Marina GLODICI: DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

GLODICI Marina2 wb

Ne-am obişnuit să auzim şi să rostim cuvinte mari, spuse uneori din emoţie, alteori din suflet, în faţa cuiva. Şi toate acestea pentru a da de înţeles cât de mult înseamnă pentru noi şi a arăta implicarea noastră umană în contextul respectiv. Pentru că suntem în perioada în care se spune că „speranţele dragostei plutesc în aer”, voi încerca să dezbat semnificaţia declaraţiilor de dragoste privind atât oportunitatea lor cât şi responsabilitatea ce o implică. Greu subiect, nu-i aşa?

Recent, cineva mi-a povestit o întâmplare despre un cuplu, cum că, cei doi „s-au iubit foarte mult şi acum s-au despărţit pentru că nu se mai iubesc”. M-a contrariat această expresie şi i-am spus că dragostea nu poate trece. Trec sau se diminuează doar dorinţele care sunt cuprinse în „eros” şi eventual se destramă o prietenie mai mult sau mai puţin sinceră bazată pe un interes. Mulţi cred că acest curent de concubinaj rezolvă „problema dragostei”, numai că dacă nu armonizezi sufletele, nu există nicio comuniune. E ca într-o orchestră în care trebuie să acordezi viorile şi flautele (sufleteşti şi psihice) şi la urmă tobele (sexualităţii). Dacă se inversează aceste lucruri, zgomotul asurzitor al libidinozităţii şi al senzualităţii, va face neauzit orice sunet plăcut al sensibilităţii, al preţuirii celuilalt, respectiv al dragostei fără condiţii (agape). Şi dacă tinerii vor să facă mai multe „încercări şi teste de potrivire” riscă să nu mai ştie şi să poată iubi cu sufletul. Şi asta e adevăratul „eşec în dragoste”.

Declaraţiile de dragoste constituie un lucru foarte serios care are o implicare profundă şi o responsabilitate mare. Auzim de multe ori „Te iubesc” dacă... îmi dai, dacă îmi faci... doar dacă... e vorba despre o dragoste interesată, condiţionată. Te iubesc” înseamnă cu adevărat: „Pe tine, şi numai pe tine te iubesc. Tu domneşti în inima mea. Tu eşti soţia pe care mi-am dorit-o. Dau totul pentru tine, pe mine însumi şi tot ce-mi aparţine. Vreau să trăiesc numai pentru tine şi să muncesc numai pentru tine. Sunt gata să te primesc. Voi fi totdeauna îngăduitor cu tine. Nu te voi forţa niciodată, nici măcar cu vorba. Voi fi cu tine totdeauna sincer, cinstit, serios. Te voi păzi, apăra şi feri de orice rău. Vreau să împart cu tine averea, gândurile, inima şi corpul meu. Nu vreau să fac nimic fără tine. Vreau să rămân totdeauna lângă tine…”(Walter Trobisch, “Am iubit o fată”). Unii specialişti spun că aceste declaraţii de dragoste ar trebui făcute doar dacă bărbatul are intenţia de a se căsători cu femeia în cauză. Dar chiar şi în căsnicie este bine ca soţii să îşi spună cuvinte frumoase şi să-şi facă declaraţii de dragoste care le va stimula bucuria unei comuniuni strânse şi frumoase atât sufleteşti cât şi fizice. Şi reamintesc faptul că vorbesc despre dragostea dintre un băiat şi o fată aflaţi la vârsta maturităţii care vor să-şi întemeieze o familie şi dintre un bărbat şi o femeie chiar căsătoriţi.

Citește mai mult:Marina GLODICI:  DESPRE DECLARAŢIILE DE IUBIRE

Elena BUICĂ: ŞANSA VIEŢII

ELENA BUICA MTS wbNu de puţine ori ne punem întrebarea: oare cum îşi alege viaţa  acei oaneni cărora să le ofere  o şană, iar altora să le întoarcă spatele?

