Octavian Lupu: Fragmente de Viață în Deșertul Citadin

Fragmente de Viata in Desertul CitadinClădirea zveltă a supermarketului se profila în fața sa. Zeci de persoane se îngrămădeau să intre și alte zeci să iasă prin ușile larg deschise încă de la primele ore ale zilei. Febra cumpărăturilor cuprinsese o mare parte a orașului animat de apropierea sărbătorilor. Copacii din parcul central erau împodobiți cu ghirlande luminoase ce sclipeau strident până când razele soarelui începeau să strălucească în răcoarea zorilor de zi. Dar el era interesat de altceva decât de dorința achiziționării vreunui chilipir brusc ieftinit de către comercianți.
Se apropie de ușa principală și se lăsă purtat de fluxul de oameni ce intra în acel templu al comerțului ce își deschidea larg brațele generoase în acea dimineață. Scările rulante transportau cumpărătorii în toate direcțiile pe măsură ce ele se ramificau spre etajele superioare asemenea ramurilor unui arbore uriaș. El se așeză pe una dintre trepte și se lăsă dus cu viteză pe măsură ce privea către raioanele dispuse la nivelele inferioare. Distingea rafturile pline de mărfuri ce își așteptau proprietarii și vânzătorii care alergau grăbit cu produsele solicitate.
Ajunse la un etaj unde se comercializa aparatură electronică și intră într-unul dintre magazine. Pe o distanță de peste patruzeci de metri erau plasate ecrane mari cu plasmă sau cu cristale lichide pe care se derulau imagini de pe unul dintre canalele de actualități. Fără sunet, coloana video se derula evidențiind o lume a contrastelor în care secvențe marcate de opulență și monden alternau cu cele preluate din țări aflate la limita subzistenței fizice. Atinse ecranul din fața sa și simți duritatea rece a materialului plastic din care era realizat. Nu sesiza prezența vieții, ci doar amestecul amorf de substanțe chimice alambicate după reguli industriale menite să imite chipul realității.

Citește mai mult:Octavian Lupu: Fragmente de Viață în Deșertul Citadin

Getta BERGHOFF: VARĂ FIERBINTE

BERGHOFF Getta 1wbTrecuse peste mine vara cu pârjolul fierbinte canicular, în interiorul dezmembrat de hârţâitul sfredelului şi invazia prafului din pereţii perforaţi, dale sparte cu violenţă ca zilele în care trăim, toate mă balansau între dureroase amintiri care, nici în acele momente nu refuzau să-mi ţină companie. Se sfărâma peretele, cum se sfarmă o viaţă, o căsnicie, o prietenie lăsând în urmă nourii de praf, contururi confuze pe când gândurile mele orbecăiau printre ceţuri peste care s-a aşternut timpul bruind situaţii, scormonind în trecutul în care s-a cuibărit durerea, aceea care nu se vindecă, nu se usucă, nici crustă nu lasă.

Memoria, numai ea le-a păstrat şi îmi serveşte uneori câte o secvenţă, o felie ca o gazdă ospitalieră, câte una, când vrea, fără să le aleagă dintre momentele înşiruite pe funia timpului. Aşa retrăisem drama care devenise a mea când luasem hotărâri mari „ceauşiste” - să se restituie locuinţele particulare proprietarului – deci, eu să cedez apartamentul! Să-mi schimb domiciliul?! Să părăsesc acel interior în care amintirea ta a rămas în fiecare colţ, în fiecare moment din zi şi noapte, interiorul, pereţii în care s-a imprimat glasul, mirosul tău, sertarul şi caietele tale, pipele cu aroma tabacului „Captain Black”, pereţii singurii martori ai vieţii noastre! Era imposibil să îmbrăţişez atâtea amintiri şi să le duc. Unde? Mai valabil pentru mine era să fug în Lume…

Luasem hotărâri mari, pentru mine cruciale şi presată de timp la repezeală răsfoiam acte, sute de hârtii printre care se rătăcise o legitimaţie, desprinsesem fotografia şi-o strecurasem în mâneca jerseului trimiţând-o direct în clandestinitate întrebându-mă odată cu gestul săvârşit de ce trebuia să o ascund şi n-o pusesem deoparte ca pe un obiect (întreg) neutru? Întrebarea lua amploare, mă sfredelea şi fotografia mă zgâria în lunecarea ei sub mânecă, când din odaia alăturată auzeam gunguritul copilului meu…

Timpul limitat şi tensionat mă mâna către o lume necunoscută, moştenirea din străbuni spre care mă duceam cu limba amputată, multe temeri şi inima frântă. De toate acestea îmi aminteam când zgomotul sfredelului încetase şi atunci văzusem maldărul de moloz şi gaura din perete cât rana nevindecată.

