Marina GLODICI: DESPRE SĂRBĂTORIREA DRAGOSTEI

GLODICI Marina2 wb

Dragostea constituie o temă dezbătută permanent în societate şi s-a dovedit de-alungul timpului, a fi mereu contemporană. Recent, s-a iscat o controversă legată de sărbătoarea dragostei, înţeleasă în cele mai variate moduri, ca şi de altfel, semnificaţia dragostei, esenţa ei şi felurile ei de manifestare. 
Dacă vorbim despre dragostea care se sărbătoreşte la „Dragobete” sau la „Sfântul Valentin”, se pare că unii înţeleg doar „erosul”, adică cea bazată pe atracţia fizică dintre un bărbat şi o femeie. Numai că, dragostea în ansamblul ei, dintre o fată şi un băiat ori dintre un bărbat şi o femeie trebuie să includă toate cele trei feluri ale dragostei: „agape”, dragostea şi preţuirea necondiţionată, „filio” cea prietenească şi bineînţeles şi „erosul” (atracţia fizică). Şi „erosul” este dat de Dumnezeu în Eden. E firesc ca bărbaţii să fie atraşi de femei şi băieţii de fete, iar fetele de băieţi. E cel mai normal lucru. Nu e nimic de tăgăduit în acest fapt. Numai că, există şi aici nişte reguli bine conturate şi dacă ne gândim bine, „fiecare lucru are vremea lui sub soare”. Şi iubitul are vremea lui. Da. Dar acest lucru nu e un subiect de luat cu uşurinţă, deoarece implică foarte multă responsabilitate şi nu e un joc de câteva piese  de teatru pe scena vieţii.
E frumos să existe o zi de sărbătoare în cinstea dragostei pământene, însă dacă această dragoste se reduce la nişte senzaţii şi atât, atunci nu este vorba despre dragoste, ci despre trăiri fiziologice şi emoţii fugare, ce aduc uneori multă dezamăgire, deoarece „dezmierdările sunt înşelătoare”, şi fac să pară „erosul” „agape” şi acestea nu se pot confunda precum nu se poate compara somnul adânc cu moartea. Recomand tinerilor şi nu numai, să citească o carte foarte frumoasă şi educativă. Ea se întitulează „Am iubit o fată” de Walter Trobisch. Cu siguranţă că nu o veţi uita toată viaţa!
Dragostea este un mod de a „trăi viu” şi nu „mort în eul nesatisfăcut şi egoist”. Este ceva profund, veşnic, necondiţionat, un mod de a trăi în armonie,  iertând, preţuind cu modestie şi lipsă de egoism, făcând bine, căutând fericirea celuilalt, protejându-l de suferinţă (cât se poate). Acceptându-l aşa cum este, nu cum vrem să fie, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect şi asta la bine şi la rău, în bogăţie sau în sărăcie. Şi peste toate acestea să ştii că bărbatul şi femeia şi-au împlinit visul de a-şi găsi fiecare sufletul pereche cu care pot străbate pământul acesta plin de imperfecţiuni, dar pot zbura şi pe înălţimile spirituale ca doi oameni care se înţeleg mereu, fără multă explicaţie. De ce unii  nu se pot realiza în acest mod? În primul rând din cauză că  îşi aleg partenerii în funcţie de “eros”sau din interese materiale şi nu au legătura aceea interioară care se numeşte dragoste, adică preţuirea aceea divină fără de care nu putem să iertăm şi să uităm. Nu putem avea răbdare unii cu alţii.  

Citește mai mult:Marina GLODICI:  DESPRE SĂRBĂTORIREA DRAGOSTEI

Boris Marian MEHR: AMURGUL EULUI - GÂNDURI DIN JURNAL (1)