Când în luna ianuarie, 2014 a fost larg mediatizat accidentul aviatic aproape de localitatea Horea, atunci am retrăit o întâmplare petrecută cu mai mulţi ani in urmă pe aceste meleaguri, dar nici atunci nu am văzut evenimentele aşezate într-o relatare scrisă. Totuşi, subconştientul a lucrat treptat. Încercând să dezleg jocul încurcat al iţelor acelei şanse a vieţii care a  trecut doar de partea a trei persoane şi a întors spatele pilotului Adrian Iovan şi studentei Aurelia Ion într-un mod atât de neîndurător, deodată am simţit că amintirile se aştearn parcă singure pe hârtie.

Cam cu vreo 30 de ani în urmă, într-o vacanţă de vară, mă aflam cu bunul meu prieten, Coriolan Bucur, medic oftalmolog, Lanu, cum îi spuneau prietenii, hălăduind prin munţii Apuseni.  Ajungând la Albac,  ne-am întâlnit cu istoria stând la umbra gorunului lui Horea şi depănând fragmente din acele evenimente care s-au înscris adânc în inimile noastre. Întâlnirea cu moţii localnici ne-a umplut pieptul de mândrie pentru aceşti oameni de stirpe aleasă.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ŞANSA VIEŢII

Berthold-Tellu ABERMAN: DE VORBĂ CU MINE

ABERMAN T Berthold2WB„Judecata oamenilor este o părticică din soarta lor" (Shakhespeare)
Sunt o femeie la fel ca oricare alta, integrată pe cât posibil în lumea asta pe care o numim modernă şi încerc să ţin pasul cu ea dar cel maI greu mi-e să o şi înţeleg. Unii spun că e minunată, că ne dă nouă femeilor toate libertăţile îngrădite cândva de măreţia dominării bărbaţilor, domnii şi stăpânii noştri, extrem de rapidă spun altele, şi dacă nu facem totul a ne încadra în ea nu trăim ci supravieţuim. Nimic parcă nu mai seamănă cu educaţia pe care o primeam de acasă. Îşi spunea amprenta cei "şapte ani de acasă", adevărat, ştiinţa a progresat enorm şi se spunre că fiecare schimbare a lumii trebuie trăită în ritmul noii vieţi şi ceea ce pare a mai semăna cu trecutul este vechea teorie valabilă şi azi, cine nu se adaptează moare.

Am fost o femeie ascultătoare, m-au tentat multe... doar de suprafaţă, eu rămânând adepta sincerităţii şi iubirii totale. Dacă devenită mare, nu am fost de acord ca să fiu sărutată decât în somn de tatăl meu spre a nu deveni o alintată, apoi sfaturile date de părinţi care nu prea erau respectate chiar de toţi copii, să mă feresc de băieţii care sunt mai obraznici decât fetele, relaţii ce sunt urmate uneori sau se transformă în tragedii. Nu înţelegeam cum până la căsătorie să mă feresc de ei ca apoi să-i iubesc ca pe mine însămi. Mama, care era de felul ei o supusă mă învăţa, ştiind şi ea de la mama ei, că bărbatul mai evadează uneori din căsnicie, dar o femeie nu are voie niciodată. Nu am înţeles dacă avea de toate la mine, pentru ce să mai evadeze, şi lui îi este permis şi mie nu.