Citește mai mult:Getta BERGHOFF:  VARĂ FIERBINTE

Gheorghe Constantin NISTOROIU: SURÂSUL DIVIN ÎN LACRIMA LUI RADU GYR

GYR Radu x wbBalsamul liric al lui Radu Gyr s-a mustit în inima sa cu şoapta mirifică a paşilor profetului ce i-a proorocit ardoarea pentru Neamul Dacoromân înflorit în verdele suferinţei. Lujeri de zori i-au înmugurit în sufletul său serafic, cântarea divină, ţesând în răbdarea străbună porfira cerească a martirului. În cugetul său a înflorit jertfa şi dorinţa de a adora frumuseţea lui Dumnezeu. Fiecare fior al său e un borangic de ţărână sfântă care a brodat veşnicia Străbunilor pe Marama primei Dimineţi a Creaţiei divine.

Versul său se răsfrânge cum se răsfrânge cerul peste ape, soarele peste pământ, viaţa peste trăire, credinţa peste existenţă, harul peste suferinţă, suferinţa peste rugă, iubirea peste jertfa sfântă care o înnobilează. În coloana menirii sale inefabile cântă bucuria redefinirii ca sens, redevenirii ca viaţă, reînvierii ca har, reînălţării ca spirit.

Pasionat şi mistic, cutezător şi ascet, erou şi martir, Radu Gyr şi-a mărturisit zelul sacrificiului înnoirii Omului ca Dumnezeu. Alintat de natura hărăzită de Creator, Vetrei Neamului său Poetul-Profet a urzit nădejdea generaţiei sale pe aura Străbunilor care au ctitorit veşnicia luminii geto-dace. Murmurul liturgic al legiunilor de Brazi s-a propagat prin tulnicele Doinelor, înălţându-se prin psalmii de foc ai lacrimilor sale spre Catedrala Cerului, spre Cerdacul Maicii Domnului. Frumuseţea trăirii româneşti se contemplă în inima poetului mistic ca o veşnicie transmisă de sufletul comuniune al Neamului Dacoromân în cerul Sfinţiilor şi Martirilor săi.

În toată creaţia sa pulsează sublimul „Jertfei Dochiei”, mesianismul evanghelic al Întrupărării, dumnezeiescul Crucii hristice, frumosul Marianic al dăruirii, ataraxia tracă, idealismul ascetic bizantino-constantinopolitan, biruinţele Marelui Ştefan, dârzenia neînfricatului Ţepeş, martiriul lui Mihai Viteazul, Doina lui Eminescu, Coloana lui Brâncuşi,cântarea Mariei Tănase... În harul poeziei sale a sălăşluit Rugul aprins al Psaltirei dorului dacic, care i-a conferit suferinţa dumnezeirii.

Ideea destinului său era taina suferinţei şi a jertfei cuprinsă în Hrisovul zamolxian al Legilor Belangine şi în Testamnetul Evangheliei lui Iisus Hristos. Duhul divin îi exultă inspiraţia mistică într-un spaţiu existenţial al Elitelor Martiric-Mărturisitoare ce se înalţă spre sferele albe ale bucuriei diafane, a morţii nupţiale, în transcendentul purtător de har, de lumină, de înviere, de înălţare, de îndumnezeire. Cultul, cultura şi moralitatea sa ortodoxă s-au întrupat din thracica idee religioasă a logodnei morţii cu viaţa întru viaţa veşnică-cea mai divină eflorescenţă a spiritului creştin. Sângele său de dac a animat dorul de absolut al transcendenţei divine prin cultul zamoxian ale nemuririi.

Citește mai mult:Gheorghe Constantin NISTOROIU:  SURÂSUL DIVIN ÎN LACRIMA LUI RADU GYR

Bruno ŞTEFAN: PĂRINTELE VICHENTIE

STEFAN Bruno wbGerul năpraznic şi zilele mohorâte de la jumătatea lunii ianuarie îi ţineau pe cei mai mulţi oameni în casele lor. Gheaţa de pe trotuare nu fusese îndepărtată de angajaţii primăriei şi devenise periculoasă din cauza mormanelor de zăpadă aruncate de pe străzi, care îngustau circulaţia pietonilor. Părintele Vichentie înainta cu greu printre ele şi îşi dădu seama că nu va ajunge prea repede la mitropolie. Se opri lângă statuia lui Eminescu din faţa Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Privind-o îşi dădu seama că multe din evenimentele importante ale vieţii lui au fost legate de Mihai Eminescu şi de ziua de 15 ianuarie.
– Cât de mult m-ai influenţat Eminescule! – murmură el în barbă.