MEHR Marian Boris wb

21 ianuarie 2015
Zilele sunt numărate. Mane, Tekel, Ufarsim. Zilele poetului se numără în versuri. El  moare cu fiecare vers. Poetul nu plânge. În faţa LEGII, nici  PERSONAJUL LUI Kafka nu plângea. Aştepta. „O luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor”, ce simplu ne spune Coşbuc un adevăr covârşitor -  iubim viaţa pentru că ea ne dăruie sentimentul că existăm între  semenii noştri, fie ca prieteni, fie ca neprieteni, fie ca străini, dar suntem printre ei. Luptăm să fim printre ei. În momentul când murim sau nu mai comunicăm defel, ceea ce este echivalent morţii, viaţa devine altceva, în orice caz nu se pulverizează în NIMIC.  Latinii spuneau bine – ex nihilo nihil, ceea ce înseamnă că noi nu putem să ne naştem din nimic, deci nu vom fi niciodată NIHIL. Cititorul poate să fie convins că moartea ca anihilare totală este un nonsens. De aceea nici ateismul nu este decât o aberaţie mentală. Nu trebuie să te supui unei imagini, nu trebuie să crezi pentru este absurd, cum spunea greşit Sf. Augustin. Dimpotrivă, gândeşte mai profund şi vei înţelege că dincolo de viaţa de aici există altceva. Infinitul îngăduie orice formă de existenţă. Restul sunt adausuri ale educaţiei noastre, bune sau mai puţin bune. Nu sunt teolog, gândesc doar ca un poet. Ca un artist. Arta este sora ştiinţei. Ştiinţa nu este duşmana credinţei. „Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?”, întreba acelaşi  genial Coşbuc, da, el avea geniu, poate că nu era Maestrul, precum precum Eminescu.  Desigur, nimeni nu este de neînlocuit. Spun o banalitate, dar puţini sesizează cruzimea acestei realităţi. Un japonez spunea că el crede în Soare şi în Oţel. Este o formulă ca oricare alta. Lumină şi tărie. Da. O vrabie s-a aşezat pe grilaj. E jalnică. Noi suntem acea vrabie. Lumea se schimbă şi fără noi. De pildă, eu scriu. Nimeni nu este obligat să mă citească. Dar eu scriu pentru asta vreau să fac. Dacă te plictisesc, cititorule, nu mă citi. Nu am venit să te distrez. Nici să te întristez. Am venit să mă rog unei Puteri Divine, care mă copleşeşte. Care ştie că nu există moarte. Artistul este un papagal al propriilor îndoieli. Ce va fi mâine? Who knows?
 
22 ianuarie 2015 

Citește mai mult:Boris Marian MEHR: AMURGUL EULUI - GÂNDURI DIN JURNAL (1)

Harry ROSS: CINE A SEDUS-O PE LIZETTE?

ROSS Harry wb2

Împotriva obiceiului său de a-şi servi cafeaua în birou, domnul director Karakovski s-a dus astăzi la bufetul teatrului. N-a fost pe acolo de mult. Nu-i prea place să stea în mijlocul actorilor, care fumează ca turcii şi povestesc bancuri porcoase. Lizette, bufetiera, rămase şi ea mirată, văzându-şi şeful cel mare. Făcu o mică plecăciune şi zâmbi stângace. Întrebă cu ce poate fi servit domnul director?
- O cafea dublă, cu puţin lapte şi o linguriţă de zahăr, zise acesta, salutând din cap pe cei câţiva gură-cască, adunaţi în jurul său. N-am nici o veste bună pentru voi, zise, fără a fi întrebat. Nu ştiu ce piesă vom juca şi nici cine va fi în distribuţie. Apoi începu s-o studieze pe bufetiera. Era o fată tânără şi foarte drăguţă, cu părul adunat într-un coc ordonat şi sprâncene neobişnuit de stufoase. Lucra aici de numai câteva luni. A fost angajată în locul bufetierei care s-a pensionat. Domnişoara avea un profil plăcut, care nu putea trece neobservat de un iubitor al frumosului. Când se apropie cu cafeaua, directorul descoperi că burtica fetii e cam măricică. „Hopa, zise în gând, e deja gravidă. De la cine oare?” Când preluă ceaşca, întrebă fără un interes deosebit:
- Ce, în curând vom fi doi? Fata nu răspunse, de parcă n-ar fi înţeles aluzia. Directorul insistă. Pe când naşterea? Fata îşi deschise ochii mari, şi ele de culoarea cafelei, apoi zise:
- Peste câteva luni.
Discuţia s-ar fi încheiat aici, dacă domnul Karakovski n-ar fi fost un ins peste măsură de curios. Voia să ştie tot ce mişcă-n teatru. Cine cu cine trăieşte, cine cu cine cleveteşte, cine cu cine unelteşte. Chiar şi lucrurile care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu funcţia lui, pe dumnealui îl preocupau. Acum, pântecul bufetierei i-a vârât un cui în cap. Cine o a fi sedus-o şi a lăsat-o gravidă? Trecu în revistă pe toţi fustangiii din teatru, puse cap la cap relaţiile pe care le cunoştea, dar nu fu capabil să ghicească cine e seducătorul. Îi părea rău de fata aceasta, abea angajată, care azi-mâine se va pomeni cu un prunc de întreţinut. Îi spuse:
- Treci mai târziu pe la mine. Fata îl privi cu o anume teamă, dar nu zise nimic. Când s-au mai rărit clienţii, şi-a spălat mâinile şi a bătut la uşa domnului director. Secretară, una Nina, voia s-o oprească, dar era prea târziu. 

Citește mai mult:Harry ROSS:  CINE A SEDUS-O PE LIZETTE?

Octavian Lupu: Programatorul și Proiectul Său

Progamatorul si Proiectul Sau

În fața calculatorului el stătea pe măsură ce examina codul sursă al unui program. În singurătatea nopții privirea sa căuta secvențe de instrucțiuni pe care să le modifice pe măsură ce își adapta poziția pe scaunul inconfortabil pe care stătea. Gâtul îi înțepenise din cauza poziției imobile în care rămăsese preț de mai multe ore. Se ridică de la birou și începu să se plimbe prin cameră în lung și în lat. Remarcă grăbit cadrul ferestrei pe care se profila întinderea necuprinsă a marelui oraș mărginită în partea superioară de imensitatea cerului. „Ce peisaj superb!” gândi involuntar de îndată ce remarcă traseele luminoase ale străzilor ce brăzdau suprafața densă a cartierelor de locuințe.

Fiecare stâlp de iluminat își trimitea razele strălucitoare pornite din becuri puternice cu halogen portocaliu. Imaginea însumată a tuturor acestor stele artificiale constituia o replică în oglindă a bolții cerești, un fel de răsfrângere pe pământ a luminilor tainice din univers. „Ce mult îmi place să văd panorama orașului! ” continuă să își spună în gând în timp ce pașii îl purtau fără astâmpăr prin cameră. Alte mici puncte incandescente se mișcau grăbit pe fundalul întunecat al nopții de-a lungul arterelor rutiere. „Cu siguranță, traficul la ora aceasta continuă într-un ritm similar celui din timpul zilei,” își spuse mai departe oprindu-se ca să numere la întâmplare mașinile ce treceau prin fața clădirii.

Proiectul la care lucra reprezenta o provocare serioasă pentru orice programator experimentat. Cerințele sale complexe aveau aspecte aparent contradictorii ce necesitau abordări inedite. Tehnicile de lucru obișnuite nu dăduseră niciun rezultat. Prin urmare, creativitatea trebuia să găsească o cale acolo unde rutina se poticnise în fața unui imens necunoscut. Dar explorarea unui astfel de teritoriu presupunea o îndemânare neobișnuită imposibil de dobândit doar prin experiența zilnică.

Își amintea primul interviu de angajare la o renumită companie software internațională. În acea zi de primăvară trăise gustul amar al primei dezamăgiri. Examinarea durase în jur de patru ore la sediul filialei naționale situat undeva, pe o platformă industrială a orașului. Testele de logică și matematică le trecuse cu succes în ciuda nivelului ridicat de dificultate. Partea de specialitate o parcursese cu repeziciune datorită experienței pe care deja o avea la acea dată. Iar la final, ajunsese la discuțiile directe cu reprezentantul angajatorului.

Citește mai mult:Octavian Lupu: Programatorul și Proiectul Său

Ştefan DUMITRESCU REGĂSIREA PURITĂŢII ŞI ILUMINAREA DINĂUNTRU A COSMOSULUI POETIC

IOSIF Elisabeta x 2 CARTI 2015 wbCronică literară la cărţile de poezie
"Semnele timpului" şi "Spiralele adolescenţei" de Elisabeta Iosif

Frumoase şi îmbogăţitoare sunt întâlnirile cu poeţii autentici, dăruiţi de Domnul cu suflete bune, care trudesc la creşterea literaturii române! O cunoşteam pe poeta Elisabeta Iosif din paginile revistei al cărui redactor şef este, „Cetatea lui Bucur", o revistă bună, unde semnează editoriale pline de lumina toamnei şi de mireasma câmpului cosit. Când eram copil şi adolescent îi divinizam pe scriitori. I-am iubit din tot sufletul meu naiv şi idealist, şi am privit la ei ca la aştri. Când am ajuns să trăiesc printre scriitori am fost profund îndurerat văzând cât de egoişti şi cât de egolatri sunt, cât de invidioşi şi cât de mici. Majoritatea dintre ei sunt ca politicienii, obsedaţi numai de ei, de "mărimea şi de gloria lor". L-am auzit pe Ion Cristoiu, (ăsta care schimbă televiziunile ca pe batiste, mergând la stăpânul care-l plăteşte mai bine) spunând că el nu a văzut niciodată un scriitor bucurându-se de succesul altui scriitor. Întristându-se, murind de invidie, da! Din păcate nici noi nu am văzut!

