Elena BUICĂ: NOBLEȚEA DESTINULUI ROMÂNESC IN POEZIA EMILIEI STROE ȚENA

BUICA Elena POZA OK WBVolumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc - patriotismul - acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar "Zaharia Stancu" al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii "liniei de partid". În poeziile sale nu flutură "stindardul partidului", nu apare "chipul luminos al conducătorului iubit", nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

Citește mai mult:Elena BUICĂ: NOBLEȚEA DESTINULUI ROMÂNESC IN POEZIA EMILIEI STROE ȚENA

Anca SÎRGHIE : MEMORANDISTUL NICOLAE CRISTEA, ÎNTRE OAMENII - ICOANĂ A NEAMULUI ROMÂNESC

NICOLAE CRISTEAMemoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte și de omenie din toată nația dumneavoastră”. [3] Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” [4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent, în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998 de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE :  MEMORANDISTUL NICOLAE CRISTEA, ÎNTRE OAMENII - ICOANĂ A NEAMULUI  ROMÂNESC  

Cristian Petru BĂLAN: DISPUTA DINTRE DOI SCRIITORI

DISPUTAPrietenul meu, prozatorul, mi-a spus deunăzi:
- Nimeni nu mai citește astăzi poezii, fiindcă văd peste tot afișate puzderii de strofe ritmate și toate s-au banalizat, mai ales că unele sunt lungi, plictisitoare, fără să mă impresioneze cu ceva nou care să mă uimească... Haide, treci pe proză! O să ai mai mare succes și știu că te pricepi... Cred că ai observat că doar voi, poeții, vă mai citiți, voi între voi, ceea ce înseamnă un număr de cititori infim, deoarece, vezi? - portocala parfumată a poeziei voastre a cam fost stoarsă până la refuz... Și nu a mai rămas nimic de spus în versuri... Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Edgar Alan Poe, Pușkin, Eminescu, după care au urmat toți simboliștii, dadaiștii, suprarealiștii și semenii lor din toată lumea, toți aceștia, rând pe rând, i-au stors poeziei ultimele picături... La fel și-n poezia română contemporană: Arghezi, Blaga, Stănescu... Ce mai tura-vura! Dulcea portocală a zeiței poeziilor voastre, Euterpe cu toate suratele ei Clio, Thalia, Erato și care vor mai fi fost, iată: a devenit acum o portocală fleșcăită, complet epuizată... Ce să mai scoți din ea, când nimic nu mai e de scos și când pe toți din jurul tău îi vezi citind articole interesante, toate, toate scrise în proză și nu în versuri, pe telefoanele lor mobile ori pe tablete ? Treci, așadar, pe proză, alături de mine, fratele meu. Proza este un sac fără fund...

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN:  DISPUTA DINTRE DOI SCRIITORI

Viorel NICHOLS: LA 40 DE ANI DE CÂND AM EMIGRAT ÎN AUSTRALIA

NICHOLS Viorel LMA40M-am gândit, fiind puțin confuz ca de obicei, care a fost data precisă a sosirii mele în Australia!!! Nu țin minte data, dar îmi amintesc că am ajuns în oraşul Melbourne. Ştiu că eram 1979. Februarie... Dar cât februarie... Trec anii, mai uită oamenii. Ţin minte că am ajuns pe la ora 5 dimineaţa. Era încă era întuneric afară - lumini aprinse peste tot. Panorama oraşului Melbourne o vedeam noi cei din avion când ne uităm pe geamul aparatului de zbor Boeing 747 300S. După aterizare, până am ieşit afară, în incinta aeroportului, s-a făcut lumină. Uitaţi-vă ce multe lumini, le-am zis celorlalţi!

Aerul avea un miros specific de păşune care inspiră libertatea... iar răsăritul de soare era de o culoare aurie ciudată... Boeing sau cum se zicea în ţara BEOING... ha, ha, era special 300S înseamnă că avea un fuzelaj mai scurt ca să i se poate adăuga extra rezervoare de petrol în aripi pentru curse lungi... pentru o autonomie lungă... sau autonomie mare, cum s-ar zice. Deci era un avion de „long range” iar „S”-ul nu ştiu dacă însemna „special” sau „short” Dar în mod sigur după ce am plecat de la Singapore senzaţia a fost că parcă avionul a fost agăţat cu un cârlig de cer şi va sta acolo o săptămână cel puţin...

