Emilia STROE-ȚENA: ELENA BUICĂ - O INVIZIBILĂ PUNTE ÎNTRE DELTA DUNĂRII ȘI HALIFAX

BUICA Elena POZA OK WBMotto:
„Scrisul e o emoţie aleasă,învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică” Elena Buică

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică-Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume „apărute până la cei 85 de ani”, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – „Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani”, din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: „Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv „În căutarea unor permanenţe”, apărută la editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (...) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.” (op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică-Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică-Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Citește mai mult:Emilia STROE-ȚENA:  ELENA BUICĂ - O INVIZIBILĂ PUNTE ÎNTRE DELTA DUNĂRII ȘI HALIFAX

Octavian MIHALCEA: PECEŢI LUMINOASE

MIHALCEA Octavian clbrPoemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: „Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund,/ însă pe muche de clipă”. În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.

Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: „...şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri...// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii.//”. Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.

Citește mai mult:Octavian MIHALCEA:  PECEŢI LUMINOASE

Constantin TEODORESCU : MARIA-DANIELA PĂNĂZAN ȘI POETUL DUMITRU ICHIM

TEODORESCU Constantin brÎn sfârşit, o carte despre poezia lui Dumitru Ichim(1), o carte ieşită din „responsabilitatea primei modelări de sinteză a unui univers liric atât de original”(2). Pentru mine este „o mare satisfacţie”, o contribuţie importantă la definirea vocabularului sacralităţii. Demersul eseistic porneşte din convingerea că „Temele şi motivele religioase, simbolurile şi metaforele revelatorii se închid şi se deschid cititorului într-un tumult de frumuseţe copleşitoare”(3) şi constată revelarea sacrului în creaţia poetică, ceea ce îmi aminteşte de cuvintele lui Lucian Blaga: „... sentimentul religios, indiferent de obiectul spre care este îndreptat, nu se poate concepe fără sentimentul sacrului”(4).

Cercetarea eseistică se dezvoltă pe motivele şi simbolurile poeziei lui D. Ichim.
Cartea cuprinde secvenţele: Poezia începuturilor (care poartă pecetea timpului ca „totalitate semnificativă”(5) ; Poeme tanka şi poeme haiku sau Grădina cu îngeri a fiinţei; Marile sărbători creştine şi trăirea în ritmul liturgic al vieţii; Coordonatele spaţiului liric: grădina cu livadă, calea iubirii; Ipostaze lirice definitorii: îngerul, îndrăgostiţii, Mirele şi mireasa, regina, dreptul Iov; Peisagistică literară unică: apa, cireşul şi mărul, crinul, melcul; Poezia-rugăciune; Concluzii, fiind o cercetare aplicată care descoperă imaginea „structurii lirice moderne”(H. Friedrich) în creaţia unui mare poet.

Organizarea consistentă demonstrează expresia unei viziuni: înţelegerea motivelor care animă poetul prin convergenţe tradiţionale, moderniste şi postmoderniste în constituirea unui univers liric bogat în semnificaţii, de o mare densitatea a expresivităţii, cu valenţe cognitive şi constante liturgice.

Citește mai mult:Constantin TEODORESCU : MARIA-DANIELA PĂNĂZAN  ȘI POETUL DUMITRU ICHIM

Carmen BRĂGARU: MUZICA LUI PAUL POLIDOR ÎN CASA FAMILIEI TARKOVSKI

POLIDOR CHITARAÎntr-o după amiază de octombrie mieros, neaşteptat de cald, mă îndrept spre casa familiei Tarkovski din cartierul de sud-vest al Moscovei. În faţa acestei spectaculoase toamne aurii, toţi copacii fac parcă reverenţe adânci, cu crengile până la pământ. Nimic nu pare să se fi schimbat: aceeaşi linişte în părculeţul din faţa blocului, aceeaşi voce caldă răspunde la interfon, aceeaşi bucurie sinceră a revederii mă întâmpină în prag. Printr-o fericită coincidenţă, întâlnirea de anul acesta s-a nimerit chiar de ziua Marinei Arsenievna. În timp ce o ascult povestind despre ce a mai scris de când nu ne-am văzut, completată mucalit din când în când de soţul său, regizorul Aleksandr Gordon, mă umplu din nou de atmosfera tarkovskiană ce irumpe din fiecare obiect al apartamentului: din portretul tatălui, poetul Arseni Tarkovski, privind din ramă sever-scrutător prezentul, din fotografia mărită a fratelui, celebrul regizor Andrei Tarkovski, din puzderia de poze din care te urmăresc ochi de copii şi nepoţi cu chipuri de îngeraşi, din oglinzile devenite simbol în filmele fiului şi amintirile fiicei.

Citește mai mult:Carmen BRĂGARU:  MUZICA LUI PAUL POLIDOR ÎN CASA FAMILIEI TARKOVSKI

Doina DRĂGUȚ: TAINA SCRISULUI (88) – LUCRURI ESENȚIALE SUNT LUCRURILE SIMPLE

DRAGUT Doina TS88 BWBRAm venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce ple­cau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceas­ta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu „trenul de şapte”, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.

Mi-am petrecut copilăria la ţară (Siliştea Crucii, Dolj), unde am învăţat mieii să pască, am luat premii la şcoală, am strâns spice de grâu pe câmpiile patriei cu detaşamentul şcolii, am cules porumbi, dar mai ales am citit cărţile bibliotecii din comună. Am făcut liceul la Craiova, la „Carol I”, unde am avut profesori deosebiţi. Aici am venit în contact cu marea literatură universală, unde i-am descoperit pe Goethe, pe Shakespeare, pe Schiller, pe Baudelaire, pe Victor Hugo, pe Balzac, pe Marcel Proust, pe Tolstoi, pe Dostoevski, pe Cehov, pe Puşkin etc. Aici am aprofundat operele marilor scriitori români: Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Philippide, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc.

