Anca SÎRGHIE: O ZI EXTRAORDINARĂ LA „GRAIUL ROMÂNESC” DIN WINDSOR, CANADA

DRAGOSTEA POEZIAAbia am trecut podul peste Detroit River dinspre statul Michigan, că la frontiera Canadei ne-a primit orașul Windsor în care comunitatea conaționalilor noștri se poate mândri cu Societatea culturală „Graiul Românesc”, activă din 1929. Deloc ușoară este responsabilitatea pe care și-a asumat-o economista Emilia Matei, care de câțiva ani buni acționează voluntar ca președintă a Societății, cu un program variat, între altele, marcând marile evenimente identitare ale țării de origine. Declarată cu patru ani înainte membră de onoare a „Graiului Românesc”, nu mă încumet să refuz invitațiile pe care mi le fac prietenii mei din Windsor, români de un rafinament intelectual exemplar în diaspora, cărora m-am obișnuit să le prezint teme de literatură română și să lansez cărți recente, atât ale mele, cât și ale altor scriitori reprezentativi.

Pentru reuniunea culturală a Cenaclului din 17 februarie 2019 am adus din țară cărți foarte diferite ca gen și tematică, respectiv „Biserica fantomă” și „Variațiuni” pe o temă dată de Ana Blandiana, „Meditațiuni politico-istorice”. „Spre Marea Unire” de Nicolae Cristea, memorandistul, și cele două volume ale Interviurilor despre scriitori români (2002-2011) pe care eu și Alexandru Brașovean, redactorul emisiunilor Gaudeamus de la Radio Eveniment, Sibiu, le-am intitulat Întâlniri pe calea undelor, primul volum fiind prefațat de Ana Blandiana, iar al doilea de Maria Daniela Pănăzan. Participanților la acest eveniment le-am pregătit și un cadou publicistic, ziarul românilor californieni „Miorița USA”, care apare lunar la Sacramento sub direcția jurnalistului Viorel Nicula, și revista „Lumina lină” a pr. prof.univ. Th. Damian de la New York.

Așa cum promitea afișul, programul reuniunii Cenaclului literar la “Graiul Românesc” cuprindea un prim moment consacrat poetei Ana Blandiana și o lansare a cărților aduse anume din țară. În sala socială a Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor pregătirile tehnice erau în toi, când privirea mi-a căzut pe iiuțele românești ale unor fetițe emoționate, despre care doamna Carmen Ocnean mi-a explicat că au pregătit în cadrul Școlii de duminică un program de recitări din versurile poetei. Așadar, organizatorii au înțeles să implice în această manifestare literară nu numai adulți, ci și copii, gata să recite versuri în limba română. Iată o surpriză ce merita de la bun început aplaudată.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  O ZI EXTRAORDINARĂ LA „GRAIUL ROMÂNESC”  DIN WINDSOR, CANADA

Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei.

Farruquito„Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte!” – Deborah Blythe

Marți, 19 februarie, am plecat spre orașul Durham din Carolina de Nord, pentru a ajunge la sala de spectacole „Duke Performance” a Centrului Artelor Performante – parte a Universității Duke și a vedea spectacolul intitulat „FARRUQUITO”. Este numele dansatorului Juan Manuel Fernandez Montoya care și-a făcut prima apariție, cu ani în urmă, pe Broadway alături de bunicul său, renumitul El Farruco. În timp ce era încă un adolescent, primul său spectacol – flamenco – îl poziționa ca unul dintre interpreții de elită ai flamenco-ului „puro”. Un tragic accident de mașină i-a întrerupt ascensiunea, dar după o pauză de zece ani, Farruquito s-a întors pe scenă și este cel mai mare dansator de flamenco din noul secol.
Făcând un scurt exercițiu de lingvistică voi aminti două cuvinte, două limbi, două scrieri care par să se confunde, semănând una cu alta, dar având totuși, fiecare, un înțeles propriu, Flamingo și Flamenco.
În limba română Flamingo este numele dat păsării migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz, numită și Pasărea de foc, ea fiind cea mai frumoasă pasăre din lume. Păsările Flamingo trăiesc în zonele calde, pe malurile lacurilor sărate. Coloritul roz și roșu este dat de carotenul din alimentația lor.

Citește mai mult:Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei.

