Cosmin DARIESCU: VARA ASTA REVINE IAȘMAK-UL !

Edib Halide2Soarele devