Emilia POENARIU SERAFIN - SCRIU PENTRU CEZAR!

POENARU SERAFIN Emilia 3bwbrSunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc in schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul...

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13... 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea". Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu... la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea... Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu... și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și... ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul in mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Citește mai mult:Emilia POENARIU SERAFIN  - SCRIU PENTRU CEZAR!

Gabriela LUNGU: OMUL DE CULTURĂ EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA LUI CONSTANTIN NOICA

LUNGU GabrielaConstantin Noica este unul din puținii cugetători contemporani care a pus problema omului în hățișul contradicțiilor generate de pluralitatea culturilor Europei(și ale lumii) și globalitatea civilizatorie a erei tehnicii planetare. Încă din anul 1938, în eseul Omul contemporan și viitorul, filosoful conferenția că Omul de azi este: unul care nu se sinchisește de viitor; unul care nu crede în viitor(...). Viitor, nu-i așa, are omul care visează, care năzuiește, care vrea. Viitor are viitorul. Omul contemporan e obosit [1].

Filosoful nostru imputa omului contemporan faptul de a fi uitat de sine, de a se ocupa de orice din exterioritatea sa, numai de a nu se ocupa cu adevărat de sine, de a nu iubi viitorul. În preajma celui mai devastator război care se pregătea demonic în lume, tânărul cugetător dădea schița unei contradicții esențiale ce măcina proiecția către viitor și posibil a individului uman: Viitorul înseamnă creștere tăcută. Omului de azi îi place zgomotul, infernul, orașul – poate, adică sigur, pentru că are anumite goluri lăuntrice de umplut. Viitorul mai înseamnă inițiativă, răspundere. Omului de azi nu-i place răspunderea; ci, cufundat în mijlocul maselor, al colectivităților, înțelege să nu răspundă la nimic, să treacă vina asupra tuturor. În sfârșit, viitorul mai înseamnă singurătate. Ești singur înaintea propriului tău viitor. Iar omului de azi nu-i place singurătatea[2].

Această exigență a presantei responsabilități în fața viitorului, de care au vorbit atâția mari oameni ai secolului XX, un Sartre, un Camus i se revela și lui Noica, precum un imperativ categoric. Filosoful își pune întrebarea - cu aceeași responsabilitate umanistă - încotro merge cugetul contemporan și răspundea, pornind de la trăirea convingerii că omul e o ființă care se rușinează, prin căteva argumente perene, ca acestea: ... trebuie să ieșim din turmă, trebuie să ne întoarcem la om(...) la fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți(...) despre noi, despre fiecare dintre noi e vorba, știm bine asta (...) oricât de neputincios ar fi spiritul nostru, noi putem trăi în el, adică ne putem întreba mai mult, ne putem adânci mai mult, desăvârși mai mult[3].

Citește mai mult:Gabriela LUNGU:  OMUL DE CULTURĂ EUROPEANĂ ÎN VIZIUNEA LUI CONSTANTIN NOICA

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: BERLIN - URSULEȚUL GASTRONOM

CALUTIU SONNENBERG Gabriela xAugust 2018: opt zile la Berlin, căldură mare! Temperaturi peste 30 de grade Celsius, inclusiv noaptea. Orașul fierbe la propriu și la figurat. În asemenea condiții prima oprire se impune de la sine la o terasă la care ne stingem setea cu „carcalete” autohton, Berliner Weisse. E rece ca gheața berea aromatizată cu sirop roz, de zmeură, sau verde ca fierea, din ierburi. Pentru o clipă am ezitat să mă ating de ea, văzând că se servește în pahare mari, cu picior și că se bea cu paiul. Prea semăna a vin otrăvit! Până la urmă însă gustul bun m-a convins.

Surprinzător de rece era și apa din țâșnitoarea de la colțul străzii. Pe un panou publicitar de lângă ea se putea citi un mesaj formulat în ton obraznic: „Toți ne critică pentru aerul poluat, dar nimeni nu vorbește despre minunata noastră apă potabilă”. „Măi să fie”, îmi zic și iau o gură de probă din ea. Fără glumă, surpriza a fost colosală! O apă rece și limpede, ca de izvor!

„Te pomenești că umblă cu șiretlicuri și-o aduc filtrată și răcită”, mi-am zis în sinea mea. Dar n-aveam dreptate. S-a dovedit mai târziu că și apa de la hotel, de la duș, de la chiuvetă, practic de peste tot era la fel de răcoritoare și de bună. Dintre toate capitalele europene pe care le-am marcat pe „harta mea lichidă”, numai Viena mai are o apă așa de rece. Îți îngheață dinții și-ți amorțește limba dacă nu ești atent! Plasez mental apa Berlinului pe locul întâi în ierarhia băuturilor mele preferate pentru următoarele mele opt zile și-mi văd mai departe de drum.

