Hedi S. SIMON (Tel Aviv, Israel) CONTINUITATE

SIMON Heidi bwbrÎmi închipui uneori viața ca pe o scară cu picioarele înfipte adânc în pământ, pe care miliarde de furnici se urcă într-o ordine perfectă până în înaltul cerului. Drumul continuă și dincolo de albastrul albicios, unde nu se mai poate vedea capătul scării, care cine știe până unde poate să ajungă peste limitele înălțimilor. Unele trepte s-au ros și s-au rupt de miliardele de furnici devenite toate împreună o greutate în timp îndelungat; astfel se creează o gaură prin care micile făpturi tenace alunecă, căzând în hău. Dar celălalte, supraviețuitoare ale micului dezastru, găsesc căile potrivite să se cațere mai departe, înaintând cu perseverență spre treapta de mai sus, și mai sus, și mai sus. Nu se pot opri, chiar dacă nu cunosc sensul acestei mișcări infinite, nu știu pentru ce înaintează mereu în aceeași direcție, din moment ce nici o făptură nu a venit din direcția opusă pentru a le dezvălui ce vor găsi acolo, dincolo de albastru albicios al cerului. Dar ele nu știu cum să se oprească, nici unde să se întoarcă! Sunt mânate din urmă de alte și alte, mulțimi de furnici în mișcare pe același traseu neântrerupt către spații nemărginite. Când cei de sus au dispărut peste orizonturi, următoarea masă de făpturi se găsește deja în mijlocul scării, iar la baza acesteia pornesc cu voinicie tinerii puternici care pot împinge pe cei din centru și care la rândul lor elimină vârful pierdut între timp în spații nevăzute. Ei, cam asta seamănă cu viața noastră, a oamenilor. . . Față de nemărginitul Univers suntem exact o furnicuță care se zbate să înainteze pe scara existenței!

Scria recent într-un articol eminentul filozof și om de cultură român, domnul Liiceanu, că Moise, care a scos poporul său din sclavia Egiptului, l-a ținut 40 de ani în deșert cu un scop bine gândit: era exact perioada necesară pentru ca vechea generație, cea care mai visa la „oala cu carne”, pe care o aveau chiar în condițiile de sclavie, să dispară lăsând loc tinerilor, generației noi, care nu a apucat să fi cunoscut acele vremuri, și să intre neîntinată în Țara Făgăduinței. Până și EL Moise, făcând parte din generația foștilor sclavi, nu a mai prins clipa fericită de a pune piciorul pe Pământul Sfânt din țara Canaanului, găsindu-și sfârșitul în deșert.

Citește mai mult:Hedi S.  SIMON (Tel Aviv, Israel) CONTINUITATE

Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania): O CINĂ ÎN OGLINDA TIMPULUI

JH KAKUCS GRIDMă bucură întâlnirea noastră. Nu ne-am văzut de mult. Vorbele ascunse în mine abia aşteaptă să se reverse. Nu te teme, nu am să-ţi fur mult timp. Bem un Cappuccino împreună şi, în timp ce spuma albă se lipeşte de buzele noastre, am să-ţi destăinui ce mi s-a întâmplat într-o seară târzie de aprilie. I-au trecut de atunci capriciile, ştiu… Acum ne dezmiardă luna mai, cu frumuseţea unei primăveri ajunse la apogeul ei. Plină de voluptate, se trezeşte la viaţă... Asemeni tabloului lui Botticelli, în care Afrodita atrage toate privirile. Ascultă-mi, te rog, vorbele…

Totul s-a întâmplat într-o dupa-masă de vineri obişnuită. Maşina se strecura printre livezile ce începeau să-şi întindă crengile îmbobocite spre cer. Ai fi putut crede că doresc să reîntoarcă fulgii de zăpadă topiţi de curând. Primăvara era, din nou, capricioasă. Se temea să-şi arate frumuseţea … Se trezise, din nou, ursuză, cu lacrimi în ochi. Rareori infrumuseţa cerul cu un zâmbet, în cinstea unei amintiri preţioase. Îmi priveam cizmele elastice, lipite de picior, fusta neagră, scurtă, şi mă întrebam dacă nu voi tremura de frig, în răcoarea serii, la întâlnirea neobişnuită ce mă aştepta. Cele 13°C, vântul şi ploaia nu promiteau nimic bun. Şi totuşi… Bucuria mă lua în stăpânire tot mai mult, cu fiecare kilometru de drum parcurs. Dacă, în ceaţa timpului, mă revedeam mergând în vizită spre Curtea Csermak din Timişoara, la prietena mea, acum intenţionam să petrecem o seară, împreună, într-o altă curte, de alt gen. În Württemberger Hof, vom participa la o cină dată la curtea ducesei Wilhelmine von Grävenitz… în anul 1736. Eram în ajunul unei călătorii în trecut.

