Julia Henriette KAKUCS: MĂRTURISIRI DESPRE O CARTE FURATĂ

MR REB ANCILI cop1Cred că încă nu ţi-am arătat cărţile din vitrina mea tainică. Ascund în ea volume – de poezie şi proză, istorie şi filozofie, manuscrise autobiografice sau analize sociologice – semnate de prietenii care le-au scris. Tot acolo se găsesc şi cărţile tale preferate, lipite tandru de povestirile sufletului meu. De scurt timp, se piteşte între ele, singura carte care a fost furată pentru mine. Mă simt onorată... A fost luată, în toată frumuseţea ei, de pe raftul unei camere singuratice, precum se culeg cuiva stelele cerului... O mică bijuterie a unui autor evreu de limbă maghiară, născut la Gherţa Mică în anul 1884. Mi-a sosit prin poştă. Un volum publicat în 1939, în oraşul amintirilor mele,Timișoara. Aceasta este prima ei traducere în limba română.

Scriitorul? Îţi este cunoscut. Ştiu că i-ai citit romanul. „Garnizoana din Siberia” l-a făcut renumit în toată lumea. Cartea despre care doresc să-ţi povestesc, este specială. Nu a mai vorbit niciodată despre ceea ce rememorează în aceste scurte povestiri. În niciun articol, în niciun interviu de-al lui, nu vom mai regăsi relatări despre sărăcia din satul natal, spiritualitatea hasidică, tradiţiile înrădăcinate prezentate paralel cu detalii laiciste. Markovits însăşi, a mărturisit că a scris-o după lungi ezitări. Îl înţelegem... Anul 1939 a fost doar unul din lungul şir de ani nefaşti, ai unei Europe ce îşi pierdea valorile umane, într-un război cumplit... Descrierea anecdotică a situaţiilor ce subliniază umorul şi înţelepciunea unei comunităţi care îşi respecta rădăcinile, sălășuind în satele de munte din jurul oraşului Satu-Mare, ne încânta şi astăzi.

Mă întreb de ce imaginea colectorului de zdrenţe mi se reactualizează tocmai acum, în negura iernii? Poate fi paralela cu biografia marelui Kirk Douglas, cea care mi-o reamintește? Mare mi-a fost surpriza citind că tatăl stelei de la Hollywood a fost un „Lumpensammler“, un evreu culegător de cârpe! Existenţa dusă în pătura inferioară a societăţii i-a furnizat copilului – Issur Danielovici Demski – încă pe scena şcolii, dorul nesăţios după succes. „Nu m-am îndrăgostit de literatură recitând o poezie, ci de aplauze,“ recunoaşte actorul cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS:  MĂRTURISIRI DESPRE O CARTE FURATĂ

Mircea TAMAŞ: OAMENII CUMSECADE DE LA REVISTA OBSERVATORUL DIN TORONTO

OBSERVATORUL LOGO by GR„ Lumea asta e pe dos
Toate merg cu capu'n jos"
(Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu' de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE" şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:

Citește mai mult:Mircea TAMAŞ:  OAMENII CUMSECADE  DE LA REVISTA   OBSERVATORUL DIN TORONTO 

Claudiu DUMITRACHE: CINE VA FI SUVERANUL, OMUL SAU ROBOTUL?

DUMITRACHE Claudiu 2021aTrăim vremuri în care filmele au devenit realitate. Nu ne este greu să digerăm această actualitate, aceste situații, realizări mărețe și conflicte. Filmele ne-au pregătit pentru aceste vremuri. Există cu certitudine o dorință de setare a psihicului uman prin poveștile prezentate în filme, o redare a viitorului pe care copiii o percep ca fiind normală, fără a mai cunoaște libertatea sau normalitatea în esență.

Copiii, tinerii sunt ținta acestui proces de inițiere în lumea cea nouă. După ce vizionez filme în care se redă anarhia, epidemii, războaie civile, lovituri de stat, conflicte cibernetice și digitalizate – ies afară din casă și realizez că nu aș fi surprins să se întâmple acestea în realitate. Realizez că subconștientul meu deja a fost setat la a se adapta sau a se supune unei situații de această natură dacă s-ar întâmpla, fără a mai exista șoc.