Am urmat Facultatea de Matematică, tot în Craiova, unde am învăţat să raţionez prin reducere la absurd. Şi am mai învăţat că oricare ar fi spaţiul şi timpul în care te naşti, există un singur drum care te duce spre împlinirea destinului (destin pe care l-ai ales sau destin care a ales şi a călăuzit spre finalitate). Viaţa m-a purtat, până la urmă, spre informatică, considerând, pe bună dreptate, că este vârful cel mai de seamă al tuturor ştiinţelor şi al tuturor activităţilor umane.

Citește mai mult:Doina DRĂGUȚ:  TAINA SCRISULUI (88) – LUCRURI  ESENȚIALE SUNT LUCRURILE SIMPLE

Al Florin ŢENE : TAINA SCRISULUI (21) - SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

TENE Al Florin TS bwbrPe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.

Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri... şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi... astfel învăţam de teamă... nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.

Citește mai mult:Al Florin ŢENE :  TAINA SCRISULUI (21) - SCOTOCIND PRIN LADA CU AMINTIRI

Magdalena ALBU: ARTA TEATRALĂ - SPAȚIU DE COMUNICARE INTERUMANĂ

TEATRU RM ORADEATeatrul ca modalitate de cunoaştere şi de autocunoaştere, aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, „nu e o chestiune ce ţine de artă.” , ne spune Peter Brook vorbind despre Grotowski. Teatrul „e altceva. (...) un instrument străvechi, un instrument esenţial, care ne ajută doar în privinţa unei singure drame, drama existenţei noastre, şi ne ajută să găsim calea înspre obârşia a ceea ce suntem.” Căci, dacă ar fi să aşezăm semnul egalităţii matematice lângă substantivul teatru pentru a semnifica cu aproximaţie ceea ce poate fi acesta, de fapt şi de drept, pentru receptorii săi diverşi, atunci putem scrie aşa: teatru = spaţiu de identificare a spectatorului cu propria sa realitate trăită deja sau nu şi închipuită în sistemul de coordonate ale unei viziuni interpretative specifice creatorului de mesaj respectiv.

„Se zice că lumea râde de tine. / Eu de mine, eu de ea.”, rostea într-un scheci umoristic televizat actorul Toma Caragiu. Iată dublul sens al metacomunicării dintre Actor - oglinda în care se recunoaşte publicul - şi Spectator - imaginea reflectată de această oglindă în ochii creatorului de mesaj -, o comunicare ce nu ţine neapărat de magia unei baghete fermecate a unui vrăjitor anume, ci mai degrabă de congruenţa dintre stările create publicului de interpretul unui rol şi cele aşteptate de receptor prin prezentarea unei piese de teatru oarecare.

Citește mai mult: Magdalena ALBU:  ARTA TEATRALĂ - SPAȚIU DE COMUNICARE INTERUMANĂ

Paul LEIBOVICI: TAINA SCRISULUI (87) – SCRIU DE PESTE 60 DE ANI

LEIBOVICI Paul bwbrEram coleg de bancă, la liceul de băieți din Bacău, cu Ioan Berilă un talentat pictor și caricaturist. Liceul, înainte de reformă purta numele „Liceul Ferdinand”. În paginile caietului său permanent deschis erau portretele profesorilor, adesea caricaturi din viața cotidiană.

Era la modă „Ziarul de perete” În colțul din dreapta Berilă semna caricatura săptămânii. La îndemnul său, am scris un articol. Apoi a apărut altul – tot lângă caricatura lui Berilă. Și tot așa... până ce un redactor de la un ziar central, a luat cu el „colecția” mea de scrieri. Într-o bună zi, am fost chemat la secretariatul școlii, unde printre alții era și un coleg care avea o funcție de secretar al Uniunii tineretului școlar.
- Am primit - spune acesta - de la Ziarul Tineretului din București, o propunere pentru tine! Să fii corespondentul lor pentru județul nostru.

Am fost trimis să scriu un reportaj despre un tânăr evidențiat în muncă, la niște mine din județul Bacău. Apoi, am fost trimis la Moinești pentru un interviu cu o brigadă de mineri. Plecăm cu trenul,până la stația principală, apoi cu mijloace rudimentare până în satele respective. Scriam și expediam reportajul... Vremea trecea,iar materialele apăreau, adesea doar iscălite cu inițialele numelui. Cu prilejul examenelor de intrare la facultate, am tras o fugă și pe la redacție. Redactorul de la secția „Corespondențe” mi-a înmânat foaia cu articolul meu. Era iscălit... „P. Liman”!!! Din ziua aceea timp mulți ani, tot ce scriam și publicam purta iscălitura de mai sus. Fiind în București și având o oarecare experiență, am scris și pentru alte ziare, precum o publicație care apărea doar duminica.

Citește mai mult:Paul  LEIBOVICI: TAINA SCRISULUI (87) – SCRIU DE PESTE 60 DE ANI

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: TAINA SCRISULUI (86) - CUVÂNT, SUNET ȘI CULOARE

ROTARU PAPADIMITRIOU Anna Nora BWBRTaina scrisului... ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi'', ca un „Apostol fără nume'', voind să te ducă „La granița-ntre vise'' și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă" după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis ". E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina", Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora ", tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU:  TAINA SCRISULUI (86) - CUVÂNT, SUNET ȘI CULOARE

Web Analytics