Şi totuşi în lumea literară există mulţi oameni minunaţi, care-şi dăruiesc sufetul şi energia publicării colegilor, propunând scriitori de talent, descoperind talente. Am o mare stimă pentru aceşti oameni, pentru cei care pun suflet la creşterea şi îmbogăţirea limbii româneşti, pentru cei care publicându-i pe scriitorii care nu au avut noroc să ajungă în lumina reflectoarelor, în lumea găştilor literare foarte active, îmbogăţesc şi umanizează climatul literar de la noi, altfel destul de coroziv.

Întâmplarea a făcut să o cunosc faţă în faţă, vorba poetului Ioan Alexandru, la lansarea celor 7 cărţi ale mele care a avut loc pe 24 octombrie la Centrul socio-cultural Luis Calderon din Bucureşti, pe doamna care creează o revistă de valoare, aşa cum este „Cetatea lui Bucur" şi este Preşedintele Filialei Ligii scriitorilor din Bucureşti. Care ar trebui iubită de sora ei mai mare, Uniunea Scriitorilor. Am fost impresionat de omenia, de politeţea şi de sufetul cald al colegei noastre Elisabeta Iosif.

Citește mai mult:Ştefan DUMITRESCU  REGĂSIREA PURITĂŢII ŞI ILUMINAREA DINĂUNTRU A COSMOSULUI POETIC

Adrian GRAUENFELS : SANDU DARIE – UN ARTIST ROMÂN ÎN CUBA

GA SANDU DARIE CUBA wbSandu Darie (1908-1911) este considerat unul dintre marii inovatori în arta modernă cubana. Evreu născut la Roman (cu numele Sandu Laver) a început studii juridice dar a fost atras de arta şi avangarda Română. Era prieten cu poetul Ştefan Roll, soţia acestuia Medi Dinu îl iniţiază în pictură.

A emigrat în Franţa, apoi în Cuba în 1941, acolo el dezvoltă construcţii electro-mecanice care îl vor califica printre exponenţii de vârf cubani şi internaţionali ai artei kinetice. O parte din lucrări au intrat în patrimoniul Muzeului de Arte Frumoase din Havana. O expoziţie retrospectivă cu tablouri împrumutate (40 de piese) din colecţia muzeului, atrage atenţia asupra acestui special artist.

Sunt expuse picturi, structuri transformabile, asamblaje spaţiale din diferite metale cât şi proiecte arhitecturale relizate în România în anii 60. Un film realizat în 1966 de cineastul Pineda Barnet (Cosmorama) confirmă vigoarea şi importanţa lui Darie în arta Cubană. Darie se înrolează într-un grup exigent numit „Madi", aliniat suprarealismului internaţional. În cartea lui Frank Popper "Birth oh Kinetic Art" găsim aceste referinţe: „Sandu Darie este unul din initiatorii liniei numite: arta luminoasă a environmentului" alături de Yakov Agam, Nicolas Shofer şi Victor Vasarely.

Expoziţia colectivă Art-Light-Artcurată de Popper în muzeul din Eindhoven-Olanda reprezintă cel mai important eveniment din cariera lui Darie. Recent,  Muzeul Reina Sofia din Spania a achiziţionat lucrări pentru o expoziţie de Artă Kinetică.
Când ajunge în Cuba, Darie deja experimentase lucrări modelate după teoriile structuraliste şi constructiviste care circulau în sânul mişcării abstracţioniste. A fost în contact cu artişti similari din America de Sud. Un alt model şi sursă de inspiraţie i-a fost neo-plasticismul olandezului Piet Mondrian. Traversează o perioada lirică expusă în 1949 la un one-man show în care apar şi lucrări transformabile, mixate cu încercări audio-vizuale, facând uz de proiectoare, magnetofoane, filtre etc .. o linie legată de schimbările sociale care afectau Cuba.

Citește mai mult:Adrian GRAUENFELS :  SANDU DARIE – UN ARTIST ROMÂN ÎN CUBA

Ion IANCU-VALE DESPRE TÂMPENII ABERANTE, NEADEVĂRATE ŞI TENDENŢIOASE

IANCU VALE Ion wbDragi prieteni
Vă spuneam, nu de mult, că în perioada anilor două mii, când Marea Mituire era in plină ascensiun, am publicat o serie de pamflete rimate şi editoriale, în mai multe ziare şi reviste. Au fost catalogate, pe atunci, (de mai mulţi inşi) drept „tâmpenii aberante, neadevărate şi tendenţioase". Vouă cum vi se par acum? Am să revin. Cu bine.
Ion Iancu Vale

***

Revista „JUSTIŢIARUL", 11 martie 2004
„NE TREBUIE ÎMPĂRATUL..."

