Daniel IONIȚĂ: PATRICK WHITE - SCRIITOR AUSTRALIAN LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ ÎN 1973

WHITE PatrickPatrick White, romancier, (28 mai 1912 - 30 septembrie 1990) este primul și, până acum, singurul australian căruia să-i fie acordat premiul Nobel pentru Literatură (1973). Motivația Academiei Suedeze raportează că: „White prezintă o scriere epică și o narațiune psihologică farsciantă, introducând un nou continent în literatură”. Volumul care i-a adus faima este „Copacul Omului” (The Tree of Man) o lucrare epică la scară largă, un raport psihologic de mare discernământ a unei părți a dezvoltării sociale australiene sub forma povestirii conviețuirii a doua personaje care luptă cu dificultăți externe și interne. Cadrul este unul de pionierat conventional, dar cu nuanțe și asociații filozifce, existențiale, biblice.

Personajul principal din „Copacul Omului”, Stan, este unul din tipicii căutători ai adevărului din scrierile lui White, căutările lui fiind contrastate cu atitutidea convențională a lui Amy, soția lui. Stan acceptă și respectă tainele soției sale, însă ea nu le poate accepta pe ale lui.

„Doi oameni nu se pierd unul de altul exact în acelaș moment, pentru că dacă ar fi așa, s-ar regăsi și ar fi salvați. Nu e chiar atât de simplu.”

Povestirea, așezată în contextul dificultăților climei australiene (cu secete, focuri, inundații) se ocupă în principal cu drama psihologică a dorinței lui Stan de a înțelege țelurile lui Dumnezeu, „care sunt descoperite babelor, călugărițelor și idioților”. În anumite momente, cruciale, atinge, fie și doar mistic și tranzient, divinitatea: „Și peștera de foc era enormă, ca un labirint, care era acolo ca să-l primească pe om. El se lărgea și se împățea în ramuri ca un copac, se umplea de flăcări, creștea în intensitate, și apoi se stingea deodată în mici norișori de fun și gânduri obosite.”

Citește mai mult:Daniel IONIȚĂ:  PATRICK WHITE - SCRIITOR AUSTRALIAN LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ...

Ecaterina CHIFU: HIPERBOREEA - IARBA VERDE DE ACASĂ

CHIFU Ecaterina cl„Mi-e dor de Dumnezeu, Dumnezeu viu şi adevărat, ce străbate prin lumina zilelor şi nopţilor, cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele, cu acele irizări ale luminii ce doar în ţara mea le pot vedea şi sorbi în mine, cu frenezie şi nesaţ. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor. Acea iarbă de un verde pur ce pare însufleţită de o adiere divină, presărată cu flori multicolore, încărcată de miresme, îmbracă nişte coline dulci, împodobite cu păduri pe creste, înalte, nesfârşite. Uneori doresc să mă pierd în acele păduri ce împodobesc vârfurile Carpaţilor, să trăiesc departe de vuietul lumii. Doar acolo, aproape de Dumnezeu, simt ce fericire este să te bucuri de frumuseţe.

Pacea eternă a plaiurilor străbune aduce linişte. Sus, pe o pajişte înflorită, zăresc printre crengi, turlele argintii ale bisericii, lângă un brad înalt, de un verde închis, ce contrastează cu verdele auriu al copacilor din jur, iluminaţi de soarele amiezii. De jur-împrejur, văd doar păduri ce se arcuiesc peste colinele largi, unele mai îndepărtate, având culoarea albăstruie, altele, apropiate, fiind de un verde intens, contrastând cu verdele cald al ierbii. Privesc această uriaşă vălătucire de dealuri verzi şi aduc închinăciune pământului ce mi-a fost leagăn drag al copilăriei.

Văd crengile rotite de vânt şi ascult foşnetul plopilor ce pare o ploaie de vară. Sorb în sufletul meu umbrele lungi ale norilor ce se mişcă pe spinări de dealuri, încărcând de lumină toate ochiuri solare dintre dârele de nori albi, pufoşi pe un cer azuriu, dând un aer primăvăratec culmilor împădurite. Văd un drum de pământ roşcat, tăiat în inima unei păduri, ca o linie ce merge spre infinit şi gândul mă poartă spre alte orizonturi. Dar eu, care am cutreierat Europa, nicăieri nu o să găsesc un loc mai frumos care să-mi încânte sufletul şi cu care să simt că mă contopesc, căci acolo este leagănul copilăriei mele, dulcele meu plai natal. Fluturi albaştri saltă pe garofiţe şi pe margarete şi un cuc îşi strigă singurătatea. Un pui de căprioară speriat de zgomotul frunzelor căzute la izvor se pierde în desişul pădurii, iar ciripitul păsărelelor se intensifică. Cerul înalt, de un albastru pur, îşi poartă norii sidefii ca pe nişte nestemate uriaşe, în albăstrimea depărtărilor. El se lasă oglindit în rău, amplificând lumina amiezii. Departe, că într-o carte poştală ilustrată, se văd acoperişuri roşii în verdeaţă.