Aveam o foarte bună prietenă cu care discutăm, chiar dacă pe ascuns să nu mă vadă nici mama, cu care împărtăşeam multe din ideile vremii. Deosebirea dintre noi era că pe ea o furase viaţa, păcătuise, era să se omoare când iubitul a părăsit-o aflând că va avea un copil. De atunci, prinzând neîncrederea în bărbaţi, constatându-le uşurinţa, ca să nu le spună laşitatea lor, nu a mai vrut să audă de un alt prieten. În zadar îi vorbeam eu de „Făt Frumosul" din poveste ca nu mai dorea să audă de iubire. Apoi, o altă prietenă, mi se plângea că nu ştie ce să facă. Iubitul ei a întrebat-o dacă îl iubeşte iar când i-a mărturisit că da: -Atunci cum se complace ea dacă el pentru a primi adevăratul semn că este iubit, trebuie să facă dragoste cu alta şi nu cu ea. Probleme grele. Dacă nu te culci cu el se duce la alta, dacă nu-l refuzi, totul e bine până se întâmplă ceva grav şi fuge. Nici nu mai ştii când e bine şi cum să procedezi.

Citește mai mult:Berthold-Tellu ABERMAN:  DE VORBĂ  CU MINE

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: POIANA A TREIA

TREIGHIOCEI wbGhioceii nu sunt niciodată punctuali. Cu toate acestea, de fiecare dată când apar, vin exact atunci când le e sorocul: uneori în februarie, alteori în martie. Oare în emisfera sudică or creşte? Dacă da, când oare? În august, probabil. Mă rog, de fiecare dată ne iau prin surprindere şi ne minunăm că iarăşi le-a venit vremea, pe neaşteptate parcă, aşa cum pe neaşteptate se termină şi luna februarie, lăsându-ne cu gustul acela amar de neterminat. De parcă ne-ar fura cineva două-trei zile la sfârşit, smulgându-le cu de-a sila!

Cu siguranţă există ghiocei şi în Spania, prin zonele nordice, departe de climatul blând al Mediteranei. Din păcate, pe litoralul iberic nu cresc nici ghiocei, nici viorele, nici lăcrămioare, mâţişori sau liliac. Păi dacă vestitori nu sunt, atunci oare mai putem vorbi de primăvară?! Într-o ţară care nu cunoaşte mărţişorul, la ce te mai poţi aştepta? Ehehei, la minuni, fireşte, doar nu degeaba se spune că primăvara e un miracol încărcat de seve şi de subînţelesuri!

Bineînţeles că există şi aici o primăvară, o altfel de primăvară, dar noi o avem şi pe a noastră, cea pe care ne-o inducem şi adjudecăm. Încăpăţânaţi purtăm mărţişor la piept şi povestim despre ritualurile şi obiceiurile de acasă, momind-o cu amintirile copilăriei româneşti. Pentru că primăvara nu are nimic de-a face cu plimbarea unor planete prin sistemul solar; e-o stare de spirit, imbold irezistibil al trezirii la viaţă. De fapt, cei care se plimbă suntem noi.

- Duminică ne ducem în plimbare în Poiana a Treia!, decreta mama, aşa, din senin, într-o zi ca oricare alta, după ce venea din curte şi-şi descălţa cizmele pe prag, curăţându-le de noroi.
- Eşti sigură?, întreba tata, scrutând-o mirat. Nu-i oare prea devreme? Pe la nimeni n-am văzut ghiocei. Poate-i cazul să mai aşteptăm.
- Sigură nu sunt, dar aşa simt, răspundea mama, surâzând ştrengăreşte. Cred că zâmbea pentru că o amuza ideea tatei. Cum adică, să existe cineva care să ne-o ia nouă pe dinainte?! Aşi! Cel mult vreun ţigănuş grăbit de prin colonia de la capătul satului; numai aceia găseau primii ghiocei-firicei, pe care-i rupeau fără milă, abia înmuguriţi, cu clopoţelul încă verde, fără codiţă.

Cu buchetele noastre nici nu se comparau! Ce-aduceam noi din pădure se încadra la cu totul altă dimensiune. Erau buchetele mari, aproape rotunde, atârnând ca nişte globuri uriaşe şi revărsându-se peste pumn, îngropându-l practic în întregime în albul lor punctat de verde crud. Ciorchini hiperbolici, cu cozi lungi şi elastice, care aveau nevoie de un borcan întreg pe post de vază, certându-se parcă între ei ca să-ncapă toţi laolaltă! Ştia ea bine ce zicea, mama. Între localnici se dădea un fel de competiţie inoficială pentru primul loc, pentru întâiul "găsitor". Cel care aducea primii ghiocei se bucura pentru scurt timp de atenţia tuturor, având un statut oarecum asemănător celui de vestitor al Învierii sau al Naşterii Domnului. Şi apoi mai era ceva: ghioceii se trec repede. Sunt aşa de efemeri încât dacă le ratezi apariţia n-ai timp să recuperezi handicapul decât ... la anu şi la mai mulţi ani.

Citește mai mult:Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG:  POIANA  A TREIA

Dorel SCHOR: SCHIŢE UMORISTICE (26) – FEMEI CELEBRE

SCHOR Dorel wbVoi căuta să fiu cât mai sincer: când domnul Ghezuntertoit m-a invitat sâmbăta trecută la sindrofie, am mulţumit politicos, dar nu aveam nici un chef să mă duc. Chiar i-am spus doamnei Gurnişt, cu care m-am întâlnit nu mult după acea, în ascensor:
- Ce să caut eu acolo, printre aceleaşi mutre de parveniţi, snobi şi imbogăţiţi peste noapte? Să mă uit la toaletele doamnelor? Să discut despre bursă? Să ascult inepţii culturale? Mai bine ma culc!
- Fii serios! m-a mustrat blând madam Gurnişt. Trebuie să te duci... Unde nu am eu norocul să mă fi poftit de data aceasta?! A fost invitată şi am auzit că vine precis, celebra Cezarina Cumbumbum, bomba sexi, cântăreaţă şi compozitoare, ziaristă si poetă, om politic şi manechin. Cum să nu te duci? Când mai ai o ocazie ca asta?

Să fiu sincer în continuare...Mie îmi plac oamenii celebri, iar după femei celebre mă dau in vânt. Ţin minte că prin clasa doua de liceu fusesem pe punctul de a fi exmatriculat din şcoală pentru o colecţie de femei celebre, Teodora împărăteasa Bizanţului, Mesalina, Lucreţia Borgia şi madame de Pompadour. Aşa că m-am îmbrăcat elegant, am potrivit o cravată discretă şi m-am înfiinţat cu o plantă într-un borcan îngust, aşa cum e modern acum.

Din cauza unei obişnuinţe păcătoase, fiind invitat pentru ora nouă, nu am reuşit să întârzii mai mult de o oră. Am sosit, bineînţeles, primul. Pe la unsprezece au început să apară şi alţii, iar nu mult după miezul nopţii când toată lumea era prezentă şi fremăta de emoţie şi nerăbdare, şi-a făcut intrarea steaua serii şi a seratei, inegalabila Cezarina! Parcă s-ar fi întrodus o felie de lămâie într-un pahar de coca-cola. Toată spuma societăţii a început să fiarbă, spiritele s-au încălzit dintr-o dată, bărbaţii au început să roiască în jurul ei, complimentele s-au revărsat dintr-un nemaipomenit corn al abundenţei...

Citește mai mult:Dorel SCHOR:  SCHIŢE UMORISTICE (26) – FEMEI CELEBRE

Magdalena BRĂTESCU: PREMIERĂ LA OPERA ISRAELIANĂ DIN TEL AVIV AURELIA FLORIAN ŞI MARIUS BRENCIU ÎN OPERA „LA RONDINE” DE GIACOMO PUCCINI

