Roxana CRISTIAN POEMELE „REDUTABILE” ALE EUGENIEI ŢARĂLUNGĂ

ILUSTRATIE ATONITA WBPoemele prietenei noastre nu pot fi povestite. Sunt scrieri închise aproape ermetic. Deşi la prima vedere par suave şi exuberante. Există în volumul de faţă un cuvânt care ar putea într‑un fel caracteriza aceste poeme: „încolţurate”. Aşa de adânc le-a încastrat poeta în propriul miez (miezul lor dar şi miezul ei înseşi) încât până să ajungi la roca „miezoasă” rişti să te încleiezi în zona aşa-zis „mieroasă” (specialişti literari au numit-o chiar „sentimentală şi senzuală”) sau să te blochezi la bariere aproape de netrecut: „grilaje de carne, carcase, lespezi, baloturi de muşchi ... rugozităţi...” dar şi „pajişti de lavandă”, „cântece de sirene”, deturnări onirice până la graniţa cu voaluri mai străvezii ca „sedilele”, „interstiţiile”, chiar „umbrele” care permit însă întrevederea sau presimţirea că suntem în preajma „locului” cu „rouă cerească”.

Capitolul (magistral) de referinţe critice de la sfârşitul volumului conţine texte – la rândul lor adevărate opere de artă, care ne pot ajuta foarte mult să parcurgem cu bine straturile literare, stilistice, imagistice, imaginative, creative, ideative, de reflexivitate, de senzualitate, de singularitate, de origininalitate (listă à la Eugenia Ţarălungă...) la care ar fi imposibil să se mai adauge ceva specific. La toate aceste aspecte poeta primeşte nota maximă. De altfel ştim că poeta a primit tocmai pentru aceste calităţi superlative, puse în evidenţă de criticii literari, diverse premii importante. Fiecare analist literar ne oferă şi câte o cheie pentru a deschide sau închide „sertarele în care sunt pitite tragicul, tristeţea, melancolia” (sunt cuvintele unui valoros confrate literar) acestui „corp” poematic pe care poeta îl „radiografiază” într-o „stare de graţie” (a corpului dar şi/sau a poetei). Vă recomand călduros să citiţi întâi acest capitol.

Acum vă propun şi eu o cheie de lectură. Este chiar cuvântul „rabatabil” din titlul atât de ciudat al volumului după titlul unuia dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii. Cu această „cheie” vom închide canoanele literare căci în acest domeniu, sincer, nu mai poate fi spus ceva în plus. Şi apoi, aceste canoane chiar ne-ar împiedica să intrăm în dimensiunea pe care vreau sa v-o prezint: dimensiunea terapeutică. Această dimensiune înseamnă că fiecare poem conţine exact remediul care ne trebuie. La a doua sau a n-a lectură, folosind această „cheie”, adică „rabatabil”, ne vom da seama, că toate cuvintele din poemele Eugeniei sunt atât de „rabatabile” (ea le zice uneori „interşanjabile”) încât dacă citeşti cu încetinitorul sau cu acceleratorul vezi şi înţelegi totul diferit, în funcţie de ce grad de deschidere utilizezi pentru a‑ţi alege „doza optimă” pentru simptomul, sindromul sau boala ta. Nu se poate explica ştiinţific, dar metoda este tot atât de exactă ca testele lui Dalai Lama: ţi se potriveşte exact ce ai ales. Voi aduce exemple punctuale, dar ca mod de întrebuinţare generală vreau să spun doar că dacă „ţi-e bine” găseşti terapia profilactică, iar dacă „ţi-e rău” găseşti sigur în Poemele rabatabile antidotul perfect; atât în aspectul lui pozitiv, adică sub forma de mângâiere, „compasiune de diverse grade până la expandarea universală” (atenţie la modul rabatabil de administrare a terapiei), cât şi în aspectul negativ, adică dacă ţie ţi-e rău vei găsi „mai răul”, vei găsi răul total, ba chiar „arhetipul” răului ... Când citeşti „am vrut să mă arunc în gol.. / dar golul s-a luat de la mine”..., te vindeci instantaneu de micul sau mai marele tău rău în care te simţeai suspendat. Nu mai vorbesc de spectrul sinuciderii sau altor terapii recognoscibile chiar de către cei nepreveniţi. Dar acum vreau să vă citesc poemul terapeutic pe care l-am primit eu de la Eugenia Ţarălungă şi, cu care în curs de tratament, deja boala mea s-a ameliorat evident. Vă cer scuze că intru într-o familiaritate poematică atât de mare, dar cred că în societatea actuală terapia este o urgenţă. Iată mostra terapeutică.

ai grijă de Nazaret

Citește mai mult:Roxana CRISTIAN  POEMELE „REDUTABILE” ALE EUGENIEI ŢARĂLUNGĂ

Magdalena ALBU HARICLEEA DARCLÉE - ELOGIUL DEMNITĂŢII

DARCLEE wbÎn memoria celor 155 de ani de la naşterea sopranei HARICLEEA DARCLÉE

Unele personalităţi pot schimba complet paradigma momentului, altele, în schimb, chiar istoria însăşi. Contemporană, deopotrivă, în paliere de timp distincte, cu MIHAI EMINESCU şi GEORGE ENESCU, DARCLÉE a fost unul dintre acele spirite superioare ale umanităţii constituite ca parte integrantă a Pantheonului culturii universale care nu doar că se se nasc foarte rar în cuprinsul diacroniei fireşti a unei naţii, dar au însemnată în propriul lor drum existenţial şi o menire aparte, aceea de a marca definitiv epoci, culturi, mitologii şi mentalităţi. Dacă e să menţionăm aici meritele funciare ale sopranei HARICLEEA DARCLÉE în ceea ce priveşte construcţia definitivă a marii arte lirice a lumii, atunci trebuie spus că ele se confundă intim, până la ultima particulă de materie şi de antimaterie aşezate la un loc, cu brâncuşiana nepotolită „ieşire din Eu”, un exerciţiu aspiraţional complex şi unic de a atinge cu palmele, în cazul sculptorului, şi cu glasul, în cazul interpretei de operă, esenţa intrinsecă a lucrurilor şi starea lor aparte de a fi, structura interioară greu perceptibilă a concretului geometrizat din jur - cu alte cuvinte, priveliştea reală de dincolo de îngustimea „formulelor obscure” ale existenţei -, precum şi cea a falsului mister arborat. Un ditiramb pythic, să-l numim, în faţa semioticii indescifrabile a vieţii?!... Nu. Poate doar zvârcolirea neştiută a alcătuitorului de valori aflat faţă în faţă cu fascinaţia firească de „a atinge absolutul şi a descifra viaţa” (Constantin Brâncuşi), dar şi de a admira cu delicateţe şi lipsă de margini ori prejudecăţi - dacă ne raportăm la mica patrie a câmpului epic joycian - melodicitatea unui Erin universal, ce poate căpăta oricând înţelesuri mitice diverse în lăuntricitatea fiecărui reprezentant al omenirii doritor de a căuta o seamă de proporţii perfecte în dizarmonia absolută a spectacolului cotidian. ENESCU şi DARCLÉE au fost contemporani însă nu doar din perspectiva strictă a temporalităţii concrete şi precise, ci, mai presus de toate, ei au fost contemporani întru arta de a trăi cu demnitate, artă pe care au respectat-o cu sfinţenie, la fel ca şi pe cea muzicală, până la capătul vieţii, aidoma unor nişte eremiţi trăitori în pustiul sumbru al vremii lor tulburi. Teoretic, pentru fiecare Fiinţă umană în parte, demnitatea ar trebui să fie echivalentă cu însăşi condiţia sa fundamentală de a fi, tocmai fiindcă ea nu reprezintă numai mijlocul acestei Fiinţe de a exista, practic, într-o anumită ordine echilibrată de tip normat, să-i spunem, în raport cu sine şi cu Ceilalţi, ci, mai ales, datul sublim al propriei sale existenţe pe Pământ. Se poate afirma faptul că acestor două embleme culturale atât de fascinante sub raport biografic şi, totdeodată, valoric, demnitatea le-a fost, printre alte calităţi unanim recunoscute, trăsătura de caracter definitorie, care şi-a transmis în mod decisiv influenţa covârşitoare şi în armonia distinctă a nenumăratelor creaţii individuale realizate în timp.

Citește mai mult:Magdalena ALBU  HARICLEEA DARCLÉE - ELOGIUL DEMNITĂŢII

Octavian Lupu: Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Primele Litere din Alfabetul Nesfarsit al VietiiSoarele strălucea cu putere în acea dimineață de aprilie. Doar câțiva nori răzleți brăzdau suprafața albastră a cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deși răcoarea se făcea simțită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumrate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafețelor neregulate ale rondurilor și de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detașată de atmosfera orașului, această fărâmă de univers continua să conserve frumusețea naturii la marginea marelui oraș, ce își etala de departe semețele sale construcții.
Poarta de la intrare se deschise și primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii și să se bucure de frumusețea arborilor și ierburilor de tot felul și din toate părțile lumii. Printre aceștia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a țării. De fapt, mai avea doar o zi de ședere în acel minunat oraș, fapt penru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întmplător, citind un pliant publicitar uitat pe o banchetă goală dintr-o autobuz.
Cu privirea cuprinse încântătoarea priveliște ce se deschidea în fața sa de îndată ce ajunse în dreptul lacului interior traversat în mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafața mată a apei. Pescărușii se roteau în mici pîlcuri deasupra întinderii sale în timp ce încercau să urmărească o posibilă pradă în adâncurile tulburi ale acestuia. Deși nu se zăreau pești care să cuteze să iasă la iveală, îndrăznețele păsări tot continuau să vegheze atent orice mișcare s-ar fi produs și ar fi marcat prezența vreunei vietăți acvatice. Perseverența lor neobosită îi atrase atenția și, printr-un straniu mecanism al asocierii gândurilor și trăirilor, își aduse aminte de meleagurile natale pe care le părăsise de multe zeci de ani.

Citește mai mult: Octavian Lupu: Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Vavila Popovici – Carolina de Nord: CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

Vavila POPOVICI pentru revista 2 Copy

Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu.” - Franz Werfel

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la Religie, precum și comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorința de a îngropa credința celor mulți. Cum de a reușit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconștienți putem fi de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generațiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură și fără de iubire în relațiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influența materialismului? Și când va fi aceasta? Cum se pot uita însușirile sufletești ale poporului român, credința sa de veacuri? Cum de nu se înțelege că viața unui popor este prețuită după acele însușiri, după nivelul spiritualității sale? Cum de nu suntem conștienți că puterea sufletească este mobilul mișcării în viața noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun nația? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalității, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte și să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus și nu vrem să creștem, și ne aplecăm ramurile în jos atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Așa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, așa și fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii și nu putem rămâne pasivi în fața gândirii multor rătăciți. Cineva a profețit că vom ajunge să nu ne mai înțelegem între noi, și vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Și pe când?
Și în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulți părinți și-au manifestat dorința orei de religie pentru copiii lor, au luat în brațe spiritualitatea, credința într-o ordine creată și eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândește un sistem de valori la care aderă.
Cineva afirmase că religia în școli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica mințile. Cum adică? Educația creștină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în școli este educație și cultură, lărgește orizontul copilului și nicidecum nu îl îngustează. Părinții își educă copiii conform propriei lor credințe strămoșești, copilul dacă asimilează este îmbogățit, dacă nu - sărăcește. Apoi vine școala care adaugă, explică, clarifică și la fel, dacă învață, deprinde, copilul este îmbogățit.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

Elena BUICĂ: ORICE ÎNCEPUT E O PRIMĂVARĂ

BUNI SANZIENE ok wb„Lui George Roca, pentru un nou început...”