Pe lângă hrana lichidă, capitala Germaniei excelează la gastronomia de mare clasă, reprezentată de tot felul de restaurante cu dichis, mândrindu-se cu mulți bucătari-șefi distinși cu stele Michelin. Mi-am zis, iarăși, în sinea mea: ”las´ că n-am venit să investesc sume mari în mâncare” și iarăși aveam să primesc o lecție. Pentru că nu trebuie să fie scump tot ce e bun! Dar despre asta vorbim ceva mai încolo. Cert este că viața la Berlinul, în general, nu este deloc costisitoare. Nu numai la produse alimentare, ci la mai toate bunurile de consum. Și asta în ciuda faptului că este capitala prosperei Germanii. Exceptând chiriile, care cresc vertiginos, Berlinul a rămas un oraș pentru toată lumea, poate și pentru că n-a uitat de vremea în care era pe jumătate comunist, tăiat pe dindouă de absurdul său zid.

Citește mai mult:Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG:  BERLIN - URSULEȚUL GASTRONOM

Lucia-Elena LOCUSTEANU: LIVIU REBREANU

LOCUSTEANU Lucia Elena„Pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață”
„toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei
națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață,
mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.
Specificul național – postulat al diferențierii pe care o râvnește
fiecare neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență
și emulație – este creația literaturii, în primul rând, și, în general, al artelor”.

Ctitor al romanului românesc realist obiectiv modern – Liviu Rebreanu - este conștiința estetică ce aspiră spre obiectivitate, ce consideră că nu copiază realitatea, că realitatea este pentru el numai un pretext pentru a crea o altă lume, o lume nouă, cu legile ei. Creația e o vrajă care-l readuce la masa de scris, care-l face să – și trăiască toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate de parcă ar fi mai reale decât realitatea însăși. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă.

Născut în 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua din ținutul Năsăudului și mort la 1 septembrie 1944 – la nici cincizeci și nouă de ani, în comuna Valea Mare de lângă Pitești, Liviu Rebreanu – ca romancier - se înscrie în linia tradiției realiste: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus” scrie criticul Tudor Vianu, în timp ce Eugen Lovinescu consideră apariția, în 1920 a romanului „Ion” - „o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Citește mai mult:Lucia-Elena LOCUSTEANU:   LIVIU REBREANU

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA LUI DAVID HUME

Hume davis 2. jpg„Înfrânt nu ești atunci când sângeri, și nici când ochii-n lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis ! ” – Radu Gyr
Scoțianul David Hume a fost un filozof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh în 1711 și a murit în 1776. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei 1754- 1761).
Cunoaștem că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale : „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit și fericit.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA LUI DAVID HUME

NEMOIANU Alexandru - DESPRE CUVANT

MEMOIANU Alexandru bwbr„Și Cuvântul S-a făcut trup
și s-a salasuit între noi
și am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,
plin de har și de adevăr.”
(Ioan 1;14)

În acest text ni se artă adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slava” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul Lui”, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup.

Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grijă și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte.

Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește un gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul sau vidul din inima noastră, din centrul nostru existențial.
„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă.
„Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea.

Citește mai mult:NEMOIANU Alexandru - DESPRE CUVANT

NEAGA I Cornelia - DIN VESNICII AM IMPLETIT CUNUNI

NEAGA Cornelia 2bOKAm împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele! S-au scuturat anii rând pe rând, toamne ce mi-au arămit zilele iar tâmplele, albite fără vreme, au înmugurit! Veșnicia am cunoscut-o în satul dintre dealuri, nu departe de Crișul Alb, sat în care am văzut multe răsărituri înrourate și apusuri însângerate! M-am născut în toamna anului 1955. Școala generală de 10 ani am terminat-o cu brio și am așteptat să-mi vină ursitul din armată ca să facem nuntă! Nuntă ca la țară, în șopru din rude de lemn, îmbodobit cu covoare înflorate țesute în războiul din casă! Viață de țărancă obișnuită cu munca grea sub arșița soarelui ori udată de binecuvântatele ploi de vară! Peregrinările mele pe sub poalele umbroase ale pădurii, sub braț cu volumele de poezii ale lui Coșbuc ori ale lui Eminescu mi-au umplut inima de frumusețea cuvântului! Am trăit în mijlocul naturii, mi-am format o familie minunată mi-am umplut plămânii de veșnicia satului cu obiceiurile și tradițiile, neasemuit de frumoase de prin partea locului!

