Vavila Popovici – Carolina de Nord: LA CE AJUTĂ FILOZOFIA?

cicerostatue„Filozofia este medicina sufletului” - Cicero

Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.
Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.
Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.
Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca omenirea să progreseze, ei fără să-și dea seama că filozofia a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Gândirea omului de știință este încorsetată de realitate și fără să filozofeze sau să meargă pe căile intuite de filozofi, nu ar fi putut crea teorii ce pot depăși în timp realitatea prezentă. În plus, doar filozofia poate arunca gândul spre ființă, sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Este însă tot atât de adevărat că mulți filozofi au fost la bază matematicieni, deci oameni de știință, precum Pitagora, Aristotel, Platon, Descartes etc. Platon (428 î. H. - 348 î. H.) de exemplu, când a înființat Academia platonică – o școală filozofică idealistă plasată într-o grădină din apropierea Atenei, a pus deasupra ușii scolii inscripția „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru ”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru un filozof.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: LA CE AJUTĂ FILOZOFIA?

Paul LEIBOVICI: CALENDARUL

CALENDAR GREGORIAN„Timpul este o noțiune abstractă pe care o deducem prin schimbările (mișcările) produse lucrurilor” (Ernst Mach*)

Originea cuvântului calendar o vom găsi în termenul latin „Calender” care înseamnă registru, iar acesta derivă din cuvântul vechi „calendae” prima zi a lunii romane. Calendarul hebdomadar s-a stabilit pe baza observării fazelor lunii și datează din mileniul al II-lea î.Hr. Anul era împărțit în trei anotimpuri de către patru luni. Babilonienii foloseau calendarul de 12 luni care aveau, alternativ, cîte 29 și 30 de zile.

Calendarul în limba ebraică se numește Luah. Împărțirea timpului s-a făcut după un calcul bazat pe mișcarea lunii și a soarelui. Luna Nouă este elementul component important în privința măsurării timpului. Romulus a adoptat anul etrusc de 304 zile împărțite în zece luni. Hindușii din zona Indiei au calendarul lor, indienii au calendarul Keli Yugo. La Nepalezi calendarul începe în 20 oct. 879. Bengalezii au calendarul sultanului Alauddin Shah. Chiar și francezii au adoptat acest calendar după Revoluția Franceză. Numa Pompilius a adăugat anului lunile Januarius și Februarius. Calendarul Iulian a fost introdus de Iuliu Caesar în anul 46 î.e.n. Acesta avea 365 zile împărțit în 12 luni, cu un an bisect. Calendarul Gregorian a fost stabilit de Papa Gregorie al XII în febr.1582. Acesta are 365,242503 zile.

Citește mai mult:Paul LEIBOVICI:  CALENDARUL

Elena BUICĂ: VORBIND DESPRE PRIETENIE

BUICA Elena 2019 brPornesc de la ideea că prietenia este şi va rămâne o coordonată existenţială a omului, indiferent de vârstă sau de timp. Deși nu mai avem timp ca altădată nici pentru prietenie, nici pentru iubire, nici pentru noi ca să mai stăm de vorbă pe îndelete cu noi înșine, totuși nu putem renunța la aceste valori profund umane. Prietenia, fiind, în primul rând, o stare de afinitate, ne îndeamnă să ne căutăm semeni aflați pe aceeaşi lungime de undă cu noi, cu orizonturi comune și care aspiră și gândesc asemănător cu noi.

Nu putem altfel, fiindcă ne naștem cu nevoia de comunicare și ne simțim bine unii în prezența altora, ne face plăcere să schimbăm impresii, să ascultăm părerile altora și să ne spunem propriile păreri. Simțim nevoia să ne împărtășim bucuriile și necazurile unii altora, ne bucurăm să primim afecțiune și în același timp să dăruim. Lipsa comunicării între oameni, izolarea, e un dezastru, era una dintre cele mai drastice pedepse în pușcăriile comuniste.

