Dumitru ICHIM: SCARA LUI IACOB

ICHIM Dumitru TSbwCea mai reușită metaforă despre scris este cea cu visul lui Iacob. Era noapte și Iacob și-a pus capul pe o piatră și a adormit. În visul său a apărut o scară imensă, de pe pământ până în inima cerului pe care urcau și coborau îngerii. Când s-a trezit Iacob și-a dat seama de miracolul revelației divine și a numit locul acela Betel, sau Poarta lui Dumnezeu.
Scrisul poetului, sau a compozitorului este o poartă a lui Dumnezeu. Există multe, o poartă este născătoare de alte porți, pentru că numele ei este Oriens, răsărit al răsăriturilor de orizonturi. Tot ca metaforă mă gândesc la felul scrisului la evrei despre care s-ar putea scrie cel mai interesant eseu de filosofie a culturii la acest popor ales de Dumnezeu. Spre deosebire de scrisul limbilor moderne în care subconștientul lexical pune pe om ca buric al pământului: „Eu sunt totul, eu am primul cuvânt al paginii, după mine pot urma celelalte, după mine potopul, voi scrie și despre tine, dar eu am prioritatea frâului, eu conduc, eu omul sunt totul...”. Avem scrisul Cărților Sfinte ale lui Moise și ale profeților care ne uimește prin personalitatea lui unică. El începe de jos în sus, de pe pământ la cer, de la moarte la viață. Cuvântul dacă nu are orizontul scării lui Iacob este mort. Ca să fie viu el trebuie neapărat să aibă „orizontul cel de sus”, ca în Poemul Nașterii. Nu omul în sine, ci devenirea lui spre ceea ce a fost plăsmuit să fie „chip și asemănarea” lui Dumnezeu. Scrisul, în felul acesta, mă caracterizează ca smerenia omului căutător de ceruri noi și orizonturi înalte pe care dacă nu-ți recunoști întunericul neputinței tale nu poți fi răsplătit cu miriadele de constelații. Dar ca să le vezi trebuie să știi cine ești și care este destinația ta. Acesta este scrisul sfânt al omului flămând de abisuri divine pentru care ultimul cuvânt aparține Celui de Sus. Scrisul, în felul acesta, devine cuvânt dătător de viață și cuvântul dătător de viață ca Logos se scrie cu litera mare a inimii plină de iubire, inimă ca aripile vulturului ioanin care știe taina zborului și adevăratul zbor întotdeauna începe de jos, de la cunoașterea ta, până în cerurile cele mai adânci – misticul cântec din care e cusut stiharul lui Dumnezeu.

Citește mai mult:Dumitru ICHIM:  SCARA LUI IACOB

Gheorghe DRAGOMIR: STRATEGIA AMENINȚĂRII

DRAGOMIR G 4Secolul XXI - civilizaţia umană în era ficţiunii şi geopoliticii ameninţărilor şi temerilor induse de atotputernicia dataismului

Motto:
„În secolul XXI ficţiunile umane vor fi induse în coduri genetice şi electronice, realitatea intersubiectivă va înghiţi realitatea obiectivă, iar biologia va fuziona cu istoria. În secolul XXI ficţiunea ar putea foarte bine să devină forţa cea mai puternică a Terrei, mai mare ca cea a asteroizilor cu traiectorii aleatorii şi decât selecţia naturală. Pentru a înţelege viitorul nostru, trebuie să descifrăm ficţiunile care dau sens lumii". (Yuval Noah HARARI, Homo Deus, Ed. Albin Michel, 2015)

Cine aduce lumină, trebuie să pătrundă în tenebrele întunericului, ignoranţei, prejudecăţilor şi temerilor plăsmuite în creuzetul emoţiilor negative care generează boli de natură fizică şi psihică. Pentru Hildegarde BINGEN, în spatele fiecărei probleme de sanitate, corpul, sufletul, spiritul, formează triunghiul interior care este inseparabil. În cadrul studiilor realizate pe mai mulţi pacienţi, dna BINGEN a observat că atunci când emoţiile sunt puternice, sufletul se dezechilibrează şi întregul edificiu este în pericol. Emoţiile sunt mai degrabă algoritmi biologici vitali pentru supravieţuirea şi reproducerea mamiferelor. Dacă vrem să înţelegem viaţa noastră şi viitorul nostru, trebuie să studiem cu atenţie ce sunt algoritmii şi cum sunt ei legaţi de emoţiile noastre, pentru că algoritmii vor domina evoluţia vieţii pe Terra în secolul XXI.

Conceptul de algoritm, este un ansamblu metodic al etapelor pe care le putem folosi pentru a face calcule, a rezolva probleme şi a lua decizii. Algoritmul nu este un calcul particular, ci metodă pentru a face un calcul. Algoritmul care controlează fiinţele umane, operează prin emoţii, senzaţii, gânduri. Creierul a fost considerat până în urmă cu ceva timp o cutie neagră care conţine informaţii ce trebuie decriptate de către specialiştii în neurostiinte, neurologi, neurochirurgi etc. Prin apariţia noilor tehnologii ale cunoaterii şi studiului aplicativ al cuanticii, s-a ajuns la concluzia că, putem compara creierul cu un computer extrem de complex având o reţea neuronală bine articulată care poate fi asemuita cu reţeaua neuronală a unui creier artificial conectată la un computer central cu care interacţionează. Aşadar, creierul este interconectat atât la reţeaua internă de neuroni care este un adevărat labirint interior comparat cu o fiară ce trebuie îmblânzită permanent pentru a fi în armonie, atât cât se poate cu sentimentele, temerile, spaimele, emoţiile noastre.

Citește mai mult:Gheorghe DRAGOMIR:  STRATEGIA AMENINȚĂRII

Ionel NOVAC: EUGENIU GREBENICOV - SAVANTUL CAHULEAN DE RENUME MONDIAL

GREBENICOV Eugeniu 1932 2013Se spune că fiecare om își are steaua sa, mai mult sau mai puțin norocoasă. Există și unii, mai puțini, ce-i drept, care chiar își au steaua lor propriu-zisă. Unul dintre aceștia este omul de știință și academicianul Eugeniu Grebenicov, un nume binecunoscut în lumea largă, dar prea puțin știut în țara sa de baștină.

Eugeniu Grebenicov s-a născut la 20 ianuarie 1932, în comuna Slobozia Mare, județul (pe atunci) Ismail, astăzi localitate componentă a raionului Cahul. Tatăl său, Alexandru Grebenicov, era preot Slobozia Mare, iar mama sa, Dana Grigorescu, originară din Galați, era învățătoare.

Tânărul Eugeniu este înscris la școala primară din localitate la vârsta de numai 6 anișori, dar după numai câteva luni, părinții lui fiind mutați cu serviciul la Cahul, va trebui să-i însoțească. Astfel că va fi și el transferat la Școala medie nr. 2 din oraș, pe care o va absolvi cu brio în anul 1949. Elev sârguincios, participase la numeroase concursuri de matematică și fizică, unde obținuse de fiecare dată unul din primele locuri și devenise cunoscut în tot orașul pentru aptitudinile sale la aceste materii. Urmează, firesc, susținerea examenului de admitere la Facultatea de Matematică a Universității de Stat din Chișinău, despre care mai târziu își va aminti cu deosebită plăcere: „Am intrat la examenul matematică - scris. Pe tablă erau scrise cinci probleme. Până m-au înregistrat, până mi-au dat hârtia necesară, eu am rezolvat în minte două probleme. M-am așezat în bancă și mi-au trebuit doar 15 minute pentru a rezolva lucrarea în întregime. Membrii comisiei au rămas uimiți, când eu am pus în fața lor lucrarea scrisă. Atunci unul din membrii comisiei m-a întrebat dacă doresc să susțin și examenul oral. Și l-am susținut cu succes. După masă am susținut examenul la fizică. În următoarele două zile am susținut și celelalte cinci examene și în a patra zi am sosit acasă. Reprezentantul Moscovei m-a înscris pentru Facultatea Matematică și Mecanică a Universității „M.V. Lomonosov” din Moscova. Văzându-mă că intru pe poartă, mama a început să mă probozească: «Aha, n-ai trecut examenele...». Iar eu: «Nu că nu le-am trecut, ci de acum încolo voi învăța la Moscova»”. [1]

Citește mai mult:Ionel NOVAC:  EUGENIU GREBENICOV - SAVANTUL CAHULEAN  DE RENUME MONDIAL

Ioana STUPARU: MURACHEZU

Ioana Stuparu X wbDacă ar fi fost om, i-am fi spus şi lui „moş Murachezu”, aşa cum îi spuneam lui stăpânu-său: „moş Iacov”. Însă, Murachezu nu era decât un biet cal un pic mai răsărit decât un măgar. Moş Iacov zicea despre Murachezu:
- Eu nu-l consider cal! Eu îl consider fratele meu. Dacă-aş putea, l-aş lua cu mine-n pat, aşa-i sunt de recunoscător, după cât m-a slujit cu credinţă, atâţia ani!