„Omul a ajuns un semizeu tehnic înainte ca, din punct de vedere moral, să fi coborât de tot din copac.” (Jean Rostand)

Nu credeam că voi trăi atât de devreme această accelerare spre scopul final – dezumanizarea, digitalizarea, globalizarea. Tehnologia evolueză vizibil într-un mod incredibil, iar în cel nevizibil majorității - încă nu știm cât de mult. Experimentele și misiunile de natură spațială iau amploare și ne gândim că este un lucru bun. Dar cât de bun să fie acesta în condițiile în care țările sunt invidioase pe performanțele altora și intervin conflicte, ură între popoare, dorința de a elimina alte puteri pentru a se afirma ca suverană într-un domeniu o altă țară ce pune cel mai mult preț pe “ego-ul național”?

„Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică.” (Acad. Ioan-Aurel Pop)

Ne întrebăm ca specie evoluată pe o planetă mare ce dispune de toate resursele pentru trai – de ce mai avem nevoie de instituții și baze armate/militare? De ce mai investim în fortificarea acestora și în armament? Cum este posibil să fie pace și să primim 150 miliarde de dolari de la NATO pentru stabiliarea calității bazelor din România în scopul apărării aeriene și marine? Oare cu această sumă, dacă am fi fost atât de umani pe cât ne prezentăm, nu puteam scăpa multă lume de sărăcie și boli? N-am fi putut face lucruri care să aducă bunăstarea multor oameni? Nu… Pentru că ei știu bine, și nu ar investi într-o cauză deșartă dacă nu ar exista un adevărat viitor război mondial.

Populația României este în scădere.

Fără o populație semnificativă România ar fi un semn de întrebare pe hartă. Se preconizează de cercetători că în următorii 30 de ani, de la 19,40 de milioane de români vom scădea la minus 10 milioane. Și atunci, oare, cine va ocupa acest teritoriu? Musulmanii, evreii, chinezii…? Sunt destule teorii care arată: mai multe nații vor alcătui România, Europa devenind un stat unic. Probabil vor exista câteva sute de mii de români. Dar Patria, nicidecum nu va supraviețui, pentru că ea înseamnă Limba Română, iar aceasta se va pierde puțin câte puțin în următorii ani, fiind obligată să piară de curentul globalizării. S-au mai pierdut limbi și popoare în trecut. Se vor pierde majoritatea, iar primele culturi care par a se dizolva sunt cele nordice. Să înveți română în 2070, probabil, va fi un lux, o alegere academică precum este acum învățarea limbilor medievale.

În final, prevăd un viitor cu roboți. Întrebarea este: cine va fi suveranul? Omul sau robotul?

Există studii publice ale cercetătorilor independenți care nu au fonduri, resurse și acordul celor de sus, dar care afirmă că se poate sintetiza mintea umană. Adică se pot extrage informațiile neuronale și se pot pune într-un program digitalizat, astfel un om poate deveni robot, cu toată cunoașterea și amintirile sale, și poate „trăi” probabil multe sute de ani sau veșnic. Nu știm însă dacă și sufletul ar mai fi prezent…

Dar încotro, și ce rost să trăiești într-o lume digitalizată fară valori și identități? Trebuia să ne dăm seama că lumea nu mai e a noastră de când ni s-a impus să plătim pentru un petic de pământ pe care ne punem cortul, oriunde pe Terra.
Urgia se va produce la unison cu toate statele lumii, „de-adevăratelea”! Toate întâmplările care par sau nu naturale astăzi – sunt planuri bine făcute și gândite, sunt obiective pentru scopul final.

Pe insula Spitzbergen din Norvegia, aproape de Polul Nord, există o bază numită „Arca lui Noe” care adăpostește multe specii de plante și cereale urmând să ajungă la un număr de 3 milioane. În viitor nu doar plantele se vor bucura de acel cămin, ci și animalele, oamenii de care va fi nevoie pentru lumea cea nouă. Pentru că se preconizează foametea, seceta și bolile mortale pentru următorii zeci de ani. Baza nu a fost fondată și construită de niște necunoscuți bogați care doar se joacă sau cred prostii, ci de unii dintre bogătașii planetari despre care se vorbește de mulți ani că vor instaura Noua Ordine Mondială: Familia Rockefeller și Bill Gates. Cred că a venit momentul să nu mai fim sceptici în legatură cu anumite lucruri și profeții ce iau contur. Inconștient și adept al teoriei conspirației făcând aceste constatări, sau aș fi inconștient nefăcându-le?