Când am ajuns la destinaţie, eu unul eram trotilat (mii de scuze!), dar nu mai ştiu dacă toate băuturile oferite de stewardesa australiană erau pe gratis. Dar îmi aduc aminte de şocul care l-am avut când mi-a oferit ceai cu lapte! I-auzi, ca la bebeluşi! Eu sunt mic şi beau lăptic.../ Mai bine un whisky mic!

Bine aţi venit în Australia! Welcome to Australia!

Citește mai mult:Viorel NICHOLS:  LA 40 DE ANI DE CÂND AM EMIGRAT ÎN AUSTRALIA

Adrian GRAUENFELS: AHARON APPELFELD – LA UN AN DE LA DISPARIȚIE

ZENATTI DLFV cop1Reflexii pe marginea cărții "Împletit cu spiritul celor vii"

„Scrisul m-a ajutat sa ies afară din adâncurile disperării, el este temelia pe care mi-am reconstruit viața" (Aharon Appelfeld)

Pe mormintele evreiești, sub numele defunctului se poate citi cioplit în piatră: „Fie ca sufletul său fie împletit cu cel al viilor". Așa se face că urmașii unui om drag poartă în memoria lor amintirea unui prieten, sau a unei rude care nu mai este printre noi. În Ianuarie 2018 scriitorul Aharon Appelfeld ne-a părăsit pentru o lume mai bună, cu puține zile înainte de a împlini vartsta de 86 de ani. O tânăra romancieră franceză, Valérie Zenatti (care este traducătoarea în limba franceză a unei duzini din cărțile scriitorului israelian), își exprimă într-o nouă carte „Împletit cu spiritul celor vii" recunoștința față de omul care, prin munca să, dar și printr-o mulțime de mici gesturi, a generat între cei doi momente de o rară emoție.

Aharon Appelfeld și Valérie Zenatti au avut o relație aproape filială. De la prima lor întâlnire, în anul 1987, pe coridoarele Universității din Beer Sheva, cu ocazia unei conferințe date, în acea zi, de un alt monstru sacru al scrisului israelian, Amos Oz, tânăra și bătrânul au creat o complicitate uluitoare. În ciuda diferenței de vârstă, relația pe care au avut-o cu limba ebraică a creat, între ei, o formă de comuniune spirituală. Născuta la Nisa în 1960, Valérie Zenatti, ca și Aharon Appelfeld, a trebuit să învețe ebraică adolescentă fiind, când părinții ei s-au mutat în Israel. În ceea ce privește pe Appelfeld, chiar dacă copilăria lui Aharon a fost mult mai traumatizantă, la el învățarea limbii a coincis cu maturitatea. Și adoptarea tardivă a ebraicii, o a două limbă maternă a lăsat un semn de neșters. Trecerea dintr-o limbă în altă a constituit, pentru fiecare dintre ei, o a două naștere: În Israel tânărul Appelfeld și-a schimbat simbolic numele de la Erwin la Aharon. Faptul de a a fi obligat să vorbească într-o limbă nouă, la o vârstă deja avansată, a marcat, de asemenea în el, convingerea că sensul cuvintelor se află găsit adesea în tăcerea care le urmează...

Citește mai mult:Adrian GRAUENFELS:  AHARON APPELFELD –  LA UN AN DE LA DISPARIȚIE

Magdalena ALBU: ASISTENTUL DE LA ANATOMIE

STATE Dan 1978 2016În memoria asist. univ. dr. Dan State (1978-2016)

Nume: State. Prenume: Dan. Data şi locul naşterii: 29 iulie 1978, Iași, România. Studii: UMF ”Carol Davila” Bucuresti, Facultatea de Medicină Generală. Loc de muncă: asistent universitar la Catedra de Anatomie, Facultatea de Medicină, UMF “Carol Davila” Bucureşti. Specializări şi calificări: Medic Specialist Radiologie Imagistică Medicală, Doctor în Științe Medicale. Membru al asociaţiilor profesionale: Societatea Anatomiştilor din România.

Nu, nu este o simplă recrutare de cadre medicale prin intermediul Departamentului de Personal al vreunei universități sau spital oarecare din țară, ci radiografia, fără substanță de contrast, de astă dată, a unui destin de aproape patru decenii de viață și doar unul de pedagogie medicală, în interiorul Departamentului 2 preclinic de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila” din București - destinul asistentului de la Anatomie Dan State.

