Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII NOȘTRI DACI (1&2)

NGC DEC2019 1bPARTEA A I-A

„Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist,
nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă
şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi
drept-credincioşii pe calea lui Hristos, către Înviere.”
(+VALERIU GAFENCU - Sfântul Închisorilor)

Când a deschis geana în catifelatul primilor Zori ai Creaţiei dumnezeeşti, Pelasgul-geto-dac născut liber în veşmântul catifelat al porfirei divine, a văzut uscatul răsărit din apele primordiale în care Cerul îşi primenise faţa înainte de începerea Marii lucrări, a Tainei dumnezeeşti şi fascinat de Măreţia lui Dumnezeu şi-a tors gândurile sale albe împletindu-le cu firul de curcubeu, brodând astfel într-o fascinantă lume de basm Pădurea-mireasă a Mirelui Codru Verde prin diversitatea mirifică a arborilor - Dumbravă a miraculoaselor vieţuitoare.

În sânul admiraţiei a lăsat lacrimile de bucurie să se adune în râuri mari şi fluvii adânci, presărându-le pe ambele maluri cu fascinantele şi smeritele Sălcii plângătoare.

Privirile i s-au mlădiat în flori, iar în toată cuprinderea sa a netezit câmpiile peste care a scuturat nourii răzleţi prefăcându-i în turma marelui Rege-Profet Zamolxis, de albe mioare, mieluşei de astrahan zburdalnici, cohorta neastâmpăratelor căpriţe şi berze mari fermecătoare.

Din Corola razelor serafice a ales pe cele mai strălucitoare și a brodat albinele şi fluturii, iar din susurul albastru – verzui al apelor cristaline a modelat magnifica varietate a peştilor.

Citește mai mult:Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII NOȘTRI DACI (1&2)

Raluca Prelipceanu: Controversa statuilor

Controversa Fie că ne place sau nu, fața Europei este pe cale să se schimbe. Europa este pe cale să devină mai neagră, mai musulmană sau atee. Statuia Sf. Genoveva de pe frontonul bisericii Saint Etienne du Mont, stropită cu vopsea roșie este un simbol al acestei schimbări.
Trăim într-o vreme a schimbărilor profunde, schimbări ideologice care afectează geografia simbolică a Europei. De ce au devenit în acest context statuile ținta maselor dezlănțuite? Datorită încărcăturii lor simbolice. Statuile reprezintă simbolul trecutului și valorilor unei societăți percepută drept ostilă, exploatatoare și dominatoare, societate care trebuie schimbată în noul context demografic european și având în vedere actuala orientare politică a bătrânei Europe. Lupta care se duce este una la nivel simbolic în care societatea în transformare, transformare provocată de mișcările de populație și de evoluția diferită a sporului natural al diverselor grupuri sociale, datorată tot credințelor și valorilor, își revizuiește propriul sistem de valori și propria ideologie sub presiunea maselor. Infuzia de sânge nou este însoțită de o infuzie de noi valori.
În timp ce o parte a societății bătrânei Europe își reneagă vechile valori, noile valuri migratorii își impun propriile valori. Europa dominatoare, asociată cetățeanului alb-model al frumuseții promovată în artă și impusă cu armele, Europa creștinismului, adesea impus tot prin forța armelor, a familei monogame i se opun valorile noilor imigranți musulmani, negri, etc. deveniți cetățenii noii Europe. În timp ce vechea Europă își toarna cenușă în cap pentru greșelile trecutului, o nouă Europă este pe cale să se nască.
Trecutul nu mai poate fi pedepsit pentru ceea ce a fost, dar putem pedepsi statuile martore mute ale trecutului, statuile a căror încărcătură simbolică amintește de o civilizație și de valorile ei. Aceste statui au o valoare comemorativă de cele mai multe ori și, uneori, chiar cultică. Furia maselor, a celor marginalizați se revarsă asupra unui Hristos alb, asupra statuilor Fecioarei sau sfinților care amintesc de trecutul creștin al Europei și de toate valorile asociate acestuia, dar și de o ideologie adeseori combatantă și represivă. În același timp, ținta represaliilor sunt și statuile marilor oameni de cultură care sunt considerați vinovați pentru transmiterea și promovarea acestor valori și chiar pentru crearea lor. Și ei sunt simbolul unei societăți și al unui trecut.

Citește mai mult:Raluca Prelipceanu: Controversa statuilor

Cristian Petru BĂLAN (Glen Ellyn, Illinois, SUA): O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ DE CARE MI-AM AMINTIT ILUSTRÂND-O ÎNTR-O SCULPTURĂ...

BALAN P Cristina INECULULPe când eram student prin anul al doilea la Universitatea București, obișnuiam să învăț stând pe iarbă, retras undeva într-un colț înverzit de pe malul lacului din Parcul Cișmigiu, din București (cam acolo unde acum a fost construit restaurantul Montecarlo). Era locul meu preferat și atunci era o zi frumoasă și caldă de vară. Aflat acolo, deodată aud strigăte puternice venite de pe malul celălalt al lacului: „Heei...! Domnuu', doomnulee!... Vedeți că un copilaș mic a căzut în apă și se îneacă - nu departe de dumneavoastră!”.

Imediat am părăsit cititul și când m-am ridicat în picioare, prin apa verzuie a lacului, am zărit o mânuță de copil care se mișca continuu... „Săriți după el în lac și salvați-l, că se îneacă!!” - strigau cu disperare o mulțime de glasuri de pe malul opus. Imediat, am aruncat în iarbă cursul din de pe care învățam și am sărit îmbrăcat în Cișmigiu. Eram doar în cămașă și în pantaloni. Apa îmi venea până la umeri... Am bâjbăit prin undele tulburi ale lacului și când am găsit mânuțele copilului, l-am tras repede și cu putere din apă și l-am așezat pe mal, în timp ce spectatorii îmi aplaudau gestul.

Scosesem din lac un băiețel de vreo doi ani și jumătate. Am ieșit și eu din apă și am strâns copilașul de burtă. Apa îi țâșnise cu putere pe gură, iar băiețelul a scos atunci un țipăt scurt, ceea ce m-a bucurat, văzând că nu se înecase. Chiar atunci a apărut lângă mine o fetiță de vreo trei anișori și jumătate, care cred că era surioara lui, și care a început să plângă speriată, ținând mâna întinsă spre noi doi.

La vreo zece pași de fetiță, zăresc o băbuță stând și ea pe iarbă. Croșeta liniștită, așezată cu spatele spre lac. Mi-am dat seama că era doica sau poate bunicuța celor doi copilași, dar fusese întru totul neglijentă și condamnabilă, deoarece își lăsase copiii să se apropie de apă.

Băbuța a tresărit speriată când a auzit băiețelul țipând. Ea mă întreba mereu în germană:
- Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat?”
- Doamnă, i-am răspuns eu indignat, nu ați fost atentă și copilul a căzut în apă!
- O, Jesus, Maria! Jesus, Maria!...Danke schön, Herr! Danke schon!” - mi-a mulțumit ea în nemțește, strângând băiețelul în brațe care începuse să plângă tot mai tare.

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN (Glen Ellyn, Illinois, SUA): O ÎNTÂMPLARE ADEVĂRATĂ DE CARE MI-AM AMINTIT...

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: NU UITAȚI DE NOI LA BĂTRÂNEȚE!

HESCOVICI Lucian XSituația actuală, printre altele datorată pandemiei de CORONA 19 a redeschis o problemă care atrăgea atenția într-o măsură mai mică: situația oamenilor vârstnici. Vârsta a treia. Bătrânii.

De fapt, această problemă a existat dintotdeauna, în orice societate. În ultimii ani, în toate țările lumii se vorbea despre ea, făcându-se calcule. Dacă speranța de viață crește, iar natalitatea scade, ce consecințe economice vor urma? Cine va munci? Cum vor fi plătite pensiile de bătrânețe? Oare nu ar trebui să fie avansată vârsta de pensionare? Pe scurt, ce e de făcut?