În ceea ce mă privește, eu cred că m-am născut cu vocația prieteniei. Cu prietenii mă simt ca în mijlocul altei familii. Mă regăsesc cu bucurie în aforismul clasic al filosofului francez Michel de Montaigne: „În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală, totuşi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor." Nu mai trăim ca pe vremea filosofului Michel de Montaigne (1533 - 1592), căci astăzi, viteza cu care evoluează mijloacele tehnice, mai ales cele din domeniul comunicării - internet, laptop, mass-media, telefoane mobile deosebit de complexe - a determinat multe schimbări în relațiile interumane, inclusiv în relațiile de prietenie. Dar indiferent de epoca în care trăim, scânteia Dumnezeiască sădită în om rămâne aceeași. Eu rămân statornică în convingerea că viața ne aduce prieteni ca să nu fim singuri, că ea ne învață să fim mai toleranți, mai buni, mai fericiți, mai dedicați, ne învață să prețuim mai mult viața și oamenii cu toate limitele lor. Nu trebuie să ne pierdem încrederea nici chiar atunci când suntem nevoiți să înghițim nedrept și pe neașteptate paharul amar ce ni-l întind întorsăturile dureroaselor ingratitudini.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  VORBIND DESPRE PRIETENIE

Adda NEAG: ÎNCEPUTUL UNUI ROMAN MAI LUNG DECÂT DE OBICEI

STUDENTII OKAvând în vedere că am scris și despre ultima mea zi ca o elevă de liceu, m-am decis să conturez și primele luni din viața mea ca studentă. Pe la mijlocul anului, nu mult timp după bacalaureat, am luat hotărârea să mă înscriu la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, din cadrul Universității din Oradea. A fost un pas important în viața mea, deoarece, atunci pe moment oscilam între Academia Forțelor Terestre sau Facultatea de Litere. Eram confuză... Bine și acuma sunt, dar nu știu cum de am avut puterea să aleg o a treia opțiune. Eu, o persoană care de obicei face figuri... când trebuie să aleagă între ceva și ceva!!! Chiar și când merg să îmi cumpăr șosete, mă holbez minute în șir, neștiind la care model sau culoare să mă decid... Totuși, când a fost vorba de viitoarea mea carieră am apăsat imediat pe buton (al treilea, desigur!). Eram foarte curioasă de ceea ce o să se întâmple cu mine.

Am mers cu fosta mea colega de clasă să mă înscriu... dar, sincer, nu știam la care facultate! I-auzi! Ăsta e adevărul gol-goluț! Când mă gândesc cât de imatură am fost acum jumătate de an... Bine, că și acuma sunt, dar să trecem peste asta! Ce să aleg? Istorie, Relații internaționale, Jurnalism? Istoria mereu mi-a plăcut, jurnalism am tot făcut, dar nu m-am gândit o clipa să dau acolo. Au mai rămas Relațiile internțioanale... dar dandanaua vine acuma... În ce limbă? Of, câte probleme erau atunci pe capul meu. Așa că m-am înscris atât la engleză, cât și la româna. După o săptămâna am văzut pe afișier că am fost admisă la ambele, dar am ales totuși engleza! Punct. De ce? Sincer, mi-am zis, că măcar așa o să învăț limba lui Shakespeare, că o să mă descurc eu, chiar dacă o să trebuiască să iau meditații! Și totuși... nu prea s-a întâmplat asta până acum!

Citește mai mult:Adda NEAG:  ÎNCEPUTUL UNUI ROMAN  MAI LUNG DECÂT DE OBICEI

Magdalena ALBU: ARGUMENT PRO TEATRU

TEATRUL DIN ORADEAArtă a efemerului, circumscrisă fugii timpului şi fragilităţii interpreţilor ei, teatrul, în genere, reprezintă o altă definiţie din multele formulate până acum, o expresie funciară a unei epoci anume, dar şi un liant puternic între faciesul polimorf al unei realităţi exterioare şi capacitatea creatorului de teatru de a o înţelege şi de a o reda cu fidelitate sau de a o redefini într-o altă cheie decât cea obiectivă, prin prisma parametrilor personali, ce definesc ansamblul afectivo-cognitiv propriu. „Teatrul a reprezentat un veritabil laborator de cercetare a gestualităţii, dar şi a comunicării interumane în general”, scria Mihai Dinu în cartea sa „Comunicarea - repere fumdamentale”. Poate de aceea întreg universul teatral a şi fost definit, la un moment dat, drept „o comunicare despre comunicare realizată prin intermediul unei comunicări”. Aşa că, dincolo de estetica superioară pe care o naşte arta în sine, teatrul înseamnă şi acel sistem de semnificaţii complexe comunicate pe o scenă cu decor variat, de către o sumă de emiţători diferiţi, unor receptori la fel de diverşi, care sparg norma realităţii și o închid într-o convenţie sui-generis, cu un aparent (doar) caracter ludic.

