Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

CACIULARU Roni ACUARELE VECHI ok COPX2De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Citește mai mult:Mihai BATOG-BUJENIȚĂ:  SERENADĂ PENTRU UN VIS TRĂIT CU OCHII DESCHIŞI

Ionel NOVAC: CONSTANTIN REABȚOV - 100 DE ANI DE LA NAȘTERE

C ReabtovFiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Citește mai mult:Ionel NOVAC:  CONSTANTIN REABȚOV - 100 DE ANI DE LA NAȘTERE

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: LEONARDO DA VINCI NE-A CREAT VIITORUL

DA VINCIAm primit printr-un guru francez, Daryl Van Horn, o scrisoare de la Leonardo da Vinci care îmi era adresată. Uimită total, am pus la îndoială faptul că Leonardo da Vinci m-a prins în prevestirile sale. M-am gândit mult și faptul că mi se adresează „cu Georgeta”, în textul în limba franceză și nu cu franțuzescul Georgette. M-a impulsionat să gândesc mult la acest important moment din viața mea. Uimitor mi-am amintit că mama mi-a spus că la nașterea mea, în Teliu, jud. Brașov, a venit o femeie care nu era din Teliu și i-a spus să-mi pună numele Georgeta. O linie care a urmat se pare, pentru ca eu să cunosc cuvintele lui Leonardo da Vinci care mă definește cu trăsăturile mele de caracter. Vă citez: „Doamnă Georgeta, visele tale tăinuite și în secret nădăjduite se vor realiza. Deschiderea, stăpânirea și perseverența sunt cheile magice ale reușitei tale dacă lași deoparte neîncrederea”.

Dilema pe care vreau să o pun în evidență se referă la uimitoarele descoperiri ale lui Leonardo da Vinci și originea lor. Am intuit că Jules Verne, ca scriitor a cunoscut toate aceste mari proiecte de care omenirea se bucură cu folos astăzi, avionul, elicopterul, submarinul, holograma care a generat toate transmisiile pe calea undelor, etc, etc. Am văzut apoi că Leonardo da Vinci are toate schițele acestor mari descoperiri care în actualitatea noastră sunt puse în legătură cu extratereștri. Recent, văzând pe History, că Leonardo da Vinci, fascinat de o peșteră a dispărut în ea, timp de doi ani, element care îl pune în situația de a se fi întâlnit cu extratereștri care i-au dat toate schițele pe care le-a implementat omenirea actuală și a făcut un salt uriaș.

Îmi exprim părerea mea personală. Extratereștri sunt dintotdeauna cu noi, în stări diferite de agregare: gazoasă, luminoasă, aeriană, materială, în farfurii zburătoare; ei nu pot comunica cu noi datorită unei inteligențe mult superioară omului. Cum afirmă Jung, Mataji, Akasha și multe surse de informații, există posibilitățile accesării informațiilor. Credința mea e că informațiile se află în univers și un om cultivat, citit, dox, cu multe cunoștințe, poate accesa din informațiile universului și ale extratereștrilor. Înainte de glaciațiune a existat o civilizație avansată. Simboluri există în cultura umanității. Cred că Leonardo da Vinci intrând în acea peșteră care l-a fascinat a găsit documente din civilizația existentă înainte de glaciațiune. Scrierea de la Tărtăria veche de aproximativ 7000 de ani a păstrat simboluri din civilizațiile anterioare. Diapazonul reprezintă planeta Venus în horoscopul preotesei dacice îngropată cu plăcuța cu inscripțiile, scrierea la gât.