Îşi aduse aminte că a fost făcut pionier în urmă cu aproape jumătate de veac în faţa statuii lui Eminescu din Ipoteşti. Drumul din Coşula lui natală la Ipoteşti a fost făcut într-un autobuz vechi, neîncălzit, pe o şosea plină de gropi şi necurăţată de zăpadă, iar pe dealul de la Cătămăreşti un cauciuc a explodat, maşina s-a oprit în şanţ şi copiii au mers până în Ipoteşti pe jos, ajungând îngheţaţi la serbare. Picioarele i s-au udat şi apoi i-au îngheţat, iar învăţătoarea, secretarul de partid şi medicul comunei s-au străduit să-i încălzească pe el şi pe ceilalţi copii, întârziind festivităţile.

Tot pe 15 ianuarie, 14 ani mai târziu, a fost făcut membru al partidului comunist în aceiaşi comună natală a marelui poet. Atunci pancarta de deasupra consiliului popular a fost smulsă de vânt şi în cădere i-a julit urechea şi umărul stâng. A revenit în acelaşi consiliu popular din Ipoteşti după 5 ani la o şedinţă a biroului judeţean de partid pentru a fi numit oficial viceprimar al comunei Copălău, ca să părăsească funcţia tot într-o zi de 15 ianuarie, la scurt timp după evenimentele tulburi din decembrie 1989. Atunci s-a angajat la Judecătoria din Botoşani în speranţa că va intra într-o lume nouă pe care să o slujească, dar şi-a dat seama curând că în Judecătorie avea loc mai curând o batjocorire a ideii de dreptate, o siluire a ei. Sentinţele erau date la ordin şi favorizau fără nici o jenă pe foştii lui colegi din partidul comunist şi pe susţinătorii acestora. De multe ori a încercat să-şi convingă şefii măcar să mimeze mai mult respectul legilor şi al dreptăţii, dar sâcâielile lui începeau să fie privite ca o îndepărtare de vechii aliaţi.
– Te-a virusat şi pe tine propaganda capitalistă anglo-americană! – îi spuneau vechii secretari de partid, iar el roşea ruşinat.
– E de-al nostru, măi! – spunea câte unul privindu-l cum se fâstâcea jenat. Încă nu e pierdut, dar nu înţelege prea bine că justiţia trebuie să slujească puterea patriotică, nu prostimea şi duşmanii ţării.

Citește mai mult:Bruno ŞTEFAN:  PĂRINTELE VICHENTIE

Roxana CRISTIAN POEMELE „REDUTABILE” ALE EUGENIEI ŢARĂLUNGĂ

ILUSTRATIE ATONITA WBPoemele prietenei noastre nu pot fi povestite. Sunt scrieri închise aproape ermetic. Deşi la prima vedere par suave şi exuberante. Există în volumul de faţă un cuvânt care ar putea într‑un fel caracteriza aceste poeme: „încolţurate”. Aşa de adânc le-a încastrat poeta în propriul miez (miezul lor dar şi miezul ei înseşi) încât până să ajungi la roca „miezoasă” rişti să te încleiezi în zona aşa-zis „mieroasă” (specialişti literari au numit-o chiar „sentimentală şi senzuală”) sau să te blochezi la bariere aproape de netrecut: „grilaje de carne, carcase, lespezi, baloturi de muşchi ... rugozităţi...” dar şi „pajişti de lavandă”, „cântece de sirene”, deturnări onirice până la graniţa cu voaluri mai străvezii ca „sedilele”, „interstiţiile”, chiar „umbrele” care permit însă întrevederea sau presimţirea că suntem în preajma „locului” cu „rouă cerească”.

