George GOLDHAMMER: BANCA AMINTIRILOR (8) OUL, ŞOPÂRLA ŞI MAMA SOACRĂ

OUL wbCe legături ar putea avea cele trei cuvinte? Un banal ou, o jucăuşă şopârlă şi o mamă soacră!? Ar fi o logică întrebare, dar nu pentru mine care am trăit această combinaţie de „entităţi”, le-am savurat, analizat, m-au distrat şi mi-au rămas în memorie ca plăcute amintiri care au dăinuit peste ani şi ani! Aşa că le-am le-am depus şi pe acestea în „banca mea de amintiri”. Şi acum, visând cu ochii deschişi la acele vremuri... am bucuria de a fi mai tânăr cu 50 de ani... retrăind în gând acele zile când s-au desfăşurat aceste realităţi.

***
Deseori auzisem dela gospodinele dela ţară că din ouăle puse sub cloşcă o parte din pui vor muri deoarece nu reuşesc, la timpul potrivit, să părăsească găoacea în care s-au conceput... Mi-am zis în mintea mea că asta ar fi o simplă demonstraţie „a greului început în viaţă” şi cum pe bietul pui nu are cine să-l ajute, nu tu moaşă, nu tu doftor, ci numai „mama natură”, am pornit să intreb despre asemenea accidente, femeile de prin satele apropiate, întâlnite în desele mele deplasări de la Oradea la Beiuş, orăşelul unde locuiau dragii mei părinţi. Aveam neapărat nevoie de un ou cu o mică spartură prin care ieşea cioculeţul unui puişor – mort desigur – incercând să părăsească închisoarea găoacei şi pe care să-l încastrez în lucrările mele de artă din răşină sintetică pentru a fi păstrat pentru eternitate. Deci, mă opream din drum şi întrebam „nanele”, pe care le vedeam pe la câte-o poartă sau stând la taifas pe băncuţele din faţa casei, dacă au avut parte de pui de găină nenorocoşi care nu au reuşit să iasă vii din găoace precum cei mai voinici şi puternici? A pregătit o serie de întrebări logice condimentate cu o mare cantitate de mirare şi într-o bună zi am avut şansa ca la o poartă... să pun aceeaşi întrebare unei nane mai în vârstă care... era foarte tristă deoarece din 14 ouă, doi puişori n-au reuşit să spargă cu totul coaja oului şi au murit. Am găsit că cel mai simplu mod de a-i explica domniei sale, nana, despre ciudata mea intenţie de aduna puişori morţi la naştere prin faptul că fac un studiu pentru a găsi cauza decesurilor „celor mici”. Am primit imediat, cu bucurie reciprocă desigur, două ouă cu coaja crăpată, prin care se vedea lupta pentru viaţă şi moarte a puilor de găină care abia au reuşit să spargă peretele care îi ţinea captivi şi să scoată puţin cioculeţul, după care, consider că i-a lăsat puterile şi au sucombat. Şi astfel, asta a fost soarta unuia dintre ei... pentru a fi inclus în răşină sintetică, surprins exact aşa cum a reuşit doar să crape coaja în care s-a dezvoltat şi să scoată puţin cioculeţul după un pic de aer proaspăt. Eu l-am conservat pentru eternitate şi poate natura l-a fericit să nu trăiască decât o clipă şi să nu ajungă ingredient într-o supă cu tăiţei.

Citește mai mult:George GOLDHAMMER:  BANCA AMINTIRILOR (8)  OUL, ŞOPÂRLA ŞI MAMA SOACRĂ

Octavian Lupu: Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

În sala de clasă nu mai vorbea nimeni. Toate privirile erau ațintite asupra monitoarelor de calculator pe măsură ce detalii noi erau furnizate asupra exercițiului alocat acelei ore de curs. Profesoara se plimba atentă printre bănci și urmărea modalitatea în care elevii reușeau să facă față provocării. Tema era simplă și consta în copierea unui text afișat în partea superioară a ecranului fiind măsurat timpul necesar desfășurării acestei acțiuni și contorizat numărul de erori de dactilografiere. Exista și o limită a duratei testului, ce nu trebuia să depășească un sfert de oră.