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU:  HIPERBOREEA - IARBA VERDE DE ACASĂ

Ștefan-Constantin ȘELARU: MAMA INDIA

SELARU C Stefan wbÎn acea vară mă aflam în Brăila cu misiunea de rezolvare a unor probleme ceva mai complicate iar în puținul timp liber îmi rezervasem marea plăcere ca să mă plimb pe malul Dunării delectându-mă atât cu imaginea spectaculoasă a fluviului dar și cu parfumul care umplea aerul. După câteva popasuri mi-am descoperit un loc bine amplasat chiar destul de aproape de mal iar astfel, m-am așezat comod pe niște colace de parâme groase de unde îi puteam supraveghea cu mare plăcere pe câțiva copii care se străduiau ca să prindă pește iar astfel, timpul zbura nu altceva spre marele meu regret.

Într-una din zile, o adiere îmbietoare a purtat spre mine un miros de grătar care mi-a gâdilat foarte plăcut nările și încercând ca să-i depistez originea, am dat de o speluncă aflată nu prea departe de locul în care mă aflam. Cu timpul, deoarece mă simțeam perfect în locul astfel descoperit, mi-am dat seama că puștii care pescuiau locuiau chiar pe șlepurile ancorate în lungul malului și care, la pupa se aflau la vedere chiar și câteva cotețe confecționate din sârmă împletită în care se aflau păsări de curte, ba chiar și un purcel, iar pe sforile întinse erau puse la uscat rufe spălate... Altfel spus, aceste amenajamente mi-au reamintit că majoritatea marinarilor care lucrau pe asemenea ambarcațiuni locuiau acolo cu familiile iar astfel nu mi-a fost greu deloc să-mi dau seama că și micii pescari erau precis copii celor care locuiau pe șlepuri.

Într-una din zile chiar în apropierea locului în care mă aflam unul dintre copii a prins un peștișor pe care l-a strecurat iute într-o găletușă așa că, m-am apropiat încet de el:
- Merge, merge pescuitul? – l-am întrebat zâmbindu-i amabil.
- Eh... – mi-a răspuns el cercetându-mă iute cu coada ochiului – uneori mai pune gura dar cam rar.
- Ai prins ceva, sau nu prea? Sper că nu e singurul pe ziua de azi. La ce dai?

Citește mai mult:Ștefan-Constantin ȘELARU:  MAMA INDIA

Victor RAVINI: SĂ NI-L REPARE

RAVINI Victor 3Șeful nostru de șantier de la Berlin, sectorul de est Lichtenberg, a dat telefon la București ca în fiecare dimineață, să întrebe cum mai era vremea prin capitală, ca să știe dacă ploua sau nu. Plouase azinoapte. Da? Păi atunci e bine pentru agricultură. Șeful personalului l-a întrebat dacă sudorul pe care îl puseseră la tren deunăzi ajunsese cu bine. Șeful de șantier, a căzut cerul pe el. Uitase să trimită pe careva să îl ia de la gară. Întreprinderea noastră trimitea mereu muncitori, în grup sau singuri pentru șantierul nostru sau pentru alte șantiere de ale noastre din Germania de Răsărit și nu era nevoie să le dea nicio adresă, întrucât îi așteptam careva din noi în gară sau la aeroport. Când trebuiau să ajungă pe șantiere din alte orașe germane, îi aștepta mașina șantierului de acolo, cu vreun muncitor care îi cunoștea, ca să îi recunoască din mulțime. Dacă acum nu îl lua nimeni pe sudorul nostru de la gară, ăla nu avea cum să ne caute în Berlin. Rămânea ca un popândău acolo pe peron, fără să știe limba și fără să aibă bani nemțești.
- Nu e nicio grabă, a zis șeful de șantier. Trenul oricum ajunge aici cu o întârziere de vreo douăzeci de ore sau chiar mai mult. Cum ai zis că îl cheamă? Trimit pe careva să-l ia de la tren. Ura, și la gară!