Citește mai mult:Georgeta BLENDEA-ZAMFIR:  LEONARDO DA VINCI  NE-A CREAT VIITORUL

Elena BUICĂ (Pickering, Toronto, Canada): FARMECUL SCRISORILOR DE ODINIOARĂ

BUICA Elena POZA OK WBLa aniversarea zilei mele de naștere, am primit o scrisoare ca cele de odinioară și abia atunci mi-am dat seama cât de mult mi-au lipsit scrisorile pe care le găseam după așteptări încărcate de emoţie, la cutia poştală sau aduse de poștaș la poartă. Mi-a fulgerat gândul la cutia cu scrisori și teancul cu frumoasele ilustrate primite de părinții mei în anii tinereții, legate cu o fundă roz. Erau scrisori și ilustrate păstrătoare de dragi amintiri, cu o caligrafie impecabilă, așa cum astăzi nu mai primește nimeni de la cei plecați în stațiuni sau în lungi călătorii, nici chiar atunci când sunt strămutați în alte țări.

În secolul XIX, scrisorile încă se scriau de mâna. Mi-amintesc cu drag de anii adolescenței, când scriam scrisori de dragoste la rugămintea colegelor de școală, încurajată de răspunsurile băieților care prindeau aripi. Păstrez și acum în minte frumuseți duse pe apă timpului fără întoarcere, precum tabloul în care un cuplul de îndrăgostiți se isca o ceartă și spunând că se despart „definitiv", își luau teancul de scrisori ca să și le înapoieze, își dădeau întâlnire la o cofetărie și se întorceau acasă împăcați și mai fericiți, uneori și cu cereri în căsătorie. Nici nu mai știu cum a trecut timpul, dar știu că scrisorile mele, de acum aprximativ 60 de ani, se odihnesc într-o frumoasă cutie, așteptănd cu răbdare să le măngâi cu privirea și cu inima.

Scrisorile au dăinuit multe secole, formând o adevărată istorie a scrisului. În zilele noastre, internetul le-a adus moartea rapidă, sub ochii noștri, încât, acum ni se par că aparțin preistoriei. Mi se pare un veac decând n-am scris și n-am primit o scrisoare așa cum au fost acelea primite până la apariția internetului. Prin internet primesc comunicări pe spaţii restrânse, într-un rapid schimb de replici, multe din ele convenținonale și distanțe, în care cuvintele sunt prescurtate, iar frazele cu sentiment sunt înlocuite cu emoticoane. Se spune că, decând scrisul de mâna a fost abandonat, a dispărut și încărcătura emoțională dintre rânduri. Astfel, oamenii parcă s-au retras în sine și comunică pe scurt prin SMS-uri, pe facebook pe twitter, pe skype şi altele pe care eu nici nu le ştiu. E o însingurare pe care aproape nu o mai conștientizăm, fiind complet absorbiți de grija de a ține pasul cu iureșul prefacerilor.

Citește mai mult:Elena BUICĂ (Pickering, Toronto, Canada):  FARMECUL SCRISORILOR  DE ODINIOARĂ

Grațiela Popescu-Giuvara (Veneția):CU VAPORETTO ÎN INIMA ALBASTRĂ A LAGUNEI

POPESCU GIUVARA Gratiela 2Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!

Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo. Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.

*
Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor

Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând
inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.

Citește mai mult:Grațiela Popescu-Giuvara (Veneția):CU VAPORETTO ÎN INIMA ALBASTRĂ  A LAGUNEI

Julia KAKUCS (Frankfurt, Germania): MICA SIRENĂ

KAKUCS JH Capri BRSuntem într-o colivie de sticlă… Deasupra noastră se întrevede cerul cenuşiu. Norii se descarcă cu furie şi picăturile de ploaie plesnesc cu putere pe supafaţa netedă şi transparentă. Ca de atâtea ori, stăm, după ora de închidere a micului bistro, cu ceaşca în mână, aşezaţi pe un fotoliu împletit din fibre de plastic, ce ne sugerează minunata vacanţă de pe malul mării. Povestim, ne afundăm în discuţii metafizice, existenţialiste, ne bucurăm de scurtul timp ce ne stă la dispoziţie între pauzele cotidianului, plin de datoriile ce aşteaptă să fie împlinite. Aici, în spaţiul modern, ascuns în spatele unor restaurante şi bănci, în atriumul unde copacii sunt prizonierii unui acvarium enigmatic - prin ai cărui pereţi transparenţi putem privi valurile unei furtuni, dezlănţuite de curând, care îşi lipeşte palmele umede pe pereţii exteriori - , ne-am refugiat, pentru o oră a noastră, pentru un ceas al schimburilor de idei. În fiecare şuvoi de apă, ce se revarsă peste cupola ce desparte ca o Kippa spaţiul dintre creştetele noastre şi înălţimea infinită, răsună rezonanţa cântecelor Undinelor, melodia ademenitoare a sirenelor Nordului …