Capitolul (magistral) de referinţe critice de la sfârşitul volumului conţine texte – la rândul lor adevărate opere de artă, care ne pot ajuta foarte mult să parcurgem cu bine straturile literare, stilistice, imagistice, imaginative, creative, ideative, de reflexivitate, de senzualitate, de singularitate, de origininalitate (listă à la Eugenia Ţarălungă...) la care ar fi imposibil să se mai adauge ceva specific. La toate aceste aspecte poeta primeşte nota maximă. De altfel ştim că poeta a primit tocmai pentru aceste calităţi superlative, puse în evidenţă de criticii literari, diverse premii importante. Fiecare analist literar ne oferă şi câte o cheie pentru a deschide sau închide „sertarele în care sunt pitite tragicul, tristeţea, melancolia” (sunt cuvintele unui valoros confrate literar) acestui „corp” poematic pe care poeta îl „radiografiază” într-o „stare de graţie” (a corpului dar şi/sau a poetei). Vă recomand călduros să citiţi întâi acest capitol.

Acum vă propun şi eu o cheie de lectură. Este chiar cuvântul „rabatabil” din titlul atât de ciudat al volumului după titlul unuia dintre cele mai frumoase poeme ale cărţii. Cu această „cheie” vom închide canoanele literare căci în acest domeniu, sincer, nu mai poate fi spus ceva în plus. Şi apoi, aceste canoane chiar ne-ar împiedica să intrăm în dimensiunea pe care vreau sa v-o prezint: dimensiunea terapeutică. Această dimensiune înseamnă că fiecare poem conţine exact remediul care ne trebuie. La a doua sau a n-a lectură, folosind această „cheie”, adică „rabatabil”, ne vom da seama, că toate cuvintele din poemele Eugeniei sunt atât de „rabatabile” (ea le zice uneori „interşanjabile”) încât dacă citeşti cu încetinitorul sau cu acceleratorul vezi şi înţelegi totul diferit, în funcţie de ce grad de deschidere utilizezi pentru a‑ţi alege „doza optimă” pentru simptomul, sindromul sau boala ta. Nu se poate explica ştiinţific, dar metoda este tot atât de exactă ca testele lui Dalai Lama: ţi se potriveşte exact ce ai ales. Voi aduce exemple punctuale, dar ca mod de întrebuinţare generală vreau să spun doar că dacă „ţi-e bine” găseşti terapia profilactică, iar dacă „ţi-e rău” găseşti sigur în Poemele rabatabile antidotul perfect; atât în aspectul lui pozitiv, adică sub forma de mângâiere, „compasiune de diverse grade până la expandarea universală” (atenţie la modul rabatabil de administrare a terapiei), cât şi în aspectul negativ, adică dacă ţie ţi-e rău vei găsi „mai răul”, vei găsi răul total, ba chiar „arhetipul” răului ... Când citeşti „am vrut să mă arunc în gol.. / dar golul s-a luat de la mine”..., te vindeci instantaneu de micul sau mai marele tău rău în care te simţeai suspendat. Nu mai vorbesc de spectrul sinuciderii sau altor terapii recognoscibile chiar de către cei nepreveniţi. Dar acum vreau să vă citesc poemul terapeutic pe care l-am primit eu de la Eugenia Ţarălungă şi, cu care în curs de tratament, deja boala mea s-a ameliorat evident. Vă cer scuze că intru într-o familiaritate poematică atât de mare, dar cred că în societatea actuală terapia este o urgenţă. Iată mostra terapeutică.