RONDINE OPERA TLV 2015 wbOpera „La Rondine" (Rândunica) i-a fost comandată compozitorului Giacomo Puccini de Carltheater din Viena, urmând să fie o lucrare gen operetă. Finalizată în 1916, ea a fost montată pentru prima dată un an mai târziu la Monte Carlo, pe un teritoriu neutru, deoarece Austro-Ungaria era în război cu Italia. Puccini a eliminat dialogurile vorbite şi a creat o operă oarecum comparabilă melodic cu „Liliacul" de Johann Strauss fiul, sau cu "Cavalerul Rozelor" de Richard Strauss. Unii critici muzicali mai răutăcioşi au catalogat-o, pe nedrept, un "Lehar nereuşit"!
Subiectul operei se aseamănă întrucâtva cu "Traviata" de Verdi, dar în versiune simplificată şi lipsită de dramatism. Deşi bine primită de public şi având calităţi incontestabile, melodii captivante şi ritmuri de dans ca tangoul şi valsul, opera e socotită o "rudă săracă" a capodoperelor lui Puccini, Tosca, Madame Butterfly, Boema sau Turandot. Libretul aparţinând lui Giuseppe Adami conţine multe texte lirice, pline de romantism.
Giacomo Puccini provine dintr-o familie în care au existat cinci generaţii de muzicieni şi e considerat unul din cei mai pregnanţi compozitori romantici după Verdi, el fiind şi un exponent al stilului realist.
Acţiunea operei "La Rondine" se petrece la Paris şi Nisa, în epoca celui de-al doilea Imperiu şi aduce în scenă pe curtizana Magda de Civry, întreţinută de vârstnicul său protector Rambaldo, un bărbat foarte bogat. La cocktailul oferit în salonul său, invitaţii discută un singur subiect: dragostea! Poetul Prunier dă tonul muzicii şi amfitrioana delectează publicul cu frumoasa arie "Visul Dorettei." Magda nu crede în iubire, dar când îl cunoaşte pe tânărul Ruggero se îndrăgosteşte de el la prima vedere. Scena se petrece la restaurantul Bullier care nu se deosebeşte prea mult de Café Momus din "Boema". De aici, intriga continuă fără mari surprize sau răsturnări de situaţii.

Citește mai mult:Magdalena BRĂTESCU:  PREMIERĂ LA OPERA ISRAELIANĂ  DIN TEL AVIV  AURELIA FLORIAN ŞI MARIUS BRENCIU...