Ca într-o ne controlabilă mişcare tectonică, societatea românească este acum fracţionată de o crevasă vastă, adâncă şi largă: mizeria umană. Simţită acut, la diferite nivele şi-n diferite feluri, de fiecare dintre noi, realitatea crudă şi glacială este evidenţiată cu minuţiozitate şi cinism de către cea mai mare parte a mass-media. Într-o cavalcadă ameţitoare românul este asaltat cu mii şi mii de impulsuri senzoriale care de care mai nocive. Ele îi parvin prin mulţimea de informaţii audio, video sau scrise: violuri sadice, crime abominabile, dureroase drame familiale, anunţuri privind scumpiri incredibile, taxe absurde, cancanuri mondene şi fără perdea, şouri stupide, muzică de gang, stupefiante şi aberante declaraţii politice etc. Toate acestea, inclusiv o sărăcie lucie, generalizată, asaltează zi de zi, ceas de ceas, ca o caracatiţă uriaşă, existenţa omului de rând. Întrebaţi ce este de făcut, aproape invariabil oamenii, şi nu doar cei simpli, răspund marcaţi de-o implacabilă apatie şi-o deznădejde iremediabilă: „Ce să mai faci? Nu mai este nimic de făcut".

Citește mai mult:Ion IANCU-VALE  DESPRE TÂMPENII ABERANTE, NEADEVĂRATE ŞI TENDENŢIOASE

Vavila Popovici - Carolina de Nord- GOLĂNIA

popovici vavila wb1 copy

„Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților.” – Nicolae Filimon

Am vorbit în trecut despre obrăznicie, despre tupeu, dar parcă am avut o jenă să vorbesc despre golănie și golani. Și aceasta din cauză că apelativul de „golan”, atribuit indivizilor cu un comportament stânjenitor pentru oamenii cu bun simț, avea în vremurile trecute o mare gravitate. Acum optica s-a schimbat, numărul unor astfel de indivizi, cu un astfel de comportament, a crescut simțitor.
Golan, conform dicționarului este omul fără ocupație, care bate toată ziua drumurile fără să facă nimic util; se mai definește omul sărac, cerșetor, zdrențăros, care nu are cu ce se îmbrăca, nu are preocupări serioase; om de nimic; derbedeu; secătură. Nu este cazul golanilor vremurilor noastre. Golanii zilelor noastre au treabă, sau se fac că au treabă, fac politică, se lăcomesc la avut, prea puțin îi interesează binele țării lor, prioritar le este binele personal și al clanului din care fac parte.
Golan a mai fost numit și manifestantul anticomunist care a participat la fenomenul Piața Universității denumit și Golaniada, eveniment de masă petrecut în perioada 22 aprilie-15 iunie 1990, cotată ca cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, determinată de nemulțumirea față de evoluția vieții politice din țara noastră, după evenimentele din decembrie 1989. Din ură și de teamă, Ion Iliescu a fost cel dintâi care s-a referit la cei din Piața Universității folosind termenii jignitori de „golani”și „huligani’, chemând muncitorii din mine, cu ajutorul cărora a înăbușit mișcarea anticomunistă. A fost momentul când balconul Universității a avut rolul unei tribune a democrației și când, paralel cu acest eveniment, securitatea și-a reîncărcat armele. Multe personalități de valoare au vorbit de la acest balcon, printre care și filozoful, eseistul Petru Creția: „…În al treilea rând vă instig la dobândirea unui cadru constituțional, care să descătușeze forțele vii ale țării, pe oameni buni, pe oameni cinstiți, pe oameni drepți și curați, talentați și pricepuți, pe cei care pot face o țară nouă, mai dreaptă și mai curată. Este vorba de oameni pe care nimeni nu-i poate minți, nici înfrica, nici cumpăra. Sunt aceia pe care-i reprezentați aici, cu atâta stăruință, cu atâta dârzenie și cu atâta lumină. Acești oameni dau în clipa aceasta și dincolo de orizontul ei, sensul și noblețea acestei adunări. Trăiască libertatea!”. Personalitățile, tinerii plini de speranță numiți golani de către Președintele țării de atunci, au adoptat porecla și au transformat-o în renume, chiar mulțumindu-i în derâdere lui Iliescu pentru cuvântul cu care i-a taxat, întrucât importante universități din lume s-au declarat, în acele zile, „universități degolani”. Scriitorul, diplomatul Alexandru Paleologu a scris o carte după acest eveniment, intitulată „Ambasador al golanilor”, fiind la acea vreme ambasadorul țării noastre la Paris.

Citește mai mult:Vavila Popovici - Carolina de Nord- GOLĂNIA

Web Analytics