ai grijă de Nazaret

Citește mai mult:Roxana CRISTIAN  POEMELE „REDUTABILE” ALE EUGENIEI ŢARĂLUNGĂ

Magdalena ALBU HARICLEEA DARCLÉE - ELOGIUL DEMNITĂŢII

DARCLEE wbÎn memoria celor 155 de ani de la naşterea sopranei HARICLEEA DARCLÉE

Unele personalităţi pot schimba complet paradigma momentului, altele, în schimb, chiar istoria însăşi. Contemporană, deopotrivă, în paliere de timp distincte, cu MIHAI EMINESCU şi GEORGE ENESCU, DARCLÉE a fost unul dintre acele spirite superioare ale umanităţii constituite ca parte integrantă a Pantheonului culturii universale care nu doar că se se nasc foarte rar în cuprinsul diacroniei fireşti a unei naţii, dar au însemnată în propriul lor drum existenţial şi o menire aparte, aceea de a marca definitiv epoci, culturi, mitologii şi mentalităţi. Dacă e să menţionăm aici meritele funciare ale sopranei HARICLEEA DARCLÉE în ceea ce priveşte construcţia definitivă a marii arte lirice a lumii, atunci trebuie spus că ele se confundă intim, până la ultima particulă de materie şi de antimaterie aşezate la un loc, cu brâncuşiana nepotolită „ieşire din Eu”, un exerciţiu aspiraţional complex şi unic de a atinge cu palmele, în cazul sculptorului, şi cu glasul, în cazul interpretei de operă, esenţa intrinsecă a lucrurilor şi starea lor aparte de a fi, structura interioară greu perceptibilă a concretului geometrizat din jur - cu alte cuvinte, priveliştea reală de dincolo de îngustimea „formulelor obscure” ale existenţei -, precum şi cea a falsului mister arborat. Un ditiramb pythic, să-l numim, în faţa semioticii indescifrabile a vieţii?!... Nu. Poate doar zvârcolirea neştiută a alcătuitorului de valori aflat faţă în faţă cu fascinaţia firească de „a atinge absolutul şi a descifra viaţa” (Constantin Brâncuşi), dar şi de a admira cu delicateţe şi lipsă de margini ori prejudecăţi - dacă ne raportăm la mica patrie a câmpului epic joycian - melodicitatea unui Erin universal, ce poate căpăta oricând înţelesuri mitice diverse în lăuntricitatea fiecărui reprezentant al omenirii doritor de a căuta o seamă de proporţii perfecte în dizarmonia absolută a spectacolului cotidian. ENESCU şi DARCLÉE au fost contemporani însă nu doar din perspectiva strictă a temporalităţii concrete şi precise, ci, mai presus de toate, ei au fost contemporani întru arta de a trăi cu demnitate, artă pe care au respectat-o cu sfinţenie, la fel ca şi pe cea muzicală, până la capătul vieţii, aidoma unor nişte eremiţi trăitori în pustiul sumbru al vremii lor tulburi. Teoretic, pentru fiecare Fiinţă umană în parte, demnitatea ar trebui să fie echivalentă cu însăşi condiţia sa fundamentală de a fi, tocmai fiindcă ea nu reprezintă numai mijlocul acestei Fiinţe de a exista, practic, într-o anumită ordine echilibrată de tip normat, să-i spunem, în raport cu sine şi cu Ceilalţi, ci, mai ales, datul sublim al propriei sale existenţe pe Pământ. Se poate afirma faptul că acestor două embleme culturale atât de fascinante sub raport biografic şi, totdeodată, valoric, demnitatea le-a fost, printre alte calităţi unanim recunoscute, trăsătura de caracter definitorie, care şi-a transmis în mod decisiv influenţa covârşitoare şi în armonia distinctă a nenumăratelor creaţii individuale realizate în timp.

Citește mai mult:Magdalena ALBU  HARICLEEA DARCLÉE - ELOGIUL DEMNITĂŢII

Octavian Lupu: Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Primele Litere din Alfabetul Nesfarsit al VietiiSoarele strălucea cu putere în acea dimineață de aprilie. Doar câțiva nori răzleți brăzdau suprafața albastră a cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deși răcoarea se făcea simțită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumrate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafețelor neregulate ale rondurilor și de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detașată de atmosfera orașului, această fărâmă de univers continua să conserve frumusețea naturii la marginea marelui oraș, ce își etala de departe semețele sale construcții.
Poarta de la intrare se deschise și primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii și să se bucure de frumusețea arborilor și ierburilor de tot felul și din toate părțile lumii. Printre aceștia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a țării. De fapt, mai avea doar o zi de ședere în acel minunat oraș, fapt penru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întmplător, citind un pliant publicitar uitat pe o banchetă goală dintr-o autobuz.
Cu privirea cuprinse încântătoarea priveliște ce se deschidea în fața sa de îndată ce ajunse în dreptul lacului interior traversat în mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafața mată a apei. Pescărușii se roteau în mici pîlcuri deasupra întinderii sale în timp ce încercau să urmărească o posibilă pradă în adâncurile tulburi ale acestuia. Deși nu se zăreau pești care să cuteze să iasă la iveală, îndrăznețele păsări tot continuau să vegheze atent orice mișcare s-ar fi produs și ar fi marcat prezența vreunei vietăți acvatice. Perseverența lor neobosită îi atrase atenția și, printr-un straniu mecanism al asocierii gândurilor și trăirilor, își aduse aminte de meleagurile natale pe care le părăsise de multe zeci de ani.