Am iubit întotdeauna începuturile, de toate felurile, aşa scurte cum sunt ele, amintindu-ne de un tren care trece printr-o gară mică. Iubesc începuturile înainte de orice, pentru că au frumuseţea şi freamătul unei primăveri, aşa cum primăvara are printre altele şi farmecul unui început. Aşteptând începutul miracolului primăverii, nu putem pune stavilă bucuriei de a o întâmpina şi nu putem rezista promisiunilor aduse de mărţişoarele zilei de 1 Martie. Chiar dacă în Canada primăvara începe mai târziu, toţi românii poposiţi pe aceste meleaguri o purtăm în suflet cu debut tot în luna martie, fiindcă aşa s-a instalat ea în codul nostru genetic.

Dar oricând ar veni, începutul primăverii este fără tăgadă simbolul reînvierii naturii, iar noi, oamenii, fiind parte integrantă a ei, îi întregim tabloul renăscând odată cu ea şi cântând imnul bucuriei în aceeaşi partitură a orchestrei Universului. Primăvara musteşte a renaştere, ca o întoarcere cosmică spre începuturi, ca o altă geneză care, de fiecare dată, se arată mai promiţătoare, mai darnică, mai deschisă spre proiecte.

Energia primăverii, printr-un mecanism încă necunoscut nouă, ne trezeşte propriile energii, retrăind fiecare clipă a renaşterii. Această energie a noului început ne ajută să reorganizăm planurile noastre interioare, să facem curăţenie în suflet şi să facem o altă ordine, să stabilim o altă ierarhizare a priorităţilor. Sfârşitul fiecărui început încheie ceva lăsând loc altor începuturi în care putem valorifica experienţele pe care le purtăm cu noi. Primăverile, ca orice început, poartă in ele esenţa binecuvântată a vieţii.

Ca la orice început de drum, simţim imboldurile speranţei, ale unor noi dorinţe de împlinire, ne simţim învăluiţi de o vibraţie care ne cufundă în noi, într-o iubire caldă gata să o dăruim, numai să fie cineva care să o primească cu braţele deschise.

Iubesc toate începuturile fiindcă totul este altfel şi pentru că totul îţi pare posibil. Ca oameni maturi şi chiar vârstnici, putem să retrăim momente încărcate de farmecul inocent al copilăriei, să uităm de griji şi de necazuri. E o mare binefacere să uităm de tot ce e în jurul nostru, să nu ne intereseze dacă e luni sau marţi, să uitiăm ce vârstă avem, inima să ne bată mai repede şi să ne surprindem înfioraţi ascultând chemarea vreunei amintiri pe care să o retrăim în deplinătatea ei. E un fel de nebunie frumoasă, pe care nu o pot ocoli nici chiar firile cele mai reci şi mai calculate.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ORICE ÎNCEPUT E O PRIMĂVARĂ

George GOLDHAMMER: BANCA AMINTIRILOR (8) OUL, ŞOPÂRLA ŞI MAMA SOACRĂ

OUL wbCe legături ar putea avea cele trei cuvinte? Un banal ou, o jucăuşă şopârlă şi o mamă soacră!? Ar fi o logică întrebare, dar nu pentru mine care am trăit această combinaţie de „entităţi”, le-am savurat, analizat, m-au distrat şi mi-au rămas în memorie ca plăcute amintiri care au dăinuit peste ani şi ani! Aşa că le-am le-am depus şi pe acestea în „banca mea de amintiri”. Şi acum, visând cu ochii deschişi la acele vremuri... am bucuria de a fi mai tânăr cu 50 de ani... retrăind în gând acele zile când s-au desfăşurat aceste realităţi.