Nici moş Iacov nu era mai breaz. Era la fel de bătrân şi de slab, numai că era mai înalt. Mult prea înalt. Parcă era un par. Avea nişte picioare lungi, de aproape că-i atârnau pe jos când încăleca pe Murachezu, ca să se ducă unde avea treabă. Câtecineva îi zicea în glumă:
- Moş Iacove, decât să-i rupi şalele lui Murachezu, mai bine ai lua-o la fugă, pe jos, că ai ajunge mai repede cu picioarele alea ale lu’ matale!

Moş Iacov nu răspundea. Zâmbea cu gura până la urechi şi îşi vedea de treabă. Nu vorbea mult, dar când spunea câte ceva, parcă citea după carte. Chiar avea nişte cărţi, pe care le ţinea pe firida din odaie. Citea pe ele în zilele de sărbătoare. Când a început nepotu-său să se ducă la şcoală, el a ţinut morţiş să-l facă să prindă drag pentru citit. Şi a reuşit.
- Ăsta îmi seamănă mie! se mândrea moş Iacov cu nepotu-său. Eu aş fi ajuns departe, dacă n-ar fi rămas mama văduvă şi dacă ar fi avut bani ca să mă poată ţine la şcoli!

Învăţase şi el meserie. Lucra cojocărie. Câştiga atât cât să-şi ducă zilele. Bucata de pământ pe care-o avea, după ce că era puţină, mai era şi aceea nisipoasă de nu producea mare scofală. Îl folosea pe Murachezu în special pentru a merge prin târguri, ca să-şi vândă cojoacele sau să mai facă rost de vreo comandă.

Citește mai mult:Ioana STUPARU:  MURACHEZU

DESPRE IUBIRE ȘI CĂLDURĂ SUFLETEASCĂ (Vavila Popovici – Carolina de Nord)

Vavila Popovici„Când cercetătorii au investigat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Iubirea este Lumina, care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansă de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune şi revelează. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabilă pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voință sa.” – Albert Einstein

SUA a fost și sperăm că va rămâne un model al democrației, preamărit ca etalon de libertate, de stabilitate, că ea, democrația este și va rămâne „nu atât o formă de guvernare, cât un set de principii” după cum declara Woodrow Wilson (1856-1924), cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii, un bun istoric și un specialist în științe politice.
Președinții implicați în acest îndelungat proces – Abraham Lincoln (1809-1865), un avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa, definea democrația „guvernarea poporului de către popor”. El a fost cel care a eliminat oficial sclavia, iar John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) cel de-al treizeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii a eliminat ultimele discriminări rasiale oficiale. Discriminările însă de tot felul, inclusiv cele bazate pe culoarea pielii, nu au dispărut complet, nici în Statele Unite și nici pe alte continente. În timpul crizelor mari au avut loc întotdeauna și manifestări violente, de stradă, cu incendieri, jafuri, agresiuni fizice, crime etc. Oamenii deveneau turbulenți, unii găsind motivații ale neliniștii lor, alții, pur și simplu erau luați de val. Dacă o vreme mai îndelungată oamenii trăiau pașnic, cu înțelegere și respect, iubire și întrajutorare, dintr-o dată deveneau violenți. Așa s-a întâmplat în acest an 2020, după asasinarea de către un polițist american alb al unui cetățean de culoare („afroamerican”), bănuit de o faptă ilegală. Întâmplarea a căpătat imediat conotații rasiste, sclavia a revenit în mintea unor oameni, și toată liniștea și armonia în care se trăise în ultima vreme, s-a tulburat. Cei revoltați, printre ei unii plini de ură și răzbunare, se pare influențați de unii indivizi infiltrați printre oamenii pașnici, s-au dedat la acțiuni violente, războindu-se cu trecutul, mai precis cu valorile trecutului, statui, opere literare, filme etc.