Citește mai mult: Octavian Lupu: Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Vavila Popovici – Carolina de Nord: CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

Vavila POPOVICI pentru revista 2 Copy

Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu.” - Franz Werfel

Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la Religie, precum și comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorința de a îngropa credința celor mulți. Cum de a reușit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconștienți putem fi de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generațiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură și fără de iubire în relațiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influența materialismului? Și când va fi aceasta? Cum se pot uita însușirile sufletești ale poporului român, credința sa de veacuri? Cum de nu se înțelege că viața unui popor este prețuită după acele însușiri, după nivelul spiritualității sale? Cum de nu suntem conștienți că puterea sufletească este mobilul mișcării în viața noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun nația? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalității, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte și să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus și nu vrem să creștem, și ne aplecăm ramurile în jos atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Așa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, așa și fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii și nu putem rămâne pasivi în fața gândirii multor rătăciți. Cineva a profețit că vom ajunge să nu ne mai înțelegem între noi, și vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Și pe când?
Și în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulți părinți și-au manifestat dorința orei de religie pentru copiii lor, au luat în brațe spiritualitatea, credința într-o ordine creată și eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândește un sistem de valori la care aderă.
Cineva afirmase că religia în școli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica mințile. Cum adică? Educația creștină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în școli este educație și cultură, lărgește orizontul copilului și nicidecum nu îl îngustează. Părinții își educă copiii conform propriei lor credințe strămoșești, copilul dacă asimilează este îmbogățit, dacă nu - sărăcește. Apoi vine școala care adaugă, explică, clarifică și la fel, dacă învață, deprinde, copilul este îmbogățit.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: CU SAU FĂRĂ RELIGIE?

Elena BUICĂ: ORICE ÎNCEPUT E O PRIMĂVARĂ

BUNI SANZIENE ok wb„Lui George Roca, pentru un nou început...”

Am iubit întotdeauna începuturile, de toate felurile, aşa scurte cum sunt ele, amintindu-ne de un tren care trece printr-o gară mică. Iubesc începuturile înainte de orice, pentru că au frumuseţea şi freamătul unei primăveri, aşa cum primăvara are printre altele şi farmecul unui început. Aşteptând începutul miracolului primăverii, nu putem pune stavilă bucuriei de a o întâmpina şi nu putem rezista promisiunilor aduse de mărţişoarele zilei de 1 Martie. Chiar dacă în Canada primăvara începe mai târziu, toţi românii poposiţi pe aceste meleaguri o purtăm în suflet cu debut tot în luna martie, fiindcă aşa s-a instalat ea în codul nostru genetic.

Dar oricând ar veni, începutul primăverii este fără tăgadă simbolul reînvierii naturii, iar noi, oamenii, fiind parte integrantă a ei, îi întregim tabloul renăscând odată cu ea şi cântând imnul bucuriei în aceeaşi partitură a orchestrei Universului. Primăvara musteşte a renaştere, ca o întoarcere cosmică spre începuturi, ca o altă geneză care, de fiecare dată, se arată mai promiţătoare, mai darnică, mai deschisă spre proiecte.

Energia primăverii, printr-un mecanism încă necunoscut nouă, ne trezeşte propriile energii, retrăind fiecare clipă a renaşterii. Această energie a noului început ne ajută să reorganizăm planurile noastre interioare, să facem curăţenie în suflet şi să facem o altă ordine, să stabilim o altă ierarhizare a priorităţilor. Sfârşitul fiecărui început încheie ceva lăsând loc altor începuturi în care putem valorifica experienţele pe care le purtăm cu noi. Primăverile, ca orice început, poartă in ele esenţa binecuvântată a vieţii.

Ca la orice început de drum, simţim imboldurile speranţei, ale unor noi dorinţe de împlinire, ne simţim învăluiţi de o vibraţie care ne cufundă în noi, într-o iubire caldă gata să o dăruim, numai să fie cineva care să o primească cu braţele deschise.

Iubesc toate începuturile fiindcă totul este altfel şi pentru că totul îţi pare posibil. Ca oameni maturi şi chiar vârstnici, putem să retrăim momente încărcate de farmecul inocent al copilăriei, să uităm de griji şi de necazuri. E o mare binefacere să uităm de tot ce e în jurul nostru, să nu ne intereseze dacă e luni sau marţi, să uitiăm ce vârstă avem, inima să ne bată mai repede şi să ne surprindem înfioraţi ascultând chemarea vreunei amintiri pe care să o retrăim în deplinătatea ei. E un fel de nebunie frumoasă, pe care nu o pot ocoli nici chiar firile cele mai reci şi mai calculate.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ORICE ÎNCEPUT E O PRIMĂVARĂ

Web Analytics