Trenul de Berlin ieșea de la noi din țară cu întârziere de câteva ore. Până la Oradea sau la Arad mergea conform orarului. Însă la graniță, grănicerii și vameșii făceau controale riguroase și prelungite, ajutați de soldați în termen, ca nu cumva să se ascundă careva cumva sub vagon pe la osii, prin vreun geamantan, prin vreo scrumieră sau cum le mai trecea prin cap, numai să fugă din țară. După aceea, ungurii nu îi dădeau trenului liber la intrare, din cauză că îi trecuse timpul rezervat și trebuia să aștepte, până îi găseau un interval de timp când se elibera linia. Ajungea la Budapesta cu mare întârziere. Acolo iarăși trebuia să aștepte până găseau budapestanii cum să-l strecoare printre alte trenuri. La Praga tot așa, la Dresda tot așa, cu ce se mai oprea trenul pe câmp sau printre munți și aștepta la semnal, uite așa și iar așa se acumulau întârzierile.

Citește mai mult:Victor RAVINI:  SĂ NI-L REPARE

Nicolae Dan FRUNTELATĂ: ROMÂNI CARE MAI CRED

FRUNTELATA D Nicolae X5BAstăzi o să scriu despre o sectă anume. Aceea a românilor care locuiesc departe de casă, în țări străine, dar își iubesc țara ca pe o mamă bătrână și dragă, trăind încă în casa unde s-au născut, unde au primit prima gură de aer natal, prima rază a soarelui, primele iubiri. În casa unde se întorc să simtă miros de mere și gutui păstrate în geam, miros de veșnicie, să aprindă o lumânare în cimitirul din ce în ce mai umil.

De ce zic sectă atunci când ei au rămas ortodocși întotdeauna, au luat cu ei, în călătoria de mii de kilometri, icoanele lui Dumnezeu și Maicii Domnului din biserica de sat și le-au păstrat în casele lor noi ca pe o taină supremă?

Pentru că nu sunt mulți, dar sunt tari în credința lor, în speranța lor pentru patrie. Pentru o patrie care, de multe ori, nu le oferă nimic, nu-i respectă, nu se întoarce către ei cu dragoste, ci doar cu un interes meschin, electoral. Iată, descriu astăzi un triunghi energetic al culturii române și al patriotismului.

Cu un vârf chiar în miezul Occidentului, la New York, lângă altarul unde slujește părintele Theodor Damian, bucovineanul, poetul, filosoful, prietenul care scoate o revistă elegantă, „Lumină lină” îi zice, adică Gracious Light și numele vine dinspre Eminescu, dinspre titlul primei sale cărți de versuri pe care l-a dat el însuși, o revistă în care editorul îi adună pe frații lui din America, pe M.N. Rusu, pe olteanca Mihaela Albu, dar și pe cei de acasă, pe Vasile Andru, pe Ioan D. Roșca, pe Eugen Evu, pe Lucia Olaru-Nenatti, pe Paula Romanescu, pe Theodor Codreanu, pe mulți alții.

De peste deal, de la Montreal, iată ce vers mi s-a întâmplat, îi răspunde Alex Cetățeanu, un oltean amarnic, de loc de la Amărăști, scoțând o revistă de ținută mondială, aș zice, „Destine românești”, difuzând-o în America de Nord, în Europa, în Australia și, cu greu, în continentul România. Având în spate Asociația Scriitorilor Români din Canada, având alături prieteni români, mai cu seamă olteni de-ai lui din Vâlcea și din Pretutindenaria valahă, dar nefiind „agreat”, cum se zice, de forurile culturale din patrie, de băieții subțiri care călăresc Ministerul Culturii și-l închiriază unor artiști avangardiști de mâna a treia, de un Institut cultural român care continuă să clasifice părtinitor cultura românească. Dar el, băiatul plecat din Amărăști, propune lumii un eșantion de cultură a țării în care s-a născut.