***

... şi când n-am să mai fiu, se va şti, că am fost…
şi când n-am să mai scriu, mă veţi şti pe de rost,
veţi citi, savurând versul scris pentru voi
pân-la ultimul rând, pân-la ultimul sloi…

adevărul din el: impecabil, curat,
mult mai mult ca rebel, mult mai mult ca ciudat,
l-or sorbi ca pe-un vin, scârţâind din saboţi,
nu doar oameni-maşini, ci şi simpli roboţi…
(poezie de Iurie Osoianu - 13 octombrie 2018)

Când un om declară că „aşa e viaţa”, interlocutorul consideră discuţia terminată. Numai robotul e nemulţumit: „Cum?” (aforism de Constantin Ardeleanu)

„Sheldon: Îţi dai seama, Penny, că tehnologia folosită la construirea acestei mâini robotice o să înlocuiască într-o zi chelnerii necalificaţi, ca tine.
Penny: Serios? O să construiască un robot care să-ţi scuipe în hamburger?
(replici din filmul serial „Teoria Big Bangului”)

„Genul acesta de rapperi rari ca Sișu Deliric, Vlad Dobrescu, DOC, Guess Who, pe care unii îi consideră drogați, sunt intelectualii noștri pe care ar trebui să îi punem la conducere alături de academicieni și alți artiști. Audiție și vizionare plăcută!”
https://www.youtube.com/watch?v=ADS9Pgeoc3g
SURSA: www.ultima-ora.ro
--------------------------------
Claudiu DUMITRACHE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Poporul nu doarme!

Vavila„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.”
– Sf. Apostol Pavel în epistola către Efeseni, cap.6.
Dacă solidaritatea și simpatia diverselor părți ale eului nostru constituie prima treaptă a emoției estetice, solidaritatea socială și simpatia universală ne apare ca principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte, latura socială a frumuseții și binelui mergând, crescând și sfârșind prin a domina totul.
Inteligența omului urmărește o direcție, își propune un scop, făcând o sforțare pentru a ajunge la el, îndepărtând obstacolele, folosind în cele din urmă voința, o voință umană, pentru ca scopul, să triumfe într-o acțiune. Și lupta pe care se duce devine ceva pasional, de realizat printr-o succesiune de raționamente, de acțiuni ce duc la un adevăr descoperit și răspândit printre oameni.
Dar inteligența necesită o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, fără de care Pascal, de exemplu, nu și-ar fi putut uita durerea de dinți, atunci când construia cele mai frumoase figuri geometrice.
Este nevoie de rațiune, care poate trezi din amorțeală un întreg popor. A raționa este a merge, a urca, a cuceri. Filozoful și poetul francez Jean Marie Guyau (1854-1888) spunea că un peisaj, pentru a-l gusta trebuie să poți să te armonizezi cu tine însuți, apoi să te armonizezi cu el, adică să devină uman, căci peisajul este „o stare a sufletului”. Peisajul poate fi perspectiva viitorului unei țări, care ți se relevă în fața ochilor, așa cum pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; cu raza de lună să tremuri în umbra serii etc.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:  Poporul nu doarme!

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PĂRINȚII - AICI PE PĂMÂNT, NU ÎN GÂND

LUCRETIA 2Știu, sunt zile de sărbătoare, de veselie și de bucurie, dar și de melancolia anilor trecuți când, copii fiind, eram la casa părintească alături de părinții noștri dragi, de frați și surori, cei care-i au, de bunicii noștri neuitați nicicând, mulți crescând pe mainile lor ce ne alintau cu-atâta gingășie și ne istoriseau la gura sobei povești și întâmplări din viețile lor, până azi păstrându-le în minte și neuitându-i pe veci ! Într-un fel, deși-s duși în lumea celor ce nu cuvântă, ei continuă să trăiască prin și în noi, amintirile noastre ținându-i vii și-așa vor rămâne atât timp cât vom trăi și vor exista în memoriile noastre și cele ale urmașilor! Nu vom uita pe tații noștri pe care-i așteptam să se întoarcă de la lucru; eu, ore întregi mi-l așteptam lipită de gard, până să-l zăresc în depărtare, ca să pot alerga cât puteam cu-mpleticitele-mi picioruțe, cu brațele-mi larg deschise și el la fel făcând, ca să-l pot cuprinde de grumaz cănd ne-ntâlneam la mijloc de drum într-o strânsă-mbrățișare, parcă fără sfârșit... cum să uiți așa ceva vreodată ? Cum să-mi uit bunicuța lipită de geam ferestrei până să mă zărească întorcându-mă acasa de la scoală, ca să poată rasufla ușurată, cu toate bunătățile pe masă, neștiind ce-anume să-mi dea întâi mănuțele acelea mici, zbărcite de bătrânețe dar atât de harnice și de dibace, mânuțe fierbinți... ce n-aș da astăzi să i le mai strâng la piept și să le mai sărut ! Dar ce să mai spun de mamele noastre ? Măicuța mea cea dragă, cum s-o pot uita?

Era ea mai severă, mai austeră, pe-atunci n-o înțelegeam bine, dar câtă dreptate-i dau acum, cand mamă fiind la rându-mi, mă trezesc să dau aceleași sfaturi, ce pot fi uneori chiar mai stricte decât ale ei, amintindu-mi de vorbele dânsei : „ ai să vezi ce înseamnă când ai să fii mamă, când vei avea copii tăi, atunci ai să mă înțelegi ”... și-ntr-adevăr, câtă dreptate avea și cât de mult aș vrea acum s-o am lângă mine și să-i spun: „măicuță dragă, iartă-mă de te-am supărat, câtă dreptate ai avut tu”! Când eram tineri poate nu înțelegeam așa bine sau, nu vroiam chiar, dorind să ne luăm singuri deciziile de cum vrem să trăim, firește era viața noastră, dreptul nostru de-a alege, ne simțeam mari și tari, vedeam în față viitorul și voiam să ne întindem aripile și să zburăm, sus, cât mai sus, așa ca păsările călătoare, unde ne trăgea instinctul, unde credeam că-i bine pentru noi dar, de câte ori nu ne-am lovit de tavan căzând la podea cu aripile frânte și numai mâna dulce a mamei alor noștri ne-au ridicat de jos, ne-au mângâiat aducându-ne alinarea sufleteasca, chiar dacă ne spuneau vorba aceea care ne pișca: „ei, nu ți-am spus eu, nu te-am avertizat?” Ne enervam poate atunci, că prea aveau dreptate, prea le știau pe toate și noi trebuia să ne recunoaștem eșecul, oricât nu ne plăcea ! Știu că de multe ori părinții pot fi sâcâitori, agasanți, de multe ori sfaturile lor făcându-ne să reacționăm exact invers; eeii, ne ziceam, prea mai fac pe profeții dar, uite că venea momentul să constați singur, pe pielea ta că aveau dreptate când spuneau că „nu tot ce zboară se mănâncă ”... De câte ori nu ne-am întors sub aripa lor ocrotitoare, la căldură și sigurață că doar acolo ne vom vindeca rănile sufletești...

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU:   PĂRINȚII - AICI PE PĂMÂNT,  NU ÎN GÂND

Alexandru CETĂȚEANU:  DIVA VIRGINIA ZEANI LA 95 DE ANI SPRE 105!

ZEANI Veginia CA 2018În anul 1925, pe 21 octombrie, se năştea în comuna Solovăstru (la 7 km de Reghin) o fetiţă care a fost botezată... Virginia. Oare bănuia cineva că acea fetiţă de la țară va deveni cea mai mare și cea mai frumoasă soprană a Planetei? Aşa a fost să fie, şi pentru România, este o mândrie naţională. Mă consider un mare norocos că, acum vreo 20 de ani, am avut şansa să cunosc aşa personalitate de talie mondială şi chiar să ne împrietenim. Anul acesta, pandemia m-a împiedicat să mai merg în Florida la căldură şi la prietenii mei dragi – Virginia Zeani, Netuța Matasa, Ted Herrmann (dentist foarte cunoscut şi apreciat în Miami) și la Costel Răuță (om de știință la NASA și... condamnat la moarte în RSR), care m-a invitat să locuiesc la el acasă, în Hallandale, pe malul lacului ce comunică spre Ocean.

Dragul meu prieten Costel a plecat spre Eternitate pe 12 iunie 2020. Ce rău îmi pare că nu l-am mai revăzut! Am dezbătut împreună subiecte foarte interesante mulți ani, față în față, ultima oară în 2019 şi prin el şi cu generalul Mihai Pacepa. Dumnezeu să-l ţină printre arhanghelii sau serafimii Lui! Am pierdut ocazia să o vizitez şi anul acesta pe draga mea prietenă Virginia, dar am vorbit la telefon de mai multe ori şi, bineînţeles, am sunat-o să-i spun cele cuvenite pe 21 octombrie. Iată cum s-a desfăşurat discuţia:

- La mulţi ani şi sănătate, de la Alex din Montreal, scumpă prietenă!
- Alex..., mă bucur să te aud. Dar de unde ştii că-i ziua mea?
- Vorbeşte lumea... am glumit eu. La mulţi ani, Virginia! Te îmbrăţişez cu drag, de aici, de la Montreal!
- Nouăzeci şi cinci de ani... frumoşi!
- Exact! 95 de ani pentru bucuria Planetei...
- Da, dragul meu, dragul meu... a fost o viaţă foarte interesantă, plină de studiu, plină de amor pentru Operă şi trebuie să spun că eu mi-am iubit publicul şi... am fost foarte mulţumită şi fericită. Acuma pot să şi mor liniştită...
- Să nu te gândeşti, să nici nu te gândeşti la aşa ceva...
- Nuuu, nu mă gândesc. Mă gândesc să ajung la 105...
- Exact...
- De la 95, e numai un pas până la 105... (şi a izbucnit în râs)
- Absolut. Absolut! Abia aştept să ajung în Florida să te văd, abia aştept...

Citește mai mult:Alexandru CETĂȚEANU:   DIVA VIRGINIA ZEANI LA 95 DE ANI SPRE 105!

Elena BUICĂ: LA LIMITA PUTERILOR OMENEȘTI

BUICA Elena 2020Gustul verii anului 2020, este pe sfârșite și noi nu am mai petrecut vacanța ca în alți ani: coronavirus ne-a pus multe restricții. Acum ne ducem în puțul amintirilor create peste timp în atâtea vacanțe frumoase. Tocmai am retrăit câte ceva din vacanța pe care am numit-o „La limita puterilor omenești”.

Cu toții știm că tărâmul împlinirilor pe această lume este limitat, dar eu nu voiam să mă supun prea ușor acestei legi omenești, așa cum m-am avântat de multe ori depășind așteptările proprii. Numai că, acum, o încercare de acest fel e la o vârstă la care mulți din generația mea călătoresc prin zările înaltului ceresc. M-am avântat nu numai pentru a-mi demonstra că pot depăși propriile limite, doar aveam și un bun motiv, dar și pentru că aveam lângă mine pe fiica mea, Andaluza, și pe prietenele ei, Luminița și Shanta, ca sprijin în caz de avarie.

În vacanța verii anului 2018 ne aflam în USA, la munte, în West Virginia, cu mai multe vizite în Pittsburgh, care este capitala Pennsylvaniei, oraș situat pe 3 râuri și cu cele mai multe poduri, toate de fier, vopsite galben, considerate aproape opere de inginerie și de artă. Să petreci o vacanță în mijlocul peisajelor din Virginia și din Pennsylvania este un vis frumos. Farmecul nesfârșitelor păduri, aerul curat, liniștea și ambianța binefăcătoare a oamenilor prietenoși, în totul și în toate există un mod de a te chema și de a-ți vorbi în graiul lor deosebit. Mi-a fugit gândul la ideea foarte inspirată a unuia dintre cei mai importanți și originali arhitecți americani de la începutul secolului trecut, Frank Lloyd Wright (, a trăit 92 de ani -8 iunie, 1867 – 9 aprilie, 1959), de a alege, ca tehnică specială pentru construcția unei clădiri, așezarea deasupra unei cascade. Construcția aflată la 80 km de Pittsburg a devenit celebră prin frumusețea, originalitatea și cadrul natural. Această clădire a fost construită în 1935, cu destinația de casă de odihnă pentru familia Kaufmann, cunoscutul proprietar al lanțului de magazine Kaufmann, iar, în 1966, a fost declarată muzeu național.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  LA LIMITA PUTERILOR OMENEȘTI

Elena BUICĂ: SĂRBĂTORILE DE IARNĂ PE TIMP DE PANDEMIE

BUICA Elena JUL2019XdDupă un lung șir de ani, în care am scris cu bucurie despre aceste Sărbători atât de dragi sufletului nostru, este pentru prima dată când scriu altfel despre ele, căci nu vor semăna, în multe privințe, cu ce am trăit până acum.

Pandemia ne-a dat viața peste cap și ne determină să participăm din ce în ce mai limitat la rânduielile datinilor strămoșești. Ea ne-a impus să petrecem timpul în singurătate, în izolare îndelungată, în derută, în nedumerire și în neputință în fața „gloanțelor” aruncate la întâmplare în oameni.