Căutarea sensului vieţii în Frankfurt conţine aceleaşi întrebări ca şi în Nordul Europei. Te poţi simţi pierdut în cosmos şi aici şi acolo... Dialogul nostru se desfăşoară în jurul ţesătorului de basme, Christian Andersen. Danemarca pare să fie locul potrivit al existenţialismului, atmosfera apăsătoare fiind o stare naturală. S-au împlinit, în luna mai, 200 de ani de la naşterea lui Søren Kierkegaard, pionierul gândirii existenţialiste. A închis ochii la vârsta de 43 de ani, în luna noiembrie 1855, învins de boală şi de o depresie ce l-au însoţit o viaţă. În cartea să de căpătâi, Sau-Sau, filozoful caută răspunsuri privitoare la sensul vieţii, caută drumul între laicism şi religiozitate. Deseori este citat cu vorbele: "Viaţa nu este o enigmă ce trebuie dezlegată, ci o realitate ce trebuie trăită". A ales realismul împotriva poeziei? Poate ... Ţin în mână cartea scrisă în 1843, fragmentul intitulat Jurnalul unui seducător. Kierkegraad descrie în ea jocul amoros al tânărului Johannes - fascinat de estetică - cu frumoasa Cordelia. "Imaginaţia este fardul natural al sexului frumos", scrie filozoful, neuitând să adauge: „Nimic nu este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul" ...

Citește mai mult:Julia KAKUCS  (Frankfurt, Germania): MICA SIRENĂ

Vicu MERLAN: ROMÂNIA ÎNTRE OMENIE ȘI OPORTUNISM

MERLAN VicuRomânia profundă este reprezentată de ţăranul roman, de omul neîntinat civilizaţiei şi corectitudinii globalizării. Printr-o analiză atentă şi nepărtinitoare putem găsi în istorie, o mulţime de fapte şi evenimente, ce sunt atribuite fie unor eroi (cei care şi-au apărat ţara în mod altruist şi necondiţionat), fie unor oportunişti care şi-au aruncat veninul vicleniei prin trădări, linguşeli, prin acţiuni egoiste etc. La modul general vorbind, preponderenţa acestora o ocupă segmentul de alogeni ce s-au cuibărit la pieptul neamului românesc şi care, ori de câte ori au avut ocazia, au lovit în acesta cu sânge rece, ca şi cum ar fi avut de achitat o datorie neplătită. Dacă e să judecăm din prisma divinităţii, orice faptă are o resplată şi că totul ce vine asupra neamului românesc, la modul general, sau asupra individului, în particular, se petrece cu un rost, chiar dacă acesta înseamnă încercări, ispite, cugetări etc., în pofida unui sens bine structurat la modul dumnezeiesc.

Astăzi, românii, ca neam, sunt catalogaţi în mass media internaţională, dar şi-n cercurile politice mondiale, ca o naţiune de mâna a doua. De ce? Pentru că în România au exista şi există şi probabil vor mai exista, o categorie a populaţiei de oportunişti, categorie de care s-au folosit de cele mai multe ori străinii.

Aceştia au avut, pe ansamblu, un rol nefast în întreaga istorie a neamului românesc. S-au manifestat încă din timpul lui Burebista, fiind cei care l-au asasinat, pentru că măreţul rege le impuseseră să respecte nişte reguli elementare, de omenie şi altruism, faţă de semenii lor.