Elena BUICĂ: DUHUL CĂLĂTORIILOR

BE SM9La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  DUHUL CĂLĂTORIILOR

Elena BUICĂ: NOBLEȚEA DESTINULUI ROMÂNESC IN POEZIA EMILIEI STROE ȚENA

BUICA Elena POZA OK WBVolumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc - patriotismul - acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar "Zaharia Stancu" al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii "liniei de partid". În poeziile sale nu flutură "stindardul partidului", nu apare "chipul luminos al conducătorului iubit", nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

Citește mai mult:Elena BUICĂ: NOBLEȚEA DESTINULUI ROMÂNESC IN POEZIA EMILIEI STROE ȚENA

Anca SÎRGHIE : MEMORANDISTUL NICOLAE CRISTEA, ÎNTRE OAMENII - ICOANĂ A NEAMULUI ROMÂNESC

NICOLAE CRISTEAMemoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte și de omenie din toată nația dumneavoastră”. [3] Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” [4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE :  MEMORANDISTUL NICOLAE CRISTEA, ÎNTRE OAMENII - ICOANĂ A NEAMULUI  ROMÂNESC  

Cristian Petru BĂLAN: DISPUTA DINTRE DOI SCRIITORI

DISPUTAPrietenul meu, prozatorul, mi-a spus deunăzi:
- Nimeni nu mai citește astăzi poezii, fiindcă văd peste tot afișate puzderii de strofe ritmate și toate s-au banalizat, mai ales că unele sunt lungi, plictisitoare, fără să mă impresioneze cu ceva nou care să mă uimească... Haide, treci pe proză! O să ai mai mare succes și știu că te pricepi... Cred că ai observat că doar voi, poeții, vă mai citiți, voi între voi, ceea ce înseamnă un număr de cititori infim, deoarece, vezi? - portocala parfumată a poeziei voastre a cam fost stoarsă până la refuz... Și nu a mai rămas nimic de spus în versuri... Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Edgar Alan Poe, Pușkin, Eminescu, după care au urmat toți simboliștii, dadaiștii, suprarealiștii și semenii lor din toată lumea, toți aceștia, rând pe rând, i-au stors poeziei ultimele picături... La fel și-n poezia română contemporană: Arghezi, Blaga, Stănescu... Ce mai tura-vura! Dulcea portocală a zeiței poeziilor voastre, Euterpe cu toate suratele ei Clio, Thalia, Erato și care vor mai fi fost, iată: a devenit acum o portocală fleșcăită, complet epuizată... Ce să mai scoți din ea, când nimic nu mai e de scos și când pe toți din jurul tău îi vezi citind articole interesante, toate, toate scrise în proză și nu în versuri, pe telefoanele lor mobile ori pe tablete ? Treci, așadar, pe proză, alături de mine, fratele meu. Proza este un sac fără fund...

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN:  DISPUTA DINTRE DOI SCRIITORI

Viorel NICHOLS: LA 40 DE ANI DE CÂND AM EMIGRAT ÎN AUSTRALIA

NICHOLS Viorel LMA40M-am gândit, fiind puțin confuz ca de obicei, care a fost data precisă a sosirii mele în Australia!!! Nu țin minte data, dar îmi amintesc că am ajuns în oraşul Melbourne. Ştiu că eram 1979. Februarie... Dar cât februarie... Trec anii, mai uită oamenii. Ţin minte că am ajuns pe la ora 5 dimineaţa. Era încă era întuneric afară - lumini aprinse peste tot. Panorama oraşului Melbourne o vedeam noi cei din avion când ne uităm pe geamul aparatului de zbor Boeing 747 300S. După aterizare, până am ieşit afară, în incinta aeroportului, s-a făcut lumină. Uitaţi-vă ce multe lumini, le-am zis celorlalţi!

Aerul avea un miros specific de păşune care inspiră libertatea... iar răsăritul de soare era de o culoare aurie ciudată... Boeing sau cum se zicea în ţara BEOING... ha, ha, era special 300S înseamnă că avea un fuzelaj mai scurt ca să i se poate adăuga extra rezervoare de petrol în aripi pentru curse lungi... pentru o autonomie lungă... sau autonomie mare, cum s-ar zice. Deci era un avion de „long range” iar „S”-ul nu ştiu dacă însemna „special” sau „short” Dar în mod sigur după ce am plecat de la Singapore senzaţia a fost că parcă avionul a fost agăţat cu un cârlig de cer şi va sta acolo o săptămână cel puţin...

Când am ajuns la destinaţie, eu unul eram trotilat (mii de scuze!), dar nu mai ştiu dacă toate băuturile oferite de stewardesa australiană erau pe gratis. Dar îmi aduc aminte de şocul care l-am avut când mi-a oferit ceai cu lapte! I-auzi, ca la bebeluşi! Eu sunt mic şi beau lăptic.../ Mai bine un whisky mic!

Bine aţi venit în Australia! Welcome to Australia!