În aceste vremuri trăite cu spaima în suflet, Sfintele Sărbători de iarnă vin ca o binecuvântare specială. De data aceasta, ele au un mai mare impact afectiv în inima noastră. Pătrunzând în adânc de suflet, în magma vieții noastre interioare, au daruri vindecătoare asemenea unui balsam mângâietor, capabil să ne redea pe noi nouă înșine, să pună la temelia vieții noastre stâlpi de înțelepciune, de putere și de speranță, curajul de a privi viața în față. În zilele acestor Sărbători, regăsim fărâme din noi, cei de demult. Fără să ne întrebe, mintea noastră, conform legii relativității timpului, reconstruiește universul de altădată, acele clipe vii de parcă le putem atinge cu mâna, clipe care ne luminează întreaga ființă și ne trimit în lumea copilăriei, căci copilul din noi nu moare niciodată. Este o evadare din lumea aceasta rece, colțuroasă, imprevizibilă, bolnavă, incertă, tulbure și tulburătoare în același timp.

Ne va lipsi anul acesta Crăciunul, cel cu casa plină de rude și de prieteni, Crăciunul cu vizite la bunici și la părinți, colindatul în grup mare, obiceiurile cu capra, cu buhaiul, cu plugușorul de Anul Nou. Parada lui Moș Crăciun (Santa), însoțit de Crăciunița sa, nu ne-a mai bucurat cu alaiul lui, ca în anii trecuți, pentru deschiderea sezonului Sărbătorilor. Orașele nu mai sunt la fel de animate și de primitoare ca în alți ani. Forfota oamenilor plină de viață, de fericire și de bucurie făcând cumpărături, nu se mai vede. Vom simți lipsa împărtășaniei și mersul la biserică, așa cum le-am trăit de când ne știm.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  SĂRBĂTORILE DE IARNĂ  PE TIMP  DE PANDEMIE

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: IMERSIUNE FULGER ÎNTR-O ROMÂNIE DECEMBRISTĂ APROAPE CONTEMPORANĂ

CALUTIU SONNENBERG Gabriela 2019Fugă scurtă-n România. Tata e internat de urgență. Cândva, acum puțini ani…

E decembrie în România. Am aterizat în miez aniversar de Zi Națională. Ai noștri agită stegulețe și se felicită reciproc că sunt români, de parcă ar fi avut vreo influență intrauterină asupra acestei acestei întâmplări. Pentru gustul meu exagerează cu patriotismul panglicard și cocalard. Se pare că nu l-au citit pe Caragiale, e generația facebook. Dar asta este. Sper să nu devieze în naționalism și mai fundamental, ca pe la alții (știm noi cine).

Ieri, după ce am plecat de la Otopeni, am cotit prea devreme spre Pitești, uitând că în România nu albastrul ci verdele e culoarea autostrăzilor. Așa se face că am avut ocazia să discern prin bezna amiezii (da, da, era ora patru, ziua!), în lumina zgârcită a Opelului meu de închiriat, într-un slalom la ralenti printre animale domestice, gropi și interesante personaje de epocă, nume de localități precum Răcani, Lunguțu, Potlogi, Găești și chiar Odobești (iată, finalmente, ajung și eu pe acolo). Acum, ajunsă acasă, beau o fetească de curte, de la vecina noastră, Jana, o vădană bătrână. Recunosc că mi-e bine (sper că e voie). Dar lung a fost drumul spre casă…

Fiindcă pomenisem personajele rustice, nu știu sigur dacă nu am greșit ieri, când, coborând geamul din dreapta mașinii, am dat peste un chefliu care devansase sărbătorile. A fost amuzant. Zic eu acum, după ce am scăpat de la strâmtoare. Am vrut să-l întreb unde anume în Potlogi este intersecția la care se bifurcă drumul spre kilometrul 45 al autostrăzii. Când m-a întrebat dacă vreau să ajung în Militari (menționez: rulam cam de o oră DINSPRE București, în ideea de a mă ÎNDEPĂRTA de capitală) s-a atârnat cu jumatate din torso-ul lui apăsător în geam (m-am felicitat că am ascuns poșeta cu actele și banii pe bancheta din spate, dar numai la insistențele telefonice isterice ale mamei, care după părerea mea e paranoidizată de știrile de senzație, ca mai toate mamele de vârsta ei). Tipul mi-a zis vesel să-l iau încet, că el e cam luat, dar știe unde e autostrada, e pe-aproape, numai că trebuie să se adune un pic ca să-mi explice în vorbe. Și mă întreba mereu dacă n-am doi lei mărunți...

Citește mai mult:Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG:  IMERSIUNE FULGER ÎNTR-O ROMÂNIE DECEMBRISTĂ APROAPE CONTEMPORANĂ

Web Analytics