Fragmentul de text era preluat dintr-o carte de literatură solicitând la maximum folosirea semnelor de punctuație și aranjarea ordonată a propozițiilor, frazelor și paragrafelor. Exprimarea elaborată punea în dificultate pe elevi, obișnuiți să comunice în propoziții eliptice de subiect și predicat pe rețelele sociale. Profesoara știa acest lucru, de aceea, privea efortul depus în soluționarea unei situații ieșite din comun pentru participanți.

– Este mult prea dificil să ne încadrăm în timp, spuse Oana, una dintre cele mai bune eleve la învățătură.

– Nimeni nu ne-a învățat să scriem repede și corect la calculator, protestă Călin, cel mai bun la matematică. Am deprins și noi cum ne-am priceput această manieră de comunicare, continuă el în timp ce bătea la două degete cuvintele pe care le întâlnea în text.

Profesoara zâmbi și răspunse:

– În primii ani de școală se învață scrierea de mână a alfabetului și nu este simplu pentru niște copii aflați la o vârstă fragedă să țină creionul în mână și să execute acele mișcări complexe de reprezentare a literelor. Cu toate acestea, continuă ea, prin efort și străduință, acest impediment este depășit și după un an de zile scrierea devine cursivă.

Citește mai mult:Octavian Lupu: Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

Marina GLODICI: DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

GLODICI Marina2 wbNe-am obişnuit să auzim şi să rostim cuvinte mari, spuse uneori din emoţie, alteori din suflet, în faţa cuiva. Şi toate acestea pentru a da de înţeles cât de mult înseamnă pentru noi şi a arăta implicarea noastră umană în contextul respectiv. Pentru că suntem în perioada în care se spune că „speranţele dragostei plutesc în aer”, voi încerca să dezbat semnificaţia declaraţiilor de dragoste privind atât oportunitatea lor cât şi responsabilitatea ce o implică. Greu subiect, nu-i aşa?

Recent, cineva mi-a povestit o întâmplare despre un cuplu, cum că, cei doi „s-au iubit foarte mult şi acum s-au despărţit pentru că nu se mai iubesc”. M-a contrariat această expresie şi i-am spus că dragostea nu poate trece. Trec sau se diminuează doar dorinţele care sunt cuprinse în „eros” şi eventual se destramă o prietenie mai mult sau mai puţin sinceră bazată pe un interes. Mulţi cred că acest curent de concubinaj rezolvă „problema dragostei”, numai că dacă nu armonizezi sufletele, nu există nicio comuniune. E ca într-o orchestră în care trebuie să acordezi viorile şi flautele (sufleteşti şi psihice) şi la urmă tobele (sexualităţii). Dacă se inversează aceste lucruri, zgomotul asurzitor al libidinozităţii şi al senzualităţii, va face neauzit orice sunet plăcut al sensibilităţii, al preţuirii celuilalt, respectiv al dragostei fără condiţii (agape). Şi dacă tinerii vor să facă mai multe „încercări şi teste de potrivire” riscă să nu mai ştie şi să poată iubi cu sufletul. Şi asta e adevăratul „eşec în dragoste”.

Declaraţiile de dragoste constituie un lucru foarte serios care are o implicare profundă şi o responsabilitate mare. Auzim de multe ori „Te iubesc” dacă... îmi dai, dacă îmi faci... doar dacă... e vorba despre o dragoste interesată, condiţionată. „Te iubesc” înseamnă cu adevărat: „Pe tine, şi numai pe tine te iubesc. Tu domneşti în inima mea. Tu eşti soţia pe care mi-am dorit-o. Dau totul pentru tine, pe mine însumi şi tot ce-mi aparţine. Vreau să trăiesc numai pentru tine şi să muncesc numai pentru tine. Sunt gata să te primesc. Voi fi totdeauna îngăduitor cu tine. Nu te voi forţa niciodată, nici măcar cu vorba. Voi fi cu tine totdeauna sincer, cinstit, serios. Te voi păzi, apăra şi feri de orice rău. Vreau să împart cu tine averea, gândurile, inima şi corpul meu. Nu vreau să fac nimic fără tine. Vreau să rămân totdeauna lângă tine…”(Walter Trobisch, “Am iubit o fată”). Unii specialişti spun că aceste declaraţii de dragoste ar trebui făcute doar dacă bărbatul are intenţia de a se căsători cu femeia în cauză. Dar chiar şi în căsnicie este bine ca soţii să îşi spună cuvinte frumoase şi să-şi facă declaraţii de dragoste care le va stimula bucuria unei comuniuni strânse şi frumoase atât sufleteşti cât şi fizice. Şi reamintesc faptul că vorbesc despre dragostea dintre un băiat şi o fată aflaţi la vârsta maturităţii care vor să-şi întemeieze o familie şi dintre un bărbat şi o femeie chiar căsătoriţi.

Citește mai mult:Marina GLODICI:  DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: PRO-PRIMĂVARA

REVERIE wbÎl parafrazez fără spirit de contrazicere pe poetul dispărut Adrian Păunescu şi mă încumet să deschid în proză subiectul pe care Domnia Sa l-a tratat cu sensibilitate lirică în versurile „Antiprimăverii“. Nu de alta, dar nu-i de ici colo să te apropii, chiar şi în paşi măsuraţi, de teritoriul operelor consacrate. Fiţi fără grijă, voi căuta să nu ştirbesc cu nimic nici forma, nici fondul anotimpului care reuşeşte paradoxalul şpagat între depresie şi veselie exuberantă. Pentru că, de bună seamă, anul acesta va semăna cu predecesorii, provocându-ne migrene şi depresii pentru început, dar şi inexplicabile explozii de entuziam, la întâlnirea cu miracolul renaşterii naturii.
Staţi puţin, care renaştere? O fi ea pe acolo, pe unde ninge şi viscoleşte, prin Munţii Carpaţi, la temperaturi sub zero grade, pe la Madrid sau prin Extremadura, dar nu la noi, pe litoralul Mediteranei. Aici, când nu e vară, e primăvară. În rest nimic, decât poate niţel de toamnă, ca să culegem strugurii şi portocalele.
Atâta iarnă e în noi: zero, absolut. Suntem fericiţii Europei, cei care au parte de clima cea mai blândă de pe întregul continent. O spun meteorologii, dar şi coloniile de flamingo, care s-au săturat să facă naveta şi, nici una nici două, s-au stabilit definitiv prin lagunele Costei Blanca. De-mi vine-a zice, vorba poetului: „că martie se poate duce, cu toţi cocorii înapoi”. La fel, o spun şi rezidenţii străini de prin nordul Europei, sau românii veniţi să agonisească ceva bănuţi, care mereu amână să se mai întoarcă acasă. Da, cam atâta iarnă e pe la noi – foarte puţin – cât să bage de seamă unele plante că s-a scurtat ziua-lumină şi să-şi deschidă generos inflorescenţele taman de Crăciun. La Marea Mediterană, mereu înfloreşte ceva, nu sunt discontinuităţi. La nevoie mijeşte măcar câte un zâmbet de om fericit, bucuros să se poată îmbăia zilnic în lumina solară, distribuită gratuit, uniform, fără discriminări.
Ce-i drept, nu-i pentru oricine beţia asta de bună dispoziţie nepăsătoare. „Ce dacă vine primăvara?” par să se întrebe unii, nu fără motiv. Am experimentat adesea cu îngrijorare reacţii violente din partea unor musafiri. Administrată în supradoză, minunata „stare de primăvară” poate provoca alergii. Pentru un tânăr de la oraş, obişnuit cu aglomeraţia şi cu asaltul cotidian, un colţişor de natură ancorată în propria ei nemişcare rezultă ca o insultă perisflant “înflorită”. Trebuie să fi trecut prin stresul unor decenii de viaţă de manager de concern internaţional, să fii un fost profesor surmenat sau un comisar pensionat, ca să poţi gusta fără mustrări de conştiinţă deliciile unei lumi fără suişuri şi coborâşuri, fără ierni cu viscole, dar şi fără ghiocei?