La CV-ul de câteva rânduri din primul paragraf, ar mai trebui, însă, adăugată, în premieră, o rubrică nouă - Data și locul plecării Dincolo de Aici: 13 februarie 2016, București, România. De ce? Mai are vreo importanță?!... ”Îmi pare rău că medicina în care el a crezut atât de mult l-a dezamăgit. Că nu cunoaște tratamente mai bune pentru afecțiunea de care a suferit el. Că atât a fost tot ce au putut medicii să facă.”, publica, în numărul 10, din luna martie 2016, al Revistei ”Viața medicală”, studenta Cristina Amza. Nu, tânărul doctor State a plecat, pentru că trebuia să plece. Exact atunci, pe 13 februarie 2016, într-o zi de iarnă ca o primăvară timpurie, ieșind pe o poartă spre a intra pe alta, printr-un culoar de flori albe (precum descria secvența de final Dana Ionescu), ca într-o regie de film nepământean, închipuit în secundele ultime ale procesiunii funebre de către studentele mediciniste, așezate, una lângă alta, pe treptele capelei cimitirului.

Citește mai mult:Magdalena ALBU:  ASISTENTUL DE LA ANATOMIE

Cristian Petru BĂLAN: LA SPOVEDANIE

BALAN P Cristian br6Într-o duminică, înainte de slujba de vecernie, ca niciodată parcă, soarele îmbrăcase cu multă dărnicie și cu minunate raze de aur ceresc frumoasele turle ale mănăstirii „Sfântul Andrei” de pe vârful colinei înconjurată de o mare pădure de tei. Privită de jos, întreaga mănăstire părea o mică fortăreață care decora cu strălucirea ei toată colina făcând-o să semene cu o mică gură de rai prin imaginea stranie a turlelor ei luminoase. Cucii și turturelele concertau dulce prin desișurile din jur, în timp ce rândunelele și porumbeii zigzagau prin aer, rotindu-se spectaculos deasupra chiliilor cufundate în liniște și în umbre tainice, cu ceardacurile lor primitoare unde locuiau cei doisprezece călugări ai acestei frumoase mănăstiri. Ea era vizitată anual de sute de creștini veniți de pretutindeni, care soseau acolo atât pentru frumusețea arhitectonică a bisericii, cât, mai ales, pentru a primi binecuvântările bătrânului preot călugăr Onufrie, starețul acelei mănăstiri, vestit prin puterile rugăciunilor sale de a vindeca pe cei bolnavi și de a le induce o reală liniște sufletească multor deznădăjduiți ai sorții care îl căutau cu încredere de-a lungul anilor.

Înainte și după terminarea slujbelor, zilnic veneau la el din toată țara destui credincioși să se spovedească, să se împărtășească sau să primească binecuvântări, iar marele avantaj de care se bucurau toți vizitatorii era acela că niciodată bătrânul preot călugăr nu cerea cuiva bani și chiar îi refuza pe aceia care insistau să-i ofere. „Dacă vrei neapărat să ajuți cu bani sfânta mănăstire, spunea bătrânul Onufrie, atunci pune-i la cutia milelor, atât cât te lasă inima, iar dacă nu-i ai, nici eu nu mă supăr și nici bunul Dumnezeu, fiindcă Preasfântul ne îndestulează pe fiecare gratis, știind cel mai bine nevoile inimilor noastre... Vă spun că eu nu slujesc aici pentru bani, căci îmi ajung ceea ce primesc ca stareț al acestei sfinte mănăstiri și de aceea dau slavă Domnului, că sunt încă sănătos și că nu-mi trebuie nimic altceva decât mântuirea veșnică dăruită de El”.

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN:  LA SPOVEDANIE 

Constantin-Ștefan ȘELARU: MIGRATORII

SELARU C Stefan wbLa ce mă gândesc? Păi mă tot gândesc și-mi răsfoiesc notițele dar nu reușesc să descopăr ședința Parlamentului în cadrul căreia, parlamentarii au aprobat și totodată, astfel au mandatat pe Meleșcanu ca să semneze în numele Poporului Român, acordul României astfel acordat ferm pentru aderarea Țării noastre la măsura de acceptare a migratorilor în scopul nedeclarat formal de colonizare a Țării și asigurarea deficitului de formță de muncă de care Țara noastră ar suferi de pe urma emigrării unui număr mult prea mare de cetățeni români.