Teatrul, departe de a fi doar o simplă artă a fascinaţiei scenice de moment sau un principiu estetic oarecare, ce a căpătat diverse forme interpretative de-a lungul secolelor, este şi acel veritabil tablou imagologic, care ţine ascuns în mrejele sale realitatea din jur, dar şi un interesant discurs semiotic al acesteia. Imagine şi cuvânt totdeodată, arta interpretativă teatrală s-a impus repede în conştiinţa publicului, comunicându-i acestuia o seamă de date certe despre sine însuşi. Pentru că a existat dintotdeauna, am putea spune, în sufletul Fiinţei umane acea nevoie - declarată sau nu - de a-şi vedea propria faţă - cea reală ori mulţimea de măşti, voliţional aşezate pe chip, în contexte situaţionale diferite -, ca într-o oglindă, în chipul Celuilalt, acest Celălalt nefiind altcineva decât Actorul, creatorul de mesaj şi partenerul său de dialog constant, în acelaşi timp.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  ARGUMENT PRO TEATRU

Dragoș Ghe. Ungureanu: MUZICA ESTE LIMBAJUL PASIUNII ȘI AL TALENTULUI

20190109 165302Muzica se învață de mic pentru a fi bine înțeleasă și apoi exprimată. Desigur școala are rolul ei în formarea unui muzician, dar cel mai important este ca, cu timpul să începi a te exprima singur și să devii un artist unic.
Comunicarea între muzicieni și lumea înconjurătoare este MUZICA. Momentul când începi să cânți la un instrument sau să scrii muzică (să compui) începe bucuria de a te exprima. Cum spunea muzicologul francez Jules Combarieu “muzica este arta de a gândi cu sunete”, deci să te ridici deasupra cuvintelor și să-ți lași ideile sa fie conduse de suflet și de Talent, să se înalțe mai sus de orice cuvânt. Atunci ești marcat de iubire, frumos, nostalgie și sensibilitate interioară transmițând stări emoționale cu totul deosebite. Un muzician învață mult din cunoștințele științei muzicii, dar în același timp el are nevoie și de literatură, filosofie, psihologie și nu în ultimul rând de experiența vieții cu toate urcușurile și coborâșurile ei. Când muzicienii interpretează sau scriu muzică se observă o libertate interioară bazată pe multă învățătură, inteligență și talent. Compoziția și interpretarea este o etapă creatoare cu o contribuție proprie esențială la desăvârșirea unei opere muzicale.
Cunoașterea de sine atât în cazul interpretului cât și al compozitorului este drumul pe care îl parcurge cunoștința în voința ei de cunoaștere și care de fapt este un drum al sufletului ce se clarifică în spirit. Drumul cunoașterii de sine este presărat cu îndoieli și dispare în scepticism; iar drumul muzicianului este un drum al experimentelor pe care le traversează pe tot parcursul vieții.

“Muzicienii nu se pensionează, ei se opresc din cântat atunci când muzica nu mai face parte din ei”. spunea Louis Armstrong

Articol de Dragoș Ghe. Ungureanu
11.09.2019
Brasov

CUGETĂRI VAVILIENE

Vavi 2Vremurile noastre, nebune!, nebune!, nebune de atâta grabă şi lăcomie, ne aruncă în zeflemeaua lor arogantă, cu cât suntem mai reflexivi, mai gravi în conştiinţa noastră, de muritori de rând, câtuşi de puţin responsabili în propria existenţă. Pe toată această traiectorie meditativi, în timp ce unii fac războaie sau averi, alţii privesc în nevăzutul plin tocmai cu sensurile / rosturile trecerii prin această decameronică lume, atenţi doar la paşii pe care umbra lor o plimbă peste colbul drumurilor! Îmi spuneam astfel, ajuns la ultima reflecţie din cartea doamnei Vavila Popovici, una de buzunar, bilingvă, intitulată CUGETĂRI / REFLECTIONS – 2018, seducătoare sumă a unor trăiri în absolută intimitate. Lectura acestui „Buchet de simţiri inoculate conştiinţei“ preface obişnuitul în opusul lui, urmare „Dării de seamă asupra sa înseşi“: „Nu e greu să-nţelegem că odată cu plecarea noastră, pleacă spaţiul şi timpul în care am fost încercuiţi“! (p. 29). O discretă accepţie a ideii de moarte! „Ceea ce nu ştii este bine şi corect să recunoşti că nu ştii. Altfel, niciodată nu vei afla“! (p. 42). Curajul de a-ţi asuma limitele! „Regretul e piatra de moară care ne macină sufletul. Să avem răbdarea să se termine măcinatul. Îl vom simţi ca pe o renaştere“! (p. 64). Caracteristică jubilaţiei retrospective, cugetarea sintetizează, în viziunea vaviliană, înălţimea sau profunzimea definirii alter-ego-ului, în cazul de faţă al autoarei, dedus dintr-o viaţă cu prezumţia folosului spiritual trăită, sobru revelată în formulări comprehensive, prescriind nimicniciiile existenţei. „Spiritul pe pământ e partea cea mai slabă, care are nevoie de ocrotire“, spunea Schopenhauer. „Probabil de aceea are nevoie de trup, din când în când să se ascundă.

Citește mai mult:CUGETĂRI VAVILIENE

Corina Kiss: O frumuseţe originală este mereu reală!

Corina Kiss„Estetica (o teorie a artelor liberale, o doctrină a cunoaşterii inferioare, artă a gândirii frumoase şi artă a analogului raţiunii) este ştiinţa cunoaşterii sensibile” (Baumgarten).
Arta, frumosul şi emoţia artistică pe care oamenii le-au abordat, înaintea esteticii, înseamnă a descrie o cultură (în cazul nostru, cultura unei persoane). Cultura produce în oameni programări cerebrale şi moduri de a vedea realitatea, la care nu avem “intrare” fără o pregătire adecvată. De aceea, foarte puţini oameni ştiu cum să vadă frumosul (sau urâtul). Sinceritatea de sine obligă omul la câteva gândiri incomode privind estetica unei persoane cu adevărat frumoase, chiar dacă actul interpretării este mereu altul decât cel real. Cercetarea atitudinii, ca stare a minţii, aparţine domeniului psihologiei. Atitudinile sunt stări psihologice. Din păcate, puţini sunt aceia care spun adevărata realitate.
Termenul „minte”, concept dominant astăzi în investigaţiile recente din domeniul ştiinţelor cognitive sau a filozofiei minții, se suprapune peste vechiul înțeles al conceptui „a gândi” fixat de către filozoful Descartes, ca unitate sintetizată într-un „Eu” al concepţiei noastre principale: înțelegere, voință, imaginție, emoție (Radu M. Solcan, Introducere în filosofia minții din perspectivă).

Citește mai mult:Corina Kiss: O frumuseţe originală este mereu reală!

Paul LEIBOVICI - STRĂMOȘII LUI MOȘ CRĂCIUN

LEIBOVICI PaulVacanța din vara anului 2018 am consacrat-o, dezvăluirii secretului unei legende! De-a lungul vieții am ascultat și lecturat nenumărate povestiri-legende ale căror subiecte, adesea erau pline de farmec, conțineau fraze cu tâlc, personaje pline de umor, bine schițate fie de autori populari, fie de scriitori cu pana ascuțită, fie de imaginea dezvoltată a unei bătrâne povestitoare care-și punea la încercare întreaga ei imaginație. Nefiind folclorist sau cercetător de literatură populară căutam, pe cât posibil, să strâng în sacul meu, care devenise doldora de poveștile, poeziile sau cântecele populare și la o ocazie să le scot la iveală în fața tinerilor în jurul unei sărbători, sau să le dau la lumina tiparului pentru a fi cunoscute mai bine.

Dar iată că anii treceau, părul mi s-a albit dar, dorința de a colinda și a afla adevărul despre figura celebrului personaj, Moș Crăciun, nu mi-a dat astâmpăr ci, dimpotrivă, mi-au întărit mușchii și ivindu-se ocazia... am pornit la drum.

Coborând de pe vasul care ne ducea spre BARENTSBURG, am acostat pe o insulă la câteva sute de metri depărtare. Privirea me-a fost ațintită spre acele grămăjoare de pietre, puse cu grijă unele peste altele –parcă de o Mână nevăzută, dar precisă în mișcări. Ba chiar și fiecare grămadă avea înfățișarea unui omuleț, iar distanțele între aceste grămezi – unele formate din 6-7 pietre late-înguste, erau perfecte, ca nu cumva să se atingă unele de altele. TROLIURILE (TROLS sau TROLI) suportau vinturile reci, frigurile aspre.. iar eu rămasem cu mult în spatele confraților din grupă, a drumeților cu care plecasem la drum.

Citește mai mult:Paul LEIBOVICI - STRĂMOȘII LUI MOȘ CRĂCIUN

Web Analytics