***
Deseori auzisem dela gospodinele dela ţară că din ouăle puse sub cloşcă o parte din pui vor muri deoarece nu reuşesc, la timpul potrivit, să părăsească găoacea în care s-au conceput... Mi-am zis în mintea mea că asta ar fi o simplă demonstraţie „a greului început în viaţă” şi cum pe bietul pui nu are cine să-l ajute, nu tu moaşă, nu tu doftor, ci numai „mama natură”, am pornit să intreb despre asemenea accidente, femeile de prin satele apropiate, întâlnite în desele mele deplasări de la Oradea la Beiuş, orăşelul unde locuiau dragii mei părinţi. Aveam neapărat nevoie de un ou cu o mică spartură prin care ieşea cioculeţul unui puişor – mort desigur – incercând să părăsească închisoarea găoacei şi pe care să-l încastrez în lucrările mele de artă din răşină sintetică pentru a fi păstrat pentru eternitate. Deci, mă opream din drum şi întrebam „nanele”, pe care le vedeam pe la câte-o poartă sau stând la taifas pe băncuţele din faţa casei, dacă au avut parte de pui de găină nenorocoşi care nu au reuşit să iasă vii din găoace precum cei mai voinici şi puternici? A pregătit o serie de întrebări logice condimentate cu o mare cantitate de mirare şi într-o bună zi am avut şansa ca la o poartă... să pun aceeaşi întrebare unei nane mai în vârstă care... era foarte tristă deoarece din 14 ouă, doi puişori n-au reuşit să spargă cu totul coaja oului şi au murit. Am găsit că cel mai simplu mod de a-i explica domniei sale, nana, despre ciudata mea intenţie de aduna puişori morţi la naştere prin faptul că fac un studiu pentru a găsi cauza decesurilor „celor mici”. Am primit imediat, cu bucurie reciprocă desigur, două ouă cu coaja crăpată, prin care se vedea lupta pentru viaţă şi moarte a puilor de găină care abia au reuşit să spargă peretele care îi ţinea captivi şi să scoată puţin cioculeţul, după care, consider că i-a lăsat puterile şi au sucombat. Şi astfel, asta a fost soarta unuia dintre ei... pentru a fi inclus în răşină sintetică, surprins exact aşa cum a reuşit doar să crape coaja în care s-a dezvoltat şi să scoată puţin cioculeţul după un pic de aer proaspăt. Eu l-am conservat pentru eternitate şi poate natura l-a fericit să nu trăiască decât o clipă şi să nu ajungă ingredient într-o supă cu tăiţei.

Citește mai mult:George GOLDHAMMER:  BANCA AMINTIRILOR (8)  OUL, ŞOPÂRLA ŞI MAMA SOACRĂ

Octavian Lupu: Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

În sala de clasă nu mai vorbea nimeni. Toate privirile erau ațintite asupra monitoarelor de calculator pe măsură ce detalii noi erau furnizate asupra exercițiului alocat acelei ore de curs. Profesoara se plimba atentă printre bănci și urmărea modalitatea în care elevii reușeau să facă față provocării. Tema era simplă și consta în copierea unui text afișat în partea superioară a ecranului fiind măsurat timpul necesar desfășurării acestei acțiuni și contorizat numărul de erori de dactilografiere. Exista și o limită a duratei testului, ce nu trebuia să depășească un sfert de oră.

Fragmentul de text era preluat dintr-o carte de literatură solicitând la maximum folosirea semnelor de punctuație și aranjarea ordonată a propozițiilor, frazelor și paragrafelor. Exprimarea elaborată punea în dificultate pe elevi, obișnuiți să comunice în propoziții eliptice de subiect și predicat pe rețelele sociale. Profesoara știa acest lucru, de aceea, privea efortul depus în soluționarea unei situații ieșite din comun pentru participanți.