Citește mai mult:Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG:  PRO-PRIMĂVARA

Dorel SCHOR: ZICERI (141/142) SINCER & MIR

SCHOR Dorel 2B wbSINCER

Unii nu ştiu ce scriu, dar mai mulţi nu înţeleg ce citesc.
Când surprizele sunt regulă, regulă devine surpriză...
Prostii mor, dar prostia e nemuritoare.
Un bun politician trebuie să aibe memoria scurtă.
Am uitat, dar tot e bine că ţin minte că am uitat (Gh. Goldhammer).
Promit să fiu din ce în ce mai sincer.
Imperfecţiunea e trufaşă.
Nu noi alegem melodia la modă. Ea ne alege pe noi.
E un timp al stăruinţei şi e un timp al renunţării... Stăruie! (Zoltan Terner).
Unii se bat şi alţii câştiga.
Adevărul care deranjează este primul pas de a face pace cu istoria.
Imposibil să ai copii şi să nu ai probleme.
Unii sunt mai periculoşi ca prieteni, decât ca duşmani.
Drumul spre divinitate trece prin proba abjecţiei (Mircea Cărtărescu).
Mă exprim în calitate de cap de locuitor...
Apa s-a scurs, au rămas numai bolovanii.
Gândim de sus în jos: cu capul, cu inima, cu stomacul, cu... Când ajunge la picioare, e vai de cap!
Unele sentimente sunt prefabricate... Dar nu toţi observa.
Unul e milionar dar e foarte bolnav, altul e ministru dar e dat în judecată, alta e frumoasă dar proastă ca dracul... Nu mai ai pe cine să invidiezi!

Citește mai mult:Dorel SCHOR:   ZICERI (141/142) SINCER  & MIR

Ora de religie din şcolile româneşti – factor al discriminării sau mijloc şi operă culturală a spiritualităţii?!...

imageResizeMă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!... Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!...
Nu ştiu de ce dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali... Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi... Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci şi cinci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice... Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber... Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:
- Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
- Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.

Citește mai mult:Ora de religie din şcolile româneşti – factor al discriminării sau mijloc şi operă culturală a...

Magdalena ALBU; UN PROCUROR IUBIT…

BUNICU GOGU wbPoţi purta afecţiune unui profesor, unui creator de artă, unui sportiv, unui preot cu har, unui scriitor, unui medic, unui interpret renumit, unui prieten drag, dar ca o comunitate întreagă să ajungă a respecta şi a iubi, în acelaşi timp, un procuror-anchetator penal e greu, deosebit greu de acceptat ideea în sine, chiar şi pentru cei mai idealişti dintre noi. Şi totuşi, acest lucru s-a întâmplat în mod real şi nu doar în cadrul unei figuri de stil alese deliberat de mine aici. Într-adevăr, a fi cadorisit de viaţă cu un asemenea noroc, mai ales în cazul unei meserii ce nu pare a avea, la prima vedere, nicio legătură cu sentimentele ori cu artisticitatea complexă a acestei vieţi, este un mare privilegiu al destinului şi trebuie să ai puternic înscrise în codul genetic nişte date personale unice, în stare să te individualizeze radical în raport cu tine însuţi şi cu semenii, un amestec omogen de coordonate pozitive alcătuit din omenie, cinste ireproşabilă, fler, inteligenţă emoţională aparte, dar şi de o compasiune ieşită din comun pentru Fiinţa umană aflată într-o situaţie limită. Desigur, toate articulate pe o structură interioară specială, diferită de a celor din jur, capabilă să susţină portretistica definitorie a unui asemenea tip complex de personalitate. Iar dacă la aceste atribute caracterizante funciare mai adaugi şi o formă nativă de diplomaţie în arta comunicării interumane, rădbarea şi o căldură sufletească dificil de găsit nu doar în breasla respectivă, dar şi în oricare alt câmp profesional cunoscut, atunci explicaţia afecţiunii colective pentru bunicul meu cred că devine mai mult decât evidentă, afecţiune manifestată nu numai până în momentul mutării sale la Domnul, în primăvara anului 2003, ci ea mai continuă şi azi, la 12 ani de la dispariţie, din partea celor care l-au cunoscut.