Acest segment al oportuniştilor îl întâlnim şi-n perioada medievală, când acei boieri egoişti, vicleni, au trădat, rând pe rând, domnitorii români verticali, turnându-i fie la Poarta otomană fie la Hanatul tătărăsc şi chiar la curţile mari imperiale ale Europei. Unor astfel de trădători oportunişti le-au căzut victime: Petru Rareş, Vlad Ţepeş, Mihai Vitezul, Ioan Vodă cel Viteaz, Constantin Brâncoveanul, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu, Al. I. Cuza ş.a.

Citește mai mult:Vicu MERLAN:  ROMÂNIA  ÎNTRE OMENIE ȘI OPORTUNISM

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU (Grecia): CONSTANTINOPOL, ORAȘUL ETERN ȘI CATEDRALA AGIA SOFIA

ROTARU Anna Nora 1B29 Mai 1453! Căderea Constantinopolului! Nașterea Istanbulului! O mare parte din trupul Greciei s-a smuls din patria-mamă-litoralul Asiei mici, Constantinopolul fiind cotropite de otomani! Orașul Constantinopol, orașul „etern”, cândva cetatea Bizanțului, far intre Vest și Est, bijuterie a Bosforului, plină de temple dedicate Dimitrei, Afroditei, lui Zeus, Poseidon și Apollon, unul dintre cele trei orașe eterne, alaturi de Ierusalim și Roma, a fost capturat de turci și numit Istanbul.

Este unul dintre cele mai șocante și tragice evenimente din istoria lumii, care au marcat sfârșitul milenarului Imperiu Bizantin. Evenimentul este descris George Frantzis, un scriitor bizantin, prieten apropiat și consilier secret al ultimului împărat al grecilor, Constantin Paleologos, în Cronica lui Căderea Constantinopolului astfel: „Turcii au devenit stăpâni ai Constantinopolului marți, 29 mai 1453, la ora două și jumătate la prânz (rețineți ora, ora la care va face transmisia Președintele Erdogan!). Au răpit și i-au capturat pe cei din fața lor, i-au măcelărit pe cei care au încercat să reziste și, în unele locuri, pământul nu a putut fi văzut de numeroasele cadavre căzute. Spectacolul a fost oribil. S-a auzit doliu peste tot și femei de toate vârstele au fost răpite. Femeii tinere, fete și călugărițe au fost târâte de păr din bisericile unde s-au refugiat, în timp ce plângeau și se rugau”. Modul în care ultimul împărat a fost sacrificat, precum și faptul că nu s-au salvat informații despre ultimele sale momente pe câmpul de luptă, a fost o sursă de inspirație pentru diverse legende, mai ales cea a „regelui marmorat” care așteaptă să își recupereze Orașul și Imperiul.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea Bizanțului avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii aveau o armată uriașă, așa ca-ntotdeauna, „câtă frunza, câtă iarba”. S-a estimat că număra între 80-100.000 de oameni, inclusiv 10.000 de ieniceri, trupe de elită. Mehmed al II-lea a adunat o flotă pentru a asedia orașul de pe partea dinspre mare. Pentru că nu putea intra în portul Bizanțului, blocat cu un lanț uriaș, sultanul a dat ordin să fie trasă pe țărm.

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU (Grecia): CONSTANTINOPOL,  ORAȘUL ETERN  ȘI CATEDRALA AGIA SOFIA

Cezarina ADAMESCU: CRISTIAN PETRU BĂLAN - UN SPIRIT GENEROS ȘI O AVERE INESTIMABILĂ

ADAMESCU Cezarina JUL2020Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

Citește mai mult:Cezarina ADAMESCU:  CRISTIAN PETRU BĂLAN - UN SPIRIT GENEROS ȘI O AVERE INESTIMABILĂ 

Web Analytics