”, la vremea când primii hominizi au apărut. Din momentul în care istoria a început în înțelesul ei deplin, că înșiruire a dezvoltării comunităților omenești cu suișurile și coborâșurile lor, spațiul românesc apare locuit, cutreierat de nenumărate popoare și imperii care s-au petrecut unele după altele. De cele mai multe ori ignorați de izvoarele „oficiale” și istoriile politice totuși la sfârșitul acestor treceri de războinici cuceritori și atunci când imperiile pe care „lumea nu putea să îi mai încapă” dispărea, același popor apare continuând, practic neschimbat, viața și existența lui milenară, în majoritate covârșitoare, Neamul Românesc.

Citește mai mult:Alexandru NEMOIANU:  DESPRE STATORNICIA ROMÂNEASCĂ - NĂDEJDEA ÎN ZIUA DE MÂINE

Anca SÎRGHIE: SURPRIZELE UNEI VICTORII SPORTIVE ÎN CROAȚIA

CROATIA 2018Bucuria de a trăi pe viu atmosfera de la o finală a unui campionat internațional de fotbal nu o mai încercasem din 1982, când la Barcelona pe Noul Camp câștigaseră italienii, drept care și a treia zi de la victorie unii conaționali umblau beți de atâta fericire. Ca să nu se creadă că participasem la evenimentul în sine, fie atunci în Spania sau acum pe stadionul Lujniki din Moscova, țin să pun pe seama hazardului faptul că mă aflam în vacanță (una binemeritată, vor spune cei care știu ce înseamnă terminarea unui an universitar), exact acasă la croați, care urmau să-și dispute în 15 iulie primul loc în lume în sportul-rege.

După ce m-am convins că vecinii noștri unguri muncesc zi-lumină ca să termine autostrada Budapeste-Oradea, iată-mă intrând prima dată în Croația. Spuneam prietenilor de călătorie că visul de a vizita Coasta Dalmației mi-a rămas neîmplinit de o viață, de când copil fiind l-am auzit pe distinsul medic Gh. Preda, vecinul nostru de apartament prin anii ’50- ’60 ai celui mai crunt comunism românesc, (iar acum dând nume unui spital al orașului Sibiu), că dintre toate cele 36 voiaje făcute în perioada interbelică pe patru continente (doar Australia rămăsese nevăzută, deși fusese invitat și acolo), dacă ar fi să aleagă pe cel mai frumos, acela ar fi… Coasta Dalmației. Identificarea aceea mă uimise și mă contrariase totodată: Așadar, atât de aproape de România există frumusețea lumii? Dar prin anii aceia granițele ne erau ferecate, ba, din cauza sărăciei, nici până la Marea Neagră nu aveam posibilitatea să facem vreo excursie. În fine, misterul avea să se dezlege și pentru mine abia acum, în mijloc de iulie 2018, după mai bine de jumătate de secol.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  SURPRIZELE UNEI VICTORII SPORTIVE ÎN CROAȚIA

Web Analytics