A traversat aproape un secol de existenţă, trăindu-şi, deopotrivă, propria istorie, dar şi istoria acestei lumi mioritice cu binele şi cu răul ei adunate la un loc, o istorie pe care o putea lesne povesti cu har şi exactitate oricând, aşa cum rar am avut ocazia să întâlnesc pe tot parcursul vieţii mele de până acum. Cu bunicul dinspre mamă venit direct de pe pământul Serbiei taman pe meleagurile vântoase ale Bărăganului, undeva, prin secolul al XIX-lea, rămas, ulterior, la numai doi ani, orfan de tată, după moartea eroică a acestuia în timpul Primului Război Mondial, şi participant, la rându-i, pe ambele fronturi în cea de a doua Conflagraţie a veacului XX, decorat fiind de însuşi Regele Mihai cu Ordinul „Coroana României" cu spade şi panglică de Virtute Militară în anul 1945, nu a dorit să urmeze o carieră militară, deşi ar fi avut o perspectivă frumoasă în acest sens. Nu i-a plăcut niciodată aşa ceva. Atrocităţile şi mizeria cruntă îndurate ani la rând în perimetrele de luptă din Rusia, România, Ungaria şi Cehoslovacia i-au metamorfozat de-o aşa manieră percepţia asupra ontos-ului şi calea, ajutându-l să-şi construiască, după propria-i dorinţă, practic, chemarea, aceea de a se dărui întru totul adevăratului act justiţiar, aşa cum l-a conceput şi visat în mod individual (a şi avut privilegiul să fie lăsat să îl facă, fără niciun fel de constrângeri din partea numănui), act care se poate confunda doar în aparenţă cu sfera idealului intangibil şi a ajuns să fie, iată, aproape de neconceput azi. Pentru asta, a rămas recunoscător experienţelor dure întâmpinate în teatrul atroce al războiului, repetând cu francheţe, ori de câte ori avea ocazia, următoarele: „Războiul m-a făcut Om!... N-am să uit niciodată prin ceea ce am trecut!..."

Citește mai mult:Magdalena ALBU;  UN PROCUROR IUBIT…

Dorel SCHOR: CURENTE ÎN PICTURĂ

SD CURENTE IN PICTURA wbLăsând de o parte povestea Dadaismului, condiţiile şi împrejurările în care a apărut, vom sublinia faptul că e o mişcare care neagă în mod absolut toate valorile creaţiei, inclusiv a celor care se declară adepţi ai acestei orientări. Artistul renunţa la reprezentări, la metodele de lucru cunoscute, el foloseşte fragmente de realitate culese la întâmplare. Dada s-a lansat iniţial în literatură şi a trecut apoi în artele plastice. S-a menţinut vreo două decade şi a dispărut (aproape) dizolvându-se în alte curente artistice.

Suprarealismul a preluat foarte parţial ideia de la Dada, dar a optat pentru un automatism psihic pur care permite exprimarea plastică inteligenta în diverse moduri. Excelează printr-un dictat al gândirii în absenţa unui control aparent al raţiunii. Suprarealismul cultiva insolitul, fantasticul, jocul contrastelor, adăugând visul la realitate. Multe lucrări suprarealiste sugerează vis şi speranţă, mai puţin realitatea existentă. De regulă, acest stil foloseşte elemente combinate care emit vitalitate şi crează o poveste ce captează inima şi imaginaţia privitorului.

Artă abstractă a apărut ca o formă de protest împotriva academismului şi naturalismului. Pictorul renunţa la elementele vizibile şi recunoscibile ale lumii vizibile, el foloseşte linii, semne, pete de culoare, volume care exprimă în formă pură sensibilitatea umană. Lucrarea abstractă emana muzicalitate, armonie între contraste, o imaginaţie brilianta şi nu în ultimul rând este decorativă, subliniind minunata lume a culorilor. Ea crează o unitate discretă între sensibil şi spiritual.

Cobra este un alt curent în pictura care a rezistat puţină vreme, pe la jumătatea secolului 20. Numele Cobra este un acronim al oraşelor COpenhaga, BRuxelles şi Amsterdam. Mişcarea se autoprezinta că avându-şi rădăcinile în artă primitivă şi populară, folosind elemente şi idei din expresionism şi din dadaism, într-o manieră agresivă, sălbateca, dezordonată şi colorată violent. În principiu, Cobra se opune tradiţionalismului, academismului dar şi abstracţionismului geometric, nu mai puţin modern. Personal, am văzut una din rarele expoziţii ale mişcării, la Londra, dar cu toată sinceritatea, exponatele nu m-au convins.

Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
25 februarie 2015

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Vina, „bat-o vina”!

VavilaNorthCarolina„Caracteristica vinovaților este neliniștea."
– Seneca

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau, săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate ceva învăța din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice.
Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor", menționând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de « liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat". Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi"; porunca VIII – „Să nu furi"; porunca IX – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău"; porunca X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău".

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:  Vina, „bat-o vina”!

Web Analytics