George PETROVAI: PREMII LITERARE CARE SPUN TOTUL DESPRE NIMICURI

PETROVAI George 2019Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.

Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

Dar paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții publice, prin ceea ce se cheamă triada descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul – insistență cu toptanul!

Iată motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică stupoare) cum anumiți ipochimeni, pe care-i știu prea puțin instruiți și de-a binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se naște poet și moare netot!), alții pentru proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare, premiere) se ocupă alții: confrații unși cu toate alifiile birocrației din cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.

Citește mai mult:George PETROVAI:  PREMII  LITERARE  CARE SPUN TOTUL DESPRE NIMICURI

Elena BUICĂ: OGLINDA GÂNDULUI ȘI A SUFLETULUI

BUICA Elena JUL2019Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Citește mai mult:Elena  BUICĂ:  OGLINDA GÂNDULUI ȘI A SUFLETULUI

Alexandra IANCU: RENAȘTERE ÎN VITRO

IANCU AlexandraMotto:
„Mamă, mai naşte-mă o dată"
(Marin Sorescu, Iona)

Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva" ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.

Bebeluşul 1

Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.

Citește mai mult:Alexandra IANCU:  RENAȘTERE  ÎN VITRO

Vicu MERLAN: MORMÂNTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI - BULGARIA

MORMANTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI BULGARIADe la Balcic ne-am deplasat spre nord-vest la Svestari, unde se află mormântul regelui dac Dromihete, dar şi fosta capitală a Daciei, Helis, înainte de fi Sarmizegetusa Regia. Am urmat drumul spre Dobric, apoi până la Isperih, de unde ne-am abătut în dreapta spre Svestari. Necropola tumulară de pe înălţimile platoului calcaros, se află la sud de cetatea Helis, cetate încadrată natural din trei părţi, de valea abruptă, sculptată de un pârâu, în calcar şi gresii, vale ce se adânceşte în pachetele de roci, până la circa 100 de metri adâncime. Cetatea era bine apărată, fiind înconjurată de două ziduri de piatră groase de 3-4 metri. Cel exterior cuprindea cam 100 de hectare, iar cel interior, jumătate din această suprafață.

Poziţia dominantă şi zidurile impunătoare, au făcut din cetatea Helis, o fortăreaţă de nepătruns, un avanpost strategic de protecţie defensivă a familiilor regale, cât şi a nobilimii gete. Mai era numită şi Daosdava, „Cetatea lupilor”. În această cetate a fost ospătat generalul roman Lisimah, în anul 300 î.H., atunci când acesta a fost învins şi luat prizonier de regele dac Dromihete.

Mormântul tumular unde a fost înmormântat regele Dromihete, descoperit ăn anul 1982, este încadrat de o mulţime de tumuli, de dimensiuni mai mici, în funcţie de rangul deţinut în viaţă de respectivele căpitenii dace. Fiecare tumul, prezintă, în interior, o cameră mortuară din piatră fasonată, de tip cavou, unde au fost depuse resturile pământeşti ale decedaţilor (oase sau cenuşa de la ritul de incineraţie). Pe lângă acestea se pot identifica şi alte elemente de ritual (ceramică, podoabe, unelte şi arme) din fier, sau metale preţoase.

Citește mai mult:Vicu MERLAN:  MORMÂNTUL LUI DROMIHETE DE LA SVESTARI - BULGARIA

Ionel NOVAC - CAHULUL LITERAR

CAHULUL LITERAR SI ARTISTIC Anul1Nr1 wbViața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.

Ca urmare, impulsionați și de inițiativa confraților de la Bolgrad, orașul din vecinătatea Cahulului, devenit în anii ΄40 „cel de-al doilea centru de cultură din Basarabia” și în care de câțiva ani apărea cunoscuta revistă literară „Bugeacul”, un grup de tineri entuziaști au pus la cale o temerară încercare: editarea unei reviste literare în orașul de pe malul stâng al Prutului.

Nucleul grupului era alcătuit din poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun și cunoscut și sub pseudonimul Robert Cahuleanu, care avea deja publicate două plachete de versuri, „Melancolie” și „În zilele cumpenei”), Haralambie Țugui („poetul-ostaș, care avea și el două plachete tipărite”) și Napoleon Nițoescu („poet delicat și om de aleasă simțire”).

„Cu Nițoescu și Țugui făceam neuitate seri de poezie acasă la Nițoescu, a cărui locuință s-a nimerit a fi peste drum de a mea, la „oloinița” domnului Goldenstein”, își va aminti, peste ani, Andrei Ciurunga. „Atunci și acolo, într-una din seri, am pus noi la cale apariția unei reviste literare în orașul Cahul, cel care de când se știa nu avusese o astfel de publicație. Revista urma să se numească, după numele urbei, „Cahulul literar” - și am scos-o până la urmă”. Alături de aceștia „au venit profesorul Leu Badiu, directorul gimnaziului, și încă vreo doi-trei tineri inimoși și de talent, printre care negreșit și Costică Reabțov, omul de care m-a legat și mă leagă o prietenie de frate”.