Citește mai mult:Nicolae Dan FRUNTELATĂ:  ROMÂNI CARE MAI CRED

Ecaterina CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII

ZIUA LIMBII ROMANE vb„Multe e dulce şi frumoasă!
Limba ce-o vorbim!
Altă limbă-armonioasă!
Ca ea nu găsim.”
(Gheorghe Sion - „Limba românească”)

Limba „dulce şi frumoasă” (Gheorghe Sion – „Limba românească”), o limbă ca un fagure de miere” (M. Eminescu – „Epigonii”), „limba veche şi-nţeleaptă” (M. Eminescu – „Scrisoarea II), „limba vechilor cazanii” (Alexe Mateevici – „Limba noastră”) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale.

Ea a fost şi va fi un factor de coeziune, de unire permanentă între românii de pretutindeni, un suport deosebit pentru spiritualitatea românească, în care a înflorit cultura română, prin opere ce au ajuns în universalitate.

Cei cu „inima română” sunt cu adevărat uniţi în „cuget şi simţiri”, căci există un anumit fel de a gândi şi de a simţi româneşte, imprimat de componenta psihică a unui popor străvechi, blând şi înţelept, greu încercat de-a lungul istoriei sale atât de zbuciumate.

Limba română, prin structura sa, prin lexicul bogat şi expresiv este cea mai vie dovadă a identităţii şi continuităţii neamului românesc. Visul unirii tuturor românilor a fost şi va fi cel mai frumos ideal al unui neam ce doreşte să trăiască în spaţiul său străvechi, de la „Nistru pân’ la Tisa” (M. Eminescu – „Doina”). Limba română, a fost şi va fi mereu limba unirii românilor de pretutindeni, ea păstrându-şi armonia, muzicalitatea prin timp şi spaţiu.

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU:  LIMBA ROMÂNĂ, DULCEA LIMBĂ A UNIRII

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

CHISINAU 2020 EMINESCU 135 ANIZilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire...

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

Citește mai mult:Ionel NOVAC:  135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU  PRIN BASARABIA

Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

EMINESCU Mihai 2 desen„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.
Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.
Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).
Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea... sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (21) – Voltaire

Voltaire 2„Munca te izbăvește de cele trei mari rele: plictiseală, viciu și nevoia de a vorbi.” – Voltaire

François-Marie Arouet (1694-1778), cunoscut sub pseudonimul Voltaire, a fost un ilustru filozof francez iluminist, dramaturg, istoric, poet, romancier, eseist și pamfletist; un spirit enciclopedic, cu o uimitoare mobilitate intelectuală.
Se presupune că pseudonimul a fost adoptat în 1718, în urma încarcerării lui la Bastilia, vrând intenționat să transmită conotațiile de viteză și îndrăzneală prin asociații de cuvinte, „Arouet” nepotrivindu-se cu reputația sa în creștere. Într-o scrisoare adresată lui Jean-Baptiste Rousseau, în martie 1719, Voltaire, la finalul scrisorii îl întreba dacă ar vrea să-i trimită o scrisoare ca răspuns, în care să i se adreseze cu „domnul Voltaire”, explicând în post-scriptum: „J'ai été si malheureux sous le nom d'Arouet que j'en ai pris un autre surtout pour n'être plus confondu avec le Roi Poète”, (am fost atât de nefericit, sub numele de Arouet încât am luat alt nume, în primul rând pentru a nu fi confundat cu poetul Roi). Se bănuiește că se referea la Adenet le Roi, un francez minstrel – trouvère (poet și muzician ambulant din Franța Evului Mediu, din secolul al XIII-lea, favoritul lui Henric al III-lea, ducele de Brabant.
Pe de altă parte, Voltaire – fiu al unui notar înstărit – a avut o relație tensionată cu tatăl său, acesta descurajându-i aspirațiile literare și încercând să îl forțeze să urmeze o carieră în domeniul juridic. Este posibil, se mai presupune, să-și fi schimbat numele pentru a arăta respingerea valorilor tatălui său, renunțând la numele de familie, adoptând pseudonimul și aceasta după terminarea primei piese de teatru în anul 1718.
Oricum, de la o vârstă fragedă și-a dat seama că este lipsit de avantajele unei genealogii aristocratice care să-i poată veni în ajutorul ridicării pe o treaptă superioară, și că, numai printr-o activitate intensă se va putea ridica. A mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Acolo și-a descoperit spiritul critic. De la vârsta de zece până la șaptesprezece ani, Voltaire a primit instruire clasică în limba latină, retorică și teologie. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor, deism fiind doctrina filozofic-religioasă, răspândită în secolele XVII-XVIII. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început totuși Dreptul, pe care nu l-a terminat, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (21) – Voltaire

Web Analytics