– Este mult prea dificil să ne încadrăm în timp, spuse Oana, una dintre cele mai bune eleve la învățătură.

– Nimeni nu ne-a învățat să scriem repede și corect la calculator, protestă Călin, cel mai bun la matematică. Am deprins și noi cum ne-am priceput această manieră de comunicare, continuă el în timp ce bătea la două degete cuvintele pe care le întâlnea în text.

Profesoara zâmbi și răspunse:

– În primii ani de școală se învață scrierea de mână a alfabetului și nu este simplu pentru niște copii aflați la o vârstă fragedă să țină creionul în mână și să execute acele mișcări complexe de reprezentare a literelor. Cu toate acestea, continuă ea, prin efort și străduință, acest impediment este depășit și după un an de zile scrierea devine cursivă.

Citește mai mult:Octavian Lupu: Caligrafia Scrierii la Claviatura de Calculator

Marina GLODICI: DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

GLODICI Marina2 wbNe-am obişnuit să auzim şi să rostim cuvinte mari, spuse uneori din emoţie, alteori din suflet, în faţa cuiva. Şi toate acestea pentru a da de înţeles cât de mult înseamnă pentru noi şi a arăta implicarea noastră umană în contextul respectiv. Pentru că suntem în perioada în care se spune că „speranţele dragostei plutesc în aer”, voi încerca să dezbat semnificaţia declaraţiilor de dragoste privind atât oportunitatea lor cât şi responsabilitatea ce o implică. Greu subiect, nu-i aşa?

Recent, cineva mi-a povestit o întâmplare despre un cuplu, cum că, cei doi „s-au iubit foarte mult şi acum s-au despărţit pentru că nu se mai iubesc”. M-a contrariat această expresie şi i-am spus că dragostea nu poate trece. Trec sau se diminuează doar dorinţele care sunt cuprinse în „eros” şi eventual se destramă o prietenie mai mult sau mai puţin sinceră bazată pe un interes. Mulţi cred că acest curent de concubinaj rezolvă „problema dragostei”, numai că dacă nu armonizezi sufletele, nu există nicio comuniune. E ca într-o orchestră în care trebuie să acordezi viorile şi flautele (sufleteşti şi psihice) şi la urmă tobele (sexualităţii). Dacă se inversează aceste lucruri, zgomotul asurzitor al libidinozităţii şi al senzualităţii, va face neauzit orice sunet plăcut al sensibilităţii, al preţuirii celuilalt, respectiv al dragostei fără condiţii (agape). Şi dacă tinerii vor să facă mai multe „încercări şi teste de potrivire” riscă să nu mai ştie şi să poată iubi cu sufletul. Şi asta e adevăratul „eşec în dragoste”.

Declaraţiile de dragoste constituie un lucru foarte serios care are o implicare profundă şi o responsabilitate mare. Auzim de multe ori „Te iubesc” dacă... îmi dai, dacă îmi faci... doar dacă... e vorba despre o dragoste interesată, condiţionată. „Te iubesc” înseamnă cu adevărat: „Pe tine, şi numai pe tine te iubesc. Tu domneşti în inima mea. Tu eşti soţia pe care mi-am dorit-o. Dau totul pentru tine, pe mine însumi şi tot ce-mi aparţine. Vreau să trăiesc numai pentru tine şi să muncesc numai pentru tine. Sunt gata să te primesc. Voi fi totdeauna îngăduitor cu tine. Nu te voi forţa niciodată, nici măcar cu vorba. Voi fi cu tine totdeauna sincer, cinstit, serios. Te voi păzi, apăra şi feri de orice rău. Vreau să împart cu tine averea, gândurile, inima şi corpul meu. Nu vreau să fac nimic fără tine. Vreau să rămân totdeauna lângă tine…”(Walter Trobisch, “Am iubit o fată”). Unii specialişti spun că aceste declaraţii de dragoste ar trebui făcute doar dacă bărbatul are intenţia de a se căsători cu femeia în cauză. Dar chiar şi în căsnicie este bine ca soţii să îşi spună cuvinte frumoase şi să-şi facă declaraţii de dragoste care le va stimula bucuria unei comuniuni strânse şi frumoase atât sufleteşti cât şi fizice. Şi reamintesc faptul că vorbesc despre dragostea dintre un băiat şi o fată aflaţi la vârsta maturităţii care vor să-şi întemeieze o familie şi dintre un bărbat şi o femeie chiar căsătoriţi.