Citește mai mult:Ionel NOVAC - CAHULUL LITERAR

Liviu PENDEFUNDA: PARADOXUL LUMINII

PENDEFUNDA Liviu x2„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare
Lângă porțile nopții
Și trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Și numai umbra lor
Înlănțuita umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia și disprețul lor și răsetele și invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri”.
(Jacques Prevert)

În noapte umbrele se resorb către cer și mai departe până în centrul Universului unde lumina stă înfășurată în întuneric; din când în când ea exultă și creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea și ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăși o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceață este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina ființei sale face sesizabilă noaptea. Așa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros și solitar, absurd de diferit în speranțele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Și poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia și umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, și nu doar pentru că poesia sa m'a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriașa sa personalitate, deși omul și prietenul îmi era permanent aproape. M'am ferit poate și de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălțime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeț în lanțul lor muntos.

Citește mai mult:Liviu PENDEFUNDA:  PARADOXUL LUMINII

Vavila Popovici – Carolina de Nord: IEȘIREA DIN PEȘTERĂ

Mitul pesteriiLăsați fecioarele să viseze sub cerul albastru, curat, luminat,/ ca visul vieții, în tihnă, să poată fi devoalat…/ Și numai apoi, trezindu-se,/ cu ochii mari, plini de vise și speranțe,/ vă vor crede zei păzitori,
și vă vor dărui dragostea lor./ Numai atunci!/ Lăsați fecioarele să-și termine visele!

Conform Dicționarului limbii române libertatea este „posibilitatea de a acționa după propria voință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății.” Libertinajul reprezintă viață în libertate cu un comportament desfrânat, destrăbălat, în afara bunului simț și a legilor morale.
Mulți confundă cele două noțiuni, ne înțelegând că omului, într-adevăr, poate face orice, dar că foarte puțin din tot ceea ce poate face îi este folositor. Părintele Nicolae Steinhardt spunea că „Libertatea nu se confundă cu libertinajul și nebunia”.
Conștiința și voința sunt cele care aleg și îmbrățișează făcutul de bine sau de rău, iar alegerea trebuie să nu stânjenească pe cei din jur și totodată să fie conformă cu legea morală. Libertatea, precum și moralitatea sunt daruri date de Dumnezeu. Sunt tineri, adolescenți și mulți dintre oamenii maturi care confundă libertatea cu libertinajul, unii din necunoaștere, alții din naivitate cad în plasa pescuitorilor sufletelor naive, curate, nepătate încă, alții mânați de interese bănești, de patimi trupești și sufletești cărora nu pot sau nu vor să le pună stavilă. Oamenii maturi rău intenționați mizează pe perioada care străbate viața adolescenților, perioadă în care ei pot fi ușor ademeniți, corupți. Dar ce este mai grav, este că oamenii adulți puși să vegheze asupra acestei perioade, în scopul dezvoltării normale a societății, nu țin cont de moralitate, deviind mersul bun al societății în care trăiesc, murdărindu-l, degradându-l.
Un Ieromonah spunea despre diferența dintre libertate și libertinaj: „Libertatea este veșnică, dar libertinajul este vremelnic și sfârșește în durere și în singurătate, iar la urmă – în moarte”.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:    IEȘIREA DIN PEȘTERĂ

Ştefania OPROESCU: IREALITATEA FEMININĂ

OPROESCU aug2019bLuate împreună ca noţiuni „ad-literam" femininul şi irealitatea ar putea stârni reacţii diverse de la acceptare până la indignare. Ca figuri de stil însă, irealitatea adăugată materialului feminin adaugă particula de mister care păstrează perenitatea tipologiei – pornind de la consemnările din Biblie" privind momentul apariţiei Evei: „dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească (Facerea, 2, 20) cât şi modul în care acesta s-a găsit (Facere, 2, 21-22), femeia se situează în faptul împlinit al subordonării, al compromisului ca necesitate - pentru că dintre toate vieţuitoarele care au fost create de sex masculin şi de sex feminin, doar pe om l-a creat singur. (Iş=bărbat) şi mai apoi i-a dat un ajutor (isa=femeie) „pentru că a fost luată din om" (Facere, 2, 22). Faptul că Adam a fost creat cu „sămânţă" pune semne de întrebare. Creatorul nu i-a clonat o replică identică ci i-a transformat cu asta în „isa" aptă de reproducere. Cu ce scop atunci interdicţia? De aici până la atribuirea ispitei în exclusivitate jumătăţii de sex feminin, este doar un pas pământean peste care voinţa divină pune pecetea legii: „dorinţa ta se va ţine după omul tău şi-l va domina peste tine." (Facere, 3, 16).