Citește mai mult:DESPRE IUBIRE ȘI CĂLDURĂ SUFLETEASCĂ (Vavila Popovici – Carolina de Nord)

Vasilisk DONICA: CASA MARE A SUFLETULUI

DONICA Vasilisk3Dumnezeu nu ne-a făcut să murim și să putrezim!”
Părintele Visarion Alexa

Era duminică. Stătea pentru prima oară în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul în brațe, în biserica din satul bunicii lui. Îi povestise despre acest sat, o educatoare bună, singura bună de la orfelinatul în care crescuse și supravețuise până acum. Nu mai intrase într-o biserică până acum. Îi părea un templu măreț pentru zeii despre care îi plăcea să citească uneori, atunci când i se permitea să se desfăteze cu această plăcută și sfântă ocupație, cum o considera el.

În biserică, încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici, Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse el de multe ori, în visele lui, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meragă. Sufletul i-a suspinat ușurat de povara enormă că a scăpat de jungla orfelinatului și nu știa acum cum să-i mulțumească Maicii Domnului și pruncului Iisus în rugăciune. Știa că trebuie să fie o convorbire deosebită de celelalte zeci de sute, pe care le-a rostit în captivitatea sălbatică, plină de fiare bipede, sălbăticite de viață și împinse spre această sălbăticie de instinctul de supravețuire, singurul și cel mai animalic instinct înnăscut la om. Atunci când acesta ia întâietatea, omul revine la starea animalică, iar rațiunea, darul cel mai de preț al Creatorului, este înlocuită.

S-a trezit în orfelinat. La vârsta de șapte ani, a aflat cine este și de unde vine, ce are de îndurat și încotro merge, deși, când educatoarea i-a povestit ce știa despre el, îi părea că vine de nicăieri, a nimerit în cel mai crud infern și se îndreaptă spre același nicăieri. Dar nu a fost așa. Nu o va uita niciodată pe cea pe care o numea pe ascuns, Mama și pe care o simțea ca pe o mamă, Mama lui. Era o femeie scundă, cu părul negru, lucios și puțin ondulat în valuri, cu ochii de culoare căprui-închis, care de multe ori, în noapte, când îl căuta pentru privegheri de rugăciune, îi păreau niște cărbuni încinși. Corpul îi era suplu și ușor ca al unui înger. Avea mâinile firave, foarte albe, fața de aceeași culoare, de un alb pal, care radia în permanență a bunătate și o izbucnire evlavioasă se citea pe chipul ei, în întreaga ei făptură chiar, de o puteai confunda cu Maica Domnului, dar numai unele detalii îi trădau secretul și realitatea. Mereu îi spunea: „Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta”.

Citește mai mult:Vasilisk DONICA:  CASA MARE A SUFLETULUI

Constantin ȘELARU: DRAGOSTE DE MAMĂ

SELARU STSÎn mai multe rânduri, paznicul de vânătoare ne-a tot reclamat faptul că nu reușește ca să scape de o vulpe care are vizuina prin apropierea locuinței lui iar cu toate eforturile lui n-a reușit să-i afle locul unde se află ca să scape de ea mai ales că, mai mereu îi dă iama nu numai prin puii de la cloșcă dar hăcuind și câte o puicuță măricică.
- I-am pus laț, am făcut pânde dar n-a fost chip ca să-i fac felul – se lamenta paznicul pufnind de supărare – iar nevastă-sa, auzindu-l îl asculta îmbufnată clătinând din cap supărată și mormăind:
- N-ai făcut nimic! Degeaba mai hrănești haita aia de câini de vânătoare dacă nici cu ei și nici cu pușca nu faci nimic iar hoața aia de vulpe îți fură și puii de sub cloșcă.

Auzind-o cum îl bodogănește pe bună dreptate, într-una din zilele în care aveam planificată o acțiune de combatere la șacali și vulpi, paznicul ne-a rugat cu cerul și cu pământul ca să-l scăpăm de pârdalnica de vulpe care i-a mâncat zilele și căreia, a reușit să-i afle vizuina, nu departe de canton, însă, cu toate pândele pe care le-a făcut ca să-i dea de cap, nu a reușit să îi facă felul.
- Haideți, vă rog ! – ne-a impresionat el aproape cu lacrimi în ochi – Scăpați-mă de beleaua asta că dacă o mai știu aici îmi voi lua lumea-n cap ca să scap și de ea și de nevastă-mea.

Mai în glumă, mai în serios, fiind în drum spre standurile de vânătoare, am trecut prin apropierea vizuinii vulpii, sălaș care avea trei sau patru căi de acces iar pe pământul nisipos de la intrarea a două dintre vizuini erau vizibil imprimate urme lăsate recent de labele unei vulpi.
- Uite, pe aici a circulat astăzi – i-am spus paznicului înnegurându-l și mai mult la față de amărăciune.