Marina GLODICI: DESPRE SĂRBĂTORIREA DRAGOSTEI

GLODICI Marina2 wb

Dragostea constituie o temă dezbătută permanent în societate şi s-a dovedit de-alungul timpului, a fi mereu contemporană. Recent, s-a iscat o controversă legată de sărbătoarea dragostei, înţeleasă în cele mai variate moduri, ca şi de altfel, semnificaţia dragostei, esenţa ei şi felurile ei de manifestare. 
Dacă vorbim despre dragostea care se sărbătoreşte la „Dragobete” sau la „Sfântul Valentin”, se pare că unii înţeleg doar „erosul”, adică cea bazată pe atracţia fizică dintre un bărbat şi o femeie. Numai că, dragostea în ansamblul ei, dintre o fată şi un băiat ori dintre un bărbat şi o femeie trebuie să includă toate cele trei feluri ale dragostei: „agape”, dragostea şi preţuirea necondiţionată, „filio” cea prietenească şi bineînţeles şi „erosul” (atracţia fizică). Şi „erosul” este dat de Dumnezeu în Eden. E firesc ca bărbaţii să fie atraşi de femei şi băieţii de fete, iar fetele de băieţi. E cel mai normal lucru. Nu e nimic de tăgăduit în acest fapt. Numai că, există şi aici nişte reguli bine conturate şi dacă ne gândim bine, „fiecare lucru are vremea lui sub soare”. Şi iubitul are vremea lui. Da. Dar acest lucru nu e un subiect de luat cu uşurinţă, deoarece implică foarte multă responsabilitate şi nu e un joc de câteva piese  de teatru pe scena vieţii.
E frumos să existe o zi de sărbătoare în cinstea dragostei pământene, însă dacă această dragoste se reduce la nişte senzaţii şi atât, atunci nu este vorba despre dragoste, ci despre trăiri fiziologice şi emoţii fugare, ce aduc uneori multă dezamăgire, deoarece „dezmierdările sunt înşelătoare”, şi fac să pară „erosul” „agape” şi acestea nu se pot confunda precum nu se poate compara somnul adânc cu moartea. Recomand tinerilor şi nu numai, să citească o carte foarte frumoasă şi educativă. Ea se întitulează „Am iubit o fată” de Walter Trobisch. Cu siguranţă că nu o veţi uita toată viaţa!
Dragostea este un mod de a „trăi viu” şi nu „mort în eul nesatisfăcut şi egoist”. Este ceva profund, veşnic, necondiţionat, un mod de a trăi în armonie,  iertând, preţuind cu modestie şi lipsă de egoism, făcând bine, căutând fericirea celuilalt, protejându-l de suferinţă (cât se poate). Acceptându-l aşa cum este, nu cum vrem să fie, iubindu-l ca şi cum ar fi perfect şi asta la bine şi la rău, în bogăţie sau în sărăcie. Şi peste toate acestea să ştii că bărbatul şi femeia şi-au împlinit visul de a-şi găsi fiecare sufletul pereche cu care pot străbate pământul acesta plin de imperfecţiuni, dar pot zbura şi pe înălţimile spirituale ca doi oameni care se înţeleg mereu, fără multă explicaţie. De ce unii  nu se pot realiza în acest mod? În primul rând din cauză că  îşi aleg partenerii în funcţie de “eros”sau din interese materiale şi nu au legătura aceea interioară care se numeşte dragoste, adică preţuirea aceea divină fără de care nu putem să iertăm şi să uităm. Nu putem avea răbdare unii cu alţii.  

Citește mai mult:Marina GLODICI:  DESPRE SĂRBĂTORIREA DRAGOSTEI

Boris Marian MEHR: AMURGUL EULUI - GÂNDURI DIN JURNAL (1)

MEHR Marian Boris wb

21 ianuarie 2015
Zilele sunt numărate. Mane, Tekel, Ufarsim. Zilele poetului se numără în versuri. El  moare cu fiecare vers. Poetul nu plânge. În faţa LEGII, nici  PERSONAJUL LUI Kafka nu plângea. Aştepta. „O luptă-i viaţa, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor”, ce simplu ne spune Coşbuc un adevăr covârşitor -  iubim viaţa pentru că ea ne dăruie sentimentul că existăm între  semenii noştri, fie ca prieteni, fie ca neprieteni, fie ca străini, dar suntem printre ei. Luptăm să fim printre ei. În momentul când murim sau nu mai comunicăm defel, ceea ce este echivalent morţii, viaţa devine altceva, în orice caz nu se pulverizează în NIMIC.  Latinii spuneau bine – ex nihilo nihil, ceea ce înseamnă că noi nu putem să ne naştem din nimic, deci nu vom fi niciodată NIHIL. Cititorul poate să fie convins că moartea ca anihilare totală este un nonsens. De aceea nici ateismul nu este decât o aberaţie mentală. Nu trebuie să te supui unei imagini, nu trebuie să crezi pentru este absurd, cum spunea greşit Sf. Augustin. Dimpotrivă, gândeşte mai profund şi vei înţelege că dincolo de viaţa de aici există altceva. Infinitul îngăduie orice formă de existenţă. Restul sunt adausuri ale educaţiei noastre, bune sau mai puţin bune. Nu sunt teolog, gândesc doar ca un poet. Ca un artist. Arta este sora ştiinţei. Ştiinţa nu este duşmana credinţei. „Ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?”, întreba acelaşi  genial Coşbuc, da, el avea geniu, poate că nu era Maestrul, precum precum Eminescu.  Desigur, nimeni nu este de neînlocuit. Spun o banalitate, dar puţini sesizează cruzimea acestei realităţi. Un japonez spunea că el crede în Soare şi în Oţel. Este o formulă ca oricare alta. Lumină şi tărie. Da. O vrabie s-a aşezat pe grilaj. E jalnică. Noi suntem acea vrabie. Lumea se schimbă şi fără noi. De pildă, eu scriu. Nimeni nu este obligat să mă citească. Dar eu scriu pentru asta vreau să fac. Dacă te plictisesc, cititorule, nu mă citi. Nu am venit să te distrez. Nici să te întristez. Am venit să mă rog unei Puteri Divine, care mă copleşeşte. Care ştie că nu există moarte. Artistul este un papagal al propriilor îndoieli. Ce va fi mâine? Who knows?
 