Discutabilă devine însă şi această pedeapsă dacă avem în vedere faptul că bărbatul, ca înt\i creat, primeşte direct din gura creatorului interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii. (Facere, 2, 26) şi căzând în păcat cu o uşurinţă de neexplicat produce prima fisură în conceptul „chipul şi asemănarea": „iată că omul a ajuns ca unul din NOI, cunoscând binele şi răul." (Facere 3, 22). Mă refer la femeie în concept biblic pentru că doar în religia iudeo-creştină femeia apare ca element subordonat temporal şi material. Interferenţele cu alte religii nu merg până la rădăcini, de exemplu în religia islamică omenirea a fost creată prin sacrificare „dintr-un cheag de sânge", mit preluat de Profetul Mahomed.

Citește mai mult:Ştefania OPROESCU:  IREALITATEA FEMININĂ

Magdalena ALBU: AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ DE HÂRTIE...

BIBESCU George„Am vrut să cuceresc aerul...” George Valentin Bibescu (fondatorul Aeroclubului României)

Personalitatea prințului George Valentin Bibescu este una fascinantă și complexă, însă, aproape deloc inclusă, de-a lungul istoriei, în paradigma potrivită , cât, mai degrabă, într-una a spectacolului și a spectaculozității, a controverselor de tot felul și a spiritului de aventură pe toate laturile vieții sale. Prințul Bibescu a vrut, cu orice preț, să scrie istorie pentru țară și pentru el însuși. A dorit să fie primul și, parțial, i-a reușit, fără accente adversativ-dubitative, acest lucru, fiindcă descendentul împăratului Napoleon nici nu putea să fie altfel decât un luptător înnăscut și un cuceritor, aidoma străbunicului său celebru, semnând, cu o tușă demnă de marile stirpe aristocratice din care provenea, spațiul gol din josul primelor pagini de istorie a aviației civile autohtone și internaționale. Cu alte cuvinte, George Valentin Bibescu a reprezentat, o lungă perioadă de timp, cea mai bună interfață a României în teatrul mondial al marilor puteri aviatice ale vremii, ilustrând, din perspectivă publică, prin imaginea continuu creată și mediatizată a activităților sale aeriene diverse, valoarea „aripilor românești”.

Strănepot, pe linia mamei, al lui Napoleon Bonaparte, și nepot, după ramura paternă, al domnitorului Gheorghe Bibescu și al primei sale soții - Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu -, precum și al primului elev român absolvent al Școlii speciale miliare de la Saint-Cyr (Franța) - Grigore Gheorghe Bibescu-Brâcoveanu (fratele tatălui său) -, prințul-aviator George Valentin Bibescu (la fel ca și surorile sale - Marcella și Nadejda - ori fratele George, mort, la scurt timp de la nașterea sa) este copilul unei mari iubiri, o iubire, care a tulburat extrem de puternic mentalitățile sociale din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Căci, la acea vreme, pentru inima frumoasei Valentine de Bauffremont, lângă Paris, în pădurea de la Celle-Saint-Cloud, aveau să se dueleze, cu binecunoscutele consecințe, doi bărbați puternici: tânărul prinț român Gheorghe George Bibescu și soțul de atunci al contesei de Caraman-Chimay, militar de carieră, prințul francez Paul de Bauffremont. Triumful dragostei dintre Valentine și prințul Bibescu nu s-a instaurat, însă, atât de simplu și de repede, pe cât se poate crede în ziua de azi, lupta în instanță a contesei cu fostul său soț implicând și o mare pierdere pentru aceasta - una dintre cele mai importante proprietăți ale familiei Caraman-Chimay, castelul din Ménars, castel situat pe Valea Loirei, între Tours și Orléans, în apropierea Bisericii „Sf. Ioan Botezătorul” și a Pieței „Prince de Chimay” din localitate (unde, azi, două străzi poartă numele Emilliei-Louise-Marie-Françoise-Josephine de Pellapra (Rue Emille Pellapra) și a prințesei Valentine de Chimay-Bibescu (Rue Princesse de Bibesco), fiica Emilliei și a împăratului Napoleon). Trecând peste toate obstacolele apărute în cale, ziua de 3 aprilie a anului 1880 s-a anunțat a fi una fericită pentru familie, contesei Marie Henriette Valentine de Caraman-Chimay și prințului Gheorghe George Bibescu - devenit, șapte ani mai târziu, membru de onoare al Academiei de Arme din Paris -, născându-li-se, la București, cel de-al patrulea copil - George Valentin -, căruia tatăl său îi va dedica una dintre lucrările reprezentative, anume, „Neofit, Métropolite de Hongro-Valachie”.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  AERO-POETICA. VISUL UNUI PRINȚ ȘI UMBRELA JAPONEZĂ  DE HÂRTIE...

Web Analytics