Aş dori să trăieşti cu mine aceste momente. Urmează-mă… Încearcă să rămâi lângă mine …

Mă apropii cu toate simţurile treze de o poartă grea, făcută din lemn şi fier forjat. Ştiu, simt că în această seară mă va aşteapta ceva unic. Observ, cu o uşoară mirare, cum uşa se deschide fără zgomot, mişcată parcă de mâna nevăzută a timpului. Îmi lipesc paltonul de corp. Încerc să mă învălui în catifeaua lui ocrotitoare şi plăcută, dar o mână grijulie mi-l ia şi dispare cu el într-o încăpere alăturată. Îmi este absolut conştient că m-am scufundat, împreună cu însoţitorii mei, în istoria unei femei ieşite din comun. Suntem la Ludwigsburg, invitaţii contesei Wilhelmine de Grävenitz, metresa ducelui Eberhard Ludwig von Württemberg.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania):  O CINĂ ÎN OGLINDA TIMPULUI

Ștefania OPROESCU : N I M E N I

OPROESCU Stefania BR- Alo! Mă scuzați că vă deranjez, dumneavoastră sunteți domnul Nimeni?
Nici dacă l-ar fi lovit trăznetul n-ar fi rămas încremenit cu piciorul drept înainte, suspendat în poziția de mers. Năucit, n-a reușit câteva clipe să se adune, până când a auzit aceeași voce interogativă:
- Mă auziți domnule?
Abia atunci a pus piciorul pe trotuar și l-a adus pe cel rămas în urmă lângă el, ca să-și păstreze echilibrul. Sigur că totul a durat mai puțin de o secundă, dar lui i s-a părut imens. Avea nevoie de echilibru. Mult mai mult decât să stea in picioare.

- Cine sunteți dumneavoastră? a răspuns gâtuit de spaimă, deși bănuiala cea mai cruntă îl traversase deja. Căuta cu privirea un loc de sprijin, un perete, o bancă, pe care să-și domolească tremurul. Se învârtea în loc, privind în toate direcțiile. Mai spera sa vadă pe cineva cunoscut, care putea să-i facă o farsă. Puținii trecători îl ocoleau privindu-i pe furiș rătăcirea, ca a unui om beat sau nu chiar în toate mințile. A mai făcut câțiva pași ca în transă, după care n-a mai rezistat și s-a așezat pe bordura trotuarului, fără să-i mai pese .
- De la Agenție va sunăm. Mă numesc Popescu. Virgil Popescu. Ați urmărit tragerea Loto de aseară?
- Nu…răspunse șovăitor. De ce?
- Păi n-ați participat la tragerea specială?
Ca fulgere treceau gândurile prin mintea lui, doar cât într-o pauză de respirație. Fusese jucător constant la Loto înainte de pauza impusă de pandemia asta virală, sau ce-o fi fost, care a închis câteva luni toate activitățile care nu țineau de alimentație, de utilități publice sau de unele tratamente care nu erau urgențe. Nu se ieșea din casă decât cu Declarație pe propria răspundere în care trebuia specificat corect și justificat motivul deplasării. Cu mască sanitară. Cu mănuși. Cu dezinfectanți. Cu reguli stricte. Cu raportări zilnice, cifre, grafice. Din țară și de pe tot globul. Cu spaime, cu alerte.

Citește mai mult:Ștefania OPROESCU : N I M E N I

Elena BUICĂ (Toronto, Canada): LUPTA CONTRA IMPEDIMENTELOR IZOLARII

BUICA Elena IUN2020cAflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

Citește mai mult:Elena BUICĂ (Toronto, Canada):  LUPTA CONTRA IMPEDIMENTELOR  IZOLARII

Georgeta BLENDEA ZAMFIR: SĂ RĂMÂNEM ÎN AURA REALIZĂRILOR DOMNULUI IULIEAN HORNET

HORNET Iuliean 2Motto:
„Nu poți formula elogiu mai înalt, decât afirmând despre cineva că e nuanțat și infinit ca muzica”.
(Acad. Prof. Dr. Doc. Constantin Ciopraga, din cartea „Între Ulisse și Don Quijote”)