22 ianuarie 2015 

Citește mai mult:Boris Marian MEHR: AMURGUL EULUI - GÂNDURI DIN JURNAL (1)

Harry ROSS: CINE A SEDUS-O PE LIZETTE?

ROSS Harry wb2

Împotriva obiceiului său de a-şi servi cafeaua în birou, domnul director Karakovski s-a dus astăzi la bufetul teatrului. N-a fost pe acolo de mult. Nu-i prea place să stea în mijlocul actorilor, care fumează ca turcii şi povestesc bancuri porcoase. Lizette, bufetiera, rămase şi ea mirată, văzându-şi şeful cel mare. Făcu o mică plecăciune şi zâmbi stângace. Întrebă cu ce poate fi servit domnul director?
- O cafea dublă, cu puţin lapte şi o linguriţă de zahăr, zise acesta, salutând din cap pe cei câţiva gură-cască, adunaţi în jurul său. N-am nici o veste bună pentru voi, zise, fără a fi întrebat. Nu ştiu ce piesă vom juca şi nici cine va fi în distribuţie. Apoi începu s-o studieze pe bufetiera. Era o fată tânără şi foarte drăguţă, cu părul adunat într-un coc ordonat şi sprâncene neobişnuit de stufoase. Lucra aici de numai câteva luni. A fost angajată în locul bufetierei care s-a pensionat. Domnişoara avea un profil plăcut, care nu putea trece neobservat de un iubitor al frumosului. Când se apropie cu cafeaua, directorul descoperi că burtica fetii e cam măricică. „Hopa, zise în gând, e deja gravidă. De la cine oare?” Când preluă ceaşca, întrebă fără un interes deosebit:
- Ce, în curând vom fi doi? Fata nu răspunse, de parcă n-ar fi înţeles aluzia. Directorul insistă. Pe când naşterea? Fata îşi deschise ochii mari, şi ele de culoarea cafelei, apoi zise:
- Peste câteva luni.
Discuţia s-ar fi încheiat aici, dacă domnul Karakovski n-ar fi fost un ins peste măsură de curios. Voia să ştie tot ce mişcă-n teatru. Cine cu cine trăieşte, cine cu cine cleveteşte, cine cu cine unelteşte. Chiar şi lucrurile care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu funcţia lui, pe dumnealui îl preocupau. Acum, pântecul bufetierei i-a vârât un cui în cap. Cine o a fi sedus-o şi a lăsat-o gravidă? Trecu în revistă pe toţi fustangiii din teatru, puse cap la cap relaţiile pe care le cunoştea, dar nu fu capabil să ghicească cine e seducătorul. Îi părea rău de fata aceasta, abea angajată, care azi-mâine se va pomeni cu un prunc de întreţinut. Îi spuse:
- Treci mai târziu pe la mine. Fata îl privi cu o anume teamă, dar nu zise nimic. Când s-au mai rărit clienţii, şi-a spălat mâinile şi a bătut la uşa domnului director. Secretară, una Nina, voia s-o oprească, dar era prea târziu. 

Citește mai mult:Harry ROSS:  CINE A SEDUS-O PE LIZETTE?

Web Analytics