La prima vedere problema ar putea avea un foarte aparent miros de simț gospodăresc, o oarecare logică și implicit, de bănuită justificare din partea celor care au întocmit un asemenea document - dacă el chiar a existat în realitate - și aceasta deoarece, mult prea multe sunt informările, zvonurile și știrile privitoare la strădaniile celor care, după ce li s-ar fi sleit puterile străduindu-se în fel și chip ca să ne jefuiască Țara cât mai mult ușurându-ne de bogățiile minerale, de bogățiile din Marea Neagră, de proprietatea noastră asupra Portului Constanța și chiar al porțiunii din marea teritorială care ne aparține și astfel, apelând chiar și la măsura banditească a invadării Țării noastre cu migratori din Asia și Africa ca motivație a faptului că, vezi Doamne, posibilitățile reale de viață în Africa nu ar mai fi permisibile numărului mult prea mare de locuitori?!

Păi, dacă acest principiu ar putea fi acceptat ca justificare pertinentă, ce-ar însemna ca și românii, luând act de suprapopularea Transilvaniei și al Județelor Harghita, Mureș și Covasna, să expulzeze în Ungaria pe toți locuitorii de etnie maghiară care și-au declarat această origine în cadrul ultimului recensământ? Oare, marii specialiști ai acestei probleme de importanță vitală din cadrul Uniunii Europene cum ar caracteriza și cum ar susține o asemenea măsură? Oare problema numărului populației și astfel, soluțiuonarea acesteia, nu revine exclusiv guvernatorilor fiecarei țări în parte cu excepția cazului în care, exprimându-și liber propria voință oamenii emigrează acolo unde doresc adptând astfel propria soluție pentru a beneficia astfel de speratele condiții de viață ceva mai bune.

Citește mai mult:Constantin-Ștefan ȘELARU:  MIGRATORII

Zoltan TERNER: NOTE DE LECTURĂ - RONI CĂCIULARU - BOGĂȚIA UNEI LUMI SCULPTURALE     

RONI 1BRoni Căciularu ne-a oferit, în decursul anilor, excelente volume de reportaje artistice. De data aceasta, volumul recent publicat sub titlul „Reporter – angajatul nimănui”, și-l deschide cu un amplu interviu acordat publicistului și scriitorului George Roca, în care ne surprinde cu o dimensiune creativă pe care nu i-o știam: narator memorialist plin de vervă și vivacitate. În prezentarea anilor săi de tinerețe manipulează dezinvolt ironia benignă, zâmbetul condescendent. Sau satira jucăușă la adresa „automatismelor vremii”.

Dinamica vioaie a scriiturii lui Roni Căciularu ne cucerește de la început. Ritmarea cuvintelor e mereu acroșantă. Iată-l student: „Scriam. Citeam. Învățam. Hoinăream.” Memorialist meticulos al orașului său de baștină, Bacău, Roni Căciularu definește o atmosferă, o epocă, o vârstă, o lume: „Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect față de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine și de frumos, cu siguranță că m-a influențat. Aici am respirat aerul de Bistrița și de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de decentă ținută (evreiască și românească, laolaltă) aici am simțit aerul acela de împletire a orașului cu satul, cu periferia și mahalaua, cu liniște patrirhală și zvon industrial.” Autoportretul ca student e de o candidă sinceritate: „Nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneț nu mă știam, și mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam...Vroiam atât de mult, puteam atât de puțin!... Încât uneori eram trist și singur și timid.” Portrete, chipuri, priviri, gesturi: „Paula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!!...Mi-a zâmbit cald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluri devenise poezie.”

Un capitol cu deosebire original al cărții îl constituie „secvențele” telaviviene redate prin câte un singur cuvânt sau chiar fragment de cuvânt, ca în telegramele de odinioară, ca în „La Moși” al lui Caragiale. E o cvazi-infinitate de detalii care compun mega-spectacolul pe care îl prezintă megalopolisul numit Tel Aviv. Fiecare cuvânt, fiecare silabă aduce o mișcare, o culoare, un lucru, o ființă, un sunet, o imagine.

Roni Căciularu are vocația spațiilor largi pe care după ce le divizează în detalii, se joacă cu acestea, aparent haotic, recombină subtil, jucăuș, spațialitatea amplă. E o tehnică, e o artă, e un joc prin care scriitorul își satură foamea de detalii, de mișcări, de stări, de chipuri, de substantive și adjective. E lumea lui Roni: „Yaffo. Lume. Locuri. De. Parcare. Pline. Chioșcuri. Cadouri. Restaurante. Picturi. Chilipiruri. Haine vechi. Buticuri....Mașinile opresc. O mână. Întinsă.Un pahar.Gol. Din plastic. Alb”.

Citește mai mult:Zoltan TERNER: NOTE DE LECTURĂ - RONI CĂCIULARU - BOGĂȚIA UNEI LUMI SCULPTURALE     

Web Analytics