De fapt, vârsta de pensionare a fost deja avansată în multe țări. Dau ca exemplu Israelul, țară în care trăiesc. Vârsta de pensionare este de 62 de ani pentru femei și de 67 de ani pentru bărbați. Dacă femeile ajunse la 62 de ani vor să lucreze în continuare, pot să facă acest lucru, având dreptul de a se pensiona la fel ca bărbații, la 67 de ani. Aceasta este pensionarea pentru limită de vârstă. Desigur, există și cazuri de pensionare din alte motive, anticipată. După cum, există țări în care pensionarea pentru limită de vârstă nu este obligatorie. Precum și cazuri în care unii oameni refuză pensia și continuă să lucreze. Motivul este insuficiența venitului bazat pe pensie. Dar nu numai acest motiv. Sunt și oameni care, odată pensionați, revin la locurile lor de muncă voluntar, fără salariu, mulțumindu-se cu pensia. Ei vor să nu-și întrerupă cariera sau, cel puțin, să aibă o ocupație și o viață socială. Oameni care își iubesc munca și instituția în care au lucrat mulți ani din viață. Alții se duc să lucreze voluntar în altă parte, sau își găsesc preocupări diferite, în domeniile care îl pasionează. În asemenea cazuri, se spune că ei se bucură de pensie. Pronosticurile făcute de serviciile sociale ale diferitelor țări, deși includ elemente reale, totuși includ și aspecte problematice. Desigur, dificultățile apar atunci când vârstnicii, ajunși ”pensionari cu vechime”, încep să aibă nevoie de ajutor social sau medical. Mai ales în cadrul vârstnicilor singuri, fără familie, ajunși dintr-o dată și fără ocupație.

Citește mai mult:Lucian-Zeev HERȘCOVICI:  NU UITAȚI DE NOI LA BĂTRÂNEȚE!

Victor RAVINI: MIORIȚA CAPODOPERĂ UNIVERSALĂ

RAVINI Victor 2Unii dintre cei care disprețuiesc ciobanul din Miorița au citit-o superficial și au înțeles-o anapoda. Alții nu au înțeles nimic și îi cred pe cei care își trâmbițează disprețul, așa că ei repetă ce au auzit de la gurile rele. Pe lângă cei ce denigrează ciobanul, mai sunt și alții, de bună credință, care cu cele mai bune intenții înșiră vrute și nevrute. Abuzul de neologisme inutile și sintaxa întortocheată sunt un ambalaj ce acoperă uneori sărăcia de idei, alteori bogăția de idei eronate. Unii scriu vorbărie goală, menită să le dea o aureolă de intelectualism pretențios, ca să ne obosească ochii și să nu băgăm de seamă că ne împotmolim într-o scriere fără niciun miez. Din fericire, cei mai mulți dintre noi știm că versurile Miorției conțin idei luminoase, sublime și înălțătoare, exprimate în cuvinte simple, însă cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase și mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Ba poate că Miorița este și mai emoționantă, mai turburătoare și mai folositoare pentru înnobilarea sufletului nostru, decât ceea ce am apucat să citim fiecare din noi prin cărți.

Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală” (eine der großen klassischen Schöpfungen der Weltliteratur). Miorița este inclusă în mai multe dicționare enciclopedice și enciclopedii naționale din diferite țări occidentale, alături de cele mai importante opere literare din lume. Care este explicația că o asemenea capodoperă nu e apreciată la justa ei valoare, tocmai în propria sa țară, ba chiar e hulită? Unii dintre noi o prețuim mai presus de orice, iar alții vor să fie aruncată la gunoi și uitată. În ce fel vor ei să o scoată din enciclopediile Occidentului? Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină?
Miorița a fost încă de la începuturi utilizată de politicieni vicleni, răuvoitori și de acoliții lor ca un instrument pentru a ne înjosi și a ne manipula împotriva interesului și binelui nostru. Cine îi crede pe aceștia a căzut în laț și face jocul celor ce ne dușmănesc, ne mint și ne înșală. Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător, în peste două mii de variante, care mai de care mai bine gândite și mai cizelate artistic. Cum să se ostenească atâția creatori și rapsozi populari din toată țara, de-a lungul atâtor generații, cu atâta sârg, pentru a lăsa ceva dăunător urmașilor? Orice om lasă urmașilor ce are mai de preț și mai folositor. Tocmai de aceea calomniază unii Miorița și insistă să o aruncăm la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preț moștenire culturală. La fel cum adesea moștenitorilor, fie că sunt indivizi sau națiuni, li se fură moștenirile materiale și le rămân gunoaiele.

Citește mai mult:Victor RAVINI:  MIORIȚA CAPODOPERĂ UNIVERSALĂ

Constantin-Ștefan ȘELARU: PRIMII MEI PAȘI SPRE VÂNĂTOARE

SELARU STSÎntotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.

Și așa, încet, încet, fiind destul de îndemânatic, spre groaza mamei mele care îngheța de frica gloanțelor și a vânătoarei, iar în cele din urmă am fost acceptat în grupul celor câțiva copii care le făceam cartușele. In fapt, de la nea Vasile primeam tuburile și burele gata pregătite de el deoarece avea o ștanță potrivită încă de pe vremea când muncea ca cizmar în sat, ștanță cu care tăia burele dintr-o pătură foarte groasă după care, le fierbea în untură iar la urmă, fiind bine gresate, le presa în cartușe peste pulberea turnată deasupra capsei acoperită și ea cu un căpăcel de carton tăiat tot cu aceeași presă.

Separat de tehnica lui nea Vasile, cu câteva zile înainte de vânătoare, primeam tuburile cartușelor astfel pregătite iar noi fabricam poșurile, adică, muniția propriu zisă pe care o fabricam din niște bare de plumb pe care ni le aduceau de la Buzău unul din șoferii de pe RATA care, atunci când putea, mai venea și el câteodată la vânătoare. Astfel, după ce topeam plumbul îl turnam într-un șanț săpat în lemn tare de carpen iar după ce se răcea, o tăiam la dimensiunea poșurilor cărora le dădeam forma și dimensiunea dorită băgându-le între două buturugi pe care le frecam una deasupra celeilalte până ce dopurile de plumb căpătau forme relativ rotunde iar astfel, puteau deveni poșuri care, erau muniția preferată a vânătorilor de mistreți. In realitate, fabricarea poșurilor ne-a fost nouă repartizată deoarece, frecarea celor două buturugi una de cealaltă era destul de migăloasă până ce rezultau poșurile însă, numai după ce am dezvăluit-o în detalii celor de acasă, de-abia atunci s-au liniștit aflând că, în fapt, nu umblam cu praful de pușcă și alte chestii periculoase pe care părinții noștri le bănuiau.

Citește mai mult:Constantin-Ștefan ȘELARU:  PRIMII MEI PAȘI SPRE VÂNĂTOARE

Nicolae DINA: ELOGIUL DRAGOSTEI CA SENTIMENT ÎNĂLȚĂTOR

DINA Nicolae JUL2020 BRIubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.

Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.

Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/ din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.

De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/ de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/ Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).

Citește mai mult:Nicolae DINA:  ELOGIUL DRAGOSTEI CA SENTIMENT ÎNĂLȚĂTOR

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

CACIULARU Roni ACUARELE VECHI ok COPX2De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Citește mai mult:Mihai BATOG-BUJENIȚĂ:  SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

Ionel NOVAC: CONSTANTIN REABȚOV - 100 DE ANI DE LA NAȘTERE

C ReabtovFiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Citește mai mult:Ionel NOVAC:  CONSTANTIN REABȚOV - 100 DE ANI DE LA NAȘTERE

Web Analytics