Citește mai mult:Viorel NICHOLS:  LA 40 DE ANI DE CÂND AM EMIGRAT ÎN AUSTRALIA

Adrian GRAUENFELS: AHARON APPELFELD – LA UN AN DE LA DISPARIȚIE

ZENATTI DLFV cop1Reflexii pe marginea cărții "Împletit cu spiritul celor vii"

„Scrisul m-a ajutat sa ies afară din adâncurile disperării, el este temelia pe care mi-am reconstruit viața" (Aharon Appelfeld)

Pe mormintele evreiești, sub numele defunctului se poate citi cioplit în piatră: „Fie ca sufletul său fie împletit cu cel al viilor". Așa se face că urmașii unui om drag poartă în memoria lor amintirea unui prieten, sau a unei rude care nu mai este printre noi. În Ianuarie 2018 scriitorul Aharon Appelfeld ne-a părăsit pentru o lume mai bună, cu puține zile înainte de a împlini vartsta de 86 de ani. O tânăra romancieră franceză, Valérie Zenatti (care este traducătoarea în limba franceză a unei duzini din cărțile scriitorului israelian), își exprimă într-o nouă carte „Împletit cu spiritul celor vii" recunoștința față de omul care, prin munca să, dar și printr-o mulțime de mici gesturi, a generat între cei doi momente de o rară emoție.

Aharon Appelfeld și Valérie Zenatti au avut o relație aproape filială. De la prima lor întâlnire, în anul 1987, pe coridoarele Universității din Beer Sheva, cu ocazia unei conferințe date, în acea zi, de un alt monstru sacru al scrisului israelian, Amos Oz, tânăra și bătrânul au creat o complicitate uluitoare. În ciuda diferenței de vârstă, relația pe care au avut-o cu limba ebraică a creat, între ei, o formă de comuniune spirituală. Născuta la Nisa în 1960, Valérie Zenatti, ca și Aharon Appelfeld, a trebuit să învețe ebraică adolescentă fiind, când părinții ei s-au mutat în Israel. În ceea ce privește pe Appelfeld, chiar dacă copilăria lui Aharon a fost mult mai traumatizantă, la el învățarea limbii a coincis cu maturitatea. Și adoptarea tardivă a ebraicii, o a două limbă maternă a lăsat un semn de neșters. Trecerea dintr-o limbă în altă a constituit, pentru fiecare dintre ei, o a două naștere: În Israel tânărul Appelfeld și-a schimbat simbolic numele de la Erwin la Aharon. Faptul de a a fi obligat să vorbească într-o limbă nouă, la o vârstă deja avansată, a marcat, de asemenea în el, convingerea că sensul cuvintelor se află găsit adesea în tăcerea care le urmează...

Citește mai mult:Adrian GRAUENFELS:  AHARON APPELFELD –  LA UN AN DE LA DISPARIȚIE

Magdalena ALBU: ASISTENTUL DE LA ANATOMIE

STATE Dan 1978 2016În memoria asist. univ. dr. Dan State (1978-2016)

Nume: State. Prenume: Dan. Data şi locul naşterii: 29 iulie 1978, Iași, România. Studii: UMF ”Carol Davila” Bucuresti, Facultatea de Medicină Generală. Loc de muncă: asistent universitar la Catedra de Anatomie, Facultatea de Medicină, UMF “Carol Davila” Bucureşti. Specializări şi calificări: Medic Specialist Radiologie Imagistică Medicală, Doctor în Științe Medicale. Membru al asociaţiilor profesionale: Societatea Anatomiştilor din România.

Nu, nu este o simplă recrutare de cadre medicale prin intermediul Departamentului de Personal al vreunei universități sau spital oarecare din țară, ci radiografia, fără substanță de contrast, de astă dată, a unui destin de aproape patru decenii de viață și doar unul de pedagogie medicală, în interiorul Departamentului 2 preclinic de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București - destinul asistentului de la Anatomie Dan State.

La CV-ul de câteva rânduri din primul paragraf, ar mai trebui, însă, adăugată, în premieră, o rubrică nouă - Data și locul plecării Dincolo de Aici: 13 februarie 2016, București, România. De ce? Mai are vreo importanță?!... ”Îmi pare rău că medicina în care el a crezut atât de mult l-a dezamăgit. Că nu cunoaște tratamente mai bune pentru afecțiunea de care a suferit el. Că atât a fost tot ce au putut medicii să facă.”, publica, în numărul 10, din luna martie 2016, al Revistei ”Viața medicală”, studenta Cristina Amza. Nu, tânărul doctor State a plecat, pentru că trebuia să plece. Exact atunci, pe 13 februarie 2016, într-o zi de iarnă ca o primăvară timpurie, ieșind pe o poartă spre a intra pe alta, printr-un culoar de flori albe (precum descria secvența de final Dana Ionescu), ca într-o regie de film nepământean, închipuit în secundele ultime ale procesiunii funebre de către studentele mediciniste, așezate, una lângă alta, pe treptele capelei cimitirului.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  ASISTENTUL DE LA ANATOMIE

Web Analytics