Până într-o zi când pământul de sub picioare s-a cutremurat, cerul mi-a căzut în cap iar soarta m-a secerat nemiloasă! Nimic nu a mai fost ca mai înainte! Nici răsăriturile, nici apusurile nu au mai avut culorile bucuriei, nici lumina mulțumirii! M-am înhămat la căruța obositoare a muncii, crezând că pot face față durerii ce mi-a sfârtecat inima, crezând că oboseala nu va face loc amintirii dureroase a unei zile de toamna anului 2000, în care eu ca mamă am fost pusă la încercare. Zicala: „Nu-mi da Doamne cât pot duce!” să știți că e adevărată! Am simțit-o pe pielea mea! Au venit și au trecut șase toamne cu noduri în gât, cu doruri scrâșnite și neostoite, cu ploi de nemulțumiri, cu dimineți cețoase și seri înnegurate. „‘nalt îi cerul, largă-i lumea” Și am plecat! Și dusă sunt! Reveniri scurte în primii anii acasă, de pe meleaguri străine, apoi tot mai dese și cu gândul că nu mai plec.

Citește mai mult:NEAGA I Cornelia - DIN VESNICII AM IMPLETIT CUNUNI

Valeriu DULGHERU - UN INGINER PUS PE SCRIS

DULGHERU Valeriu bwbrȚin să menționez că nu sunt scriitor, dar am unele înclinații în ale scrisului. Într-un fel, gustul scrisului mi-a fost inoculat încă pe băncile școlii din satul natal din sudul Basarabiei (construită în scurta perioadă de 19 ani de aflare a celor trei județe din sudul Basarabiei în componența României) de către profesoara de limbă și literatură moldovenească (cum se numea pe atunci) (de altfel, foarte bună pentru timpurile acelea). Eram la mine acasă în limba română, chiar dacă generația noastră a fost văduvită de operele lui Rebreanu, Blaga, Arghezi, Coșbuc, în schimb i-a avut în programul școlar pe Eminescu, Creangă. Generațiile anterioare de copii au fost văduviți și de acești doi mari scriitori români, fiind impuși să studieze doar „operele marilor scriitori de peste Nistru” scrise într-o limbă anacronică – un amalgam de cuvinte românești și rusești „moldovenizate”, care trebuia să se „diosîghiascî di limba burghezîtî franțuzîtî”.

Alegând calea științelor exacte (inginerie), în care cred că m-am realizat, am efectuat, în paralel, largi activități publicistice, în special, în domeniul cunoașterii Istoriei Neamului. Primele două articole le-am scris la vârsta de 40 de ani (în 1996) care au fost publicate în săptămânalul „Literatura și Arta”, cu care colaborez deja de peste 20 de ani. Au mai fost publicate articole publicistice și pagini de istorie moldovenească în ziarele: „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Flux”, „Tineretul Moldovei” ș.a., de asemenea, în revista de cultură istorică „Columna 2000”, în culegeri. Pe parcurs au fost scrise peste o mie de articole publicistice.

Un rol important pentru diseminarea informațiilor l-a jucat publicarea lor în reviste electronice, printre care: revista „Agero”, Stuttgart, Germania; „Singur” - Revista de cultură, civilizaţie şi cultură morală, Târgovişte, Dâmboviţa; revista „Confluenţe literare”, Bucureşti, România; revista „Melidonium” – revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie, Roman, Neamț; revista electronică „Totpal’s Daily News”, Brașov-Prahova; ziarul românilor de pretutindeni „Gândacul de Colorado”, SUA; revista româno-canadiano-americană „Observatorul”, Toronto; revistă „Armonii culturale” - revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, Adjud, Vrancea; „Romanian Breaking News Press”; revista „Grădina cu lecturi”; revista „Logos și Agape”, revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică, Timișoara; revista „Mioriţa”, publicație independentă româno-americană de informație socio-politică și culturală, Sacramento, SUA; revista „Argument”, revista „Australiana”, revista „Latitudinea”, Sydney, Australia; „Jurnalul literar”, revistă de cultură românească; „Art-Emis”, Magazin literar-artistic şi de opinie; „Basarabia literară”, publicaţie hebdomadară de cultură, politică, filozofie, artă, ştiinţă, religie, ecologie; „Societatea scriitorilor români din Moldova”, ș.a.

Citește mai mult:Valeriu DULGHERU  - UN INGINER PUS PE SCRIS

Ștefan Constantin ȘELARU TAINA SCRISULUI (91) - SCENARII DE FILM ȘI ROMANE POLIȚISTE

SELARU C Stefan okbwbrM-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama, care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Citește mai mult:Ștefan Constantin ȘELARU  TAINA SCRISULUI (91) - SCENARII DE FILM ȘI ROMANE POLIȚISTE

Web Analytics