A cunoaște un om de geniu este ocazia rară a unui locuitor al Terrei. Chiar Eminescu afirma despre propria persoană faptul că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor. Elegantul Hotel Aro din Brașov găzduiește Clubul Oamenilor de Afaceri. Între inteligențele care militează pentru bunul mers al afacerilor din România, l-am cunoscut pe domnul cercetător Iuliean Hornet. A expus inovațiile lui strălucitoare, mirifice, aducătoare de mari beneficii omenirii, chiar un salvator al planetei, este – timp de zeci de minute. Dar a fost aplaudat și mai mult, zeci de minute în șir, de inteligențe care au înțeles cât aport aduc descoperirile dumnealui la salvarea planetei. Face parte din Zodia Taurului, mulți oameni nu cred în zodii!

Scriind romanul „Zodiac” m-am documentat mult și am aflat chiar zodia în care s-a născut Iisus, steaua care a fost ghida magilor, trimițându-i energia mirobolantă așa cum și cea mai mică părticică din univers își trimite energia înconjurătoare spre Pruncul nou născut.
Zodia Taurului este caracterizată printr-o perseverență nemaipomenită. Fiind zodie de pământ își trage energiile din inima Mamei Geea, zeița pământului care îi dă o nevoie imensă de recunoaștere și afecțiune. Și Mama Pământ dorește să-i întoarcem iubirea pe care ne-o dă oferindu-ne totul și în exemplul rodului în floarea de măr roz-albă, parfumată devenind mărul rubiniu, savuros, simbol al belșugului răsplătitor muncii, în Zodia Balanță.

Citește mai mult:Georgeta BLENDEA ZAMFIR:  SĂ RĂMÂNEM ÎN AURA REALIZĂRILOR DOMNULUI IULIEAN HORNET

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „EXTRATEREȘTRII” PRINTRE NOI?

img 4„Omul încă este la fel cum a fost: brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Și... a construit o societate după aceste trăsături.” – Krishnamurti
Nu știu câți extratereștri sunt printre noi și dacă chiar sunt, dar sunt sigură acum, mai mult ca oricând, că planeta este populată de oameni și „neoameni”. Mă îndreptățește să afirm aceasta și după spusele unui filozof italian: „Omul este om întrucât se face om”. Afirmația aceasta ne face să deschidem ochii și să vedem că întreaga viață morală și spirituală a omului trebuie considerată un act care se împlinește continuu și nu e niciodată împlinit cu desăvârșire. Dar, omul se străduiește să ajungă cât mai aproape de dumnezeire, adică de dreptate și adevăr. Fiecare dintre noi ar trebui să-și dorească a fi un om cinstit, înțelept, blând, lipsit de răutate, agresivitate, sau cel puțin să-și poată înfrâna sentimentele urâte, dacă le are, pentru binele lui și a celor din jurul lui, al societății în care trăiește.
Agresivitatea este un comportament distructiv, care provoacă daune materiale, morale, psihice. Poate viza obiecte (casa, mașina etc.), dar poate viza și ființa umană (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele. La polul opus se află „comportament prosocial” care implică toleranța, cooperarea, ajutorul, echilibrul.
Formele de manifestare ale agresivității pot fi războaiele, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vătămare corporală etc.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:  „EXTRATEREȘTRII” PRINTRE NOI?

Nicolae DINA - CRONICĂ: STAN V. CRISTEA - PANDANT AL ISTORIEI LITERARE

DINA Nicolae 2020Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.

Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.

Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.

Citește mai mult:Nicolae DINA - CRONICĂ:   STAN V. CRISTEA  - PANDANT AL ISTORIEI LITERARE 

Ionel NOVAC - REÎNTÂLNIRE DUPĂ O VIAȚĂ: ANDREI CIURUNGA ȘI CONSTANTIN REABȚOV

REABTOV CIURUNGAViața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].

Citește mai mult:Ionel NOVAC - REÎNTÂLNIRE DUPĂ O VIAȚĂ: ANDREI CIURUNGA ȘI CONSTANTIN REABȚOV 

Mircea Radu IACOBAN: COVID CONTRA CARTE

IACOBAN R Mircea 1xCui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).

La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”... dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul!

Citește mai mult:Mircea Radu IACOBAN:  COVID CONTRA CARTE

Web Analytics