Citește mai mult:Marina GLODICI:  DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: PRO-PRIMĂVARA

REVERIE wbÎl parafrazez fără spirit de contrazicere pe poetul dispărut Adrian Păunescu şi mă încumet să deschid în proză subiectul pe care Domnia Sa l-a tratat cu sensibilitate lirică în versurile „Antiprimăverii“. Nu de alta, dar nu-i de ici colo să te apropii, chiar şi în paşi măsuraţi, de teritoriul operelor consacrate. Fiţi fără grijă, voi căuta să nu ştirbesc cu nimic nici forma, nici fondul anotimpului care reuşeşte paradoxalul şpagat între depresie şi veselie exuberantă. Pentru că, de bună seamă, anul acesta va semăna cu predecesorii, provocându-ne migrene şi depresii pentru început, dar şi inexplicabile explozii de entuziam, la întâlnirea cu miracolul renaşterii naturii.
Staţi puţin, care renaştere? O fi ea pe acolo, pe unde ninge şi viscoleşte, prin Munţii Carpaţi, la temperaturi sub zero grade, pe la Madrid sau prin Extremadura, dar nu la noi, pe litoralul Mediteranei. Aici, când nu e vară, e primăvară. În rest nimic, decât poate niţel de toamnă, ca să culegem strugurii şi portocalele.
Atâta iarnă e în noi: zero, absolut. Suntem fericiţii Europei, cei care au parte de clima cea mai blândă de pe întregul continent. O spun meteorologii, dar şi coloniile de flamingo, care s-au săturat să facă naveta şi, nici una nici două, s-au stabilit definitiv prin lagunele Costei Blanca. De-mi vine-a zice, vorba poetului: „că martie se poate duce, cu toţi cocorii înapoi”. La fel, o spun şi rezidenţii străini de prin nordul Europei, sau românii veniţi să agonisească ceva bănuţi, care mereu amână să se mai întoarcă acasă. Da, cam atâta iarnă e pe la noi – foarte puţin – cât să bage de seamă unele plante că s-a scurtat ziua-lumină şi să-şi deschidă generos inflorescenţele taman de Crăciun. La Marea Mediterană, mereu înfloreşte ceva, nu sunt discontinuităţi. La nevoie mijeşte măcar câte un zâmbet de om fericit, bucuros să se poată îmbăia zilnic în lumina solară, distribuită gratuit, uniform, fără discriminări.
Ce-i drept, nu-i pentru oricine beţia asta de bună dispoziţie nepăsătoare. „Ce dacă vine primăvara?” par să se întrebe unii, nu fără motiv. Am experimentat adesea cu îngrijorare reacţii violente din partea unor musafiri. Administrată în supradoză, minunata „stare de primăvară” poate provoca alergii. Pentru un tânăr de la oraş, obişnuit cu aglomeraţia şi cu asaltul cotidian, un colţişor de natură ancorată în propria ei nemişcare rezultă ca o insultă perisflant “înflorită”. Trebuie să fi trecut prin stresul unor decenii de viaţă de manager de concern internaţional, să fii un fost profesor surmenat sau un comisar pensionat, ca să poţi gusta fără mustrări de conştiinţă deliciile unei lumi fără suişuri şi coborâşuri, fără ierni cu viscole, dar şi fără ghiocei?

Citește mai mult:Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG:  PRO-PRIMĂVARA

Web Analytics