Citește mai mult:Constantin ȘELARU:  DRAGOSTE DE MAMĂ 

Elena BUICĂ: SINGAPORE VĂZUT DE NICOLAE BĂNICIOIU

SINGA(Prefață la volumul în curs de apariție la Editura „Armonii culturale” director Gheorghe A Stroia)

De ce este recomandat să citim acest volum intitulat „Mic popas în Singapore”? E prima întrebare pe care ne-o punem când avem în mână o nouă carte, ca să nu ne irosim timpul de care ne plângem că nu ne e de ajuns. Mă încumet să scriu câteva cuvinte ca răspuns la această întrebare, căci mirajul călătoriilor a fost mereu viu în mine. Astfel, m-am apropiat, cu mult drag și cu deosebit interes, de notele de călătorie ale prozatorului-poet, Nicolae Bănicioiu, acum despre Singapore, vedetă, „Perlă" a Asiei de Sud-Est.

Prima recomandare pentru lectură este sugerată chiar de titlu. El conține promisiunea că volumul ne va oferi aspecte prea puțin cunoscute datorită distanței care ne desparte de o lume foarte diferită față de ceea ce cunoaștem. Văzând titlul, ne mână curiozitatea să aflăm de ce Singapore este unul dintre cele mai atractive orașe din lume, ce ascund cele câteva sute de obiective turistice care atrag milioane de turiști să vină aici în fiecare an. Câteva dintre acestea voi enumera și eu pentru a stârni curiozitatea.

Așezat pe o insulă, Singapore este un oraș-stat. Cu o suprafață doar de 682,7 km2, este una dintre cele mai mici 20 de țări din întreaga lume, precum Monaco și Vatican, dar cu o organizare a vieții care ne stârnește uimirea. Singapore face parte din cei patru „Tigri Asiatici” alături de Hong Kong, Coreea de Sud și Taiwan, aparținând statelor Asiei cu cea mai puternică economie și dezvoltare. Singapore este considerat locul din universul nostru pământesc în care civilizația a atins cel mai înalt nivel al dezvoltării pe toate planurile, economic, social, politic, asigurând bunăstarea şi siguranţa socială pentru toți locuitorii lui. El oferă un peisaj urban incredibil, criminalitate aproape zero și o curățenie demnă de invidiat. Cele mai reprezentative obiective sunt Simbolul țării, Merlionul, o statuie cu cap de leu și trup de pește, și hotelul Raffles, aflat în vecinătate, adevărate embleme pentru Singapore.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  SINGAPORE VĂZUT DE NICOLAE BĂNICIOIU

PERSONALITATEA – umbra care ne însoțește toată viața

Umbra„Nu poți trăi nepăsător / ci veșnic atent și temător. / Nu știi ce pietre sufletul îți pot lovi / și nici direcția din care pot veni. / Nu știi ce vânt în lipsa ta le-a șlefuit, / schimbându-le forma avută /
de tine cândva știută... / Nu poți trăi nepăsător, / ci veșnic atent și temător! //”
Din noul volum de versuri în pregătire

Prin Caracter, scriam cândva într-un eseu, se înțelege felul de a fi al unui individ, structura lui psihică. Mai scriam că el este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” cu care te poți prezenta oriunde, oricând și oricui.
Uneori ne referim la oameni cu un caracter puternic sau cu idei foarte clare, folosind personalitatea ca sinonim pentru caracter. Dar dacă ar fi să precizăm, caracterul l-am considera un construct biologic sau înnăscut, iar personalitatea – felul în care o persoană reacționează de obicei la o situație.
Aș spune: Dacă cu un caracter ne naștem, personalitatea e cea care, de-a lungul vieții, în noi se naște și ne urmărește toată viața. Adică „umbra”. Și precum semințele au nevoie de timp pentru a germina și pentru a crește, un astfel de timp este necesar și formării personalității.
Dicționarul definește Personalitatea ca fiind totalitatea trăsăturilor morale și/sau intelectuale proprii unei persoane, prin care aceasta se individualizează; persoană cu aptitudini și calități morale deosebite; persoană marcantă; persoană politică.

Citește mai mult:PERSONALITATEA – umbra care ne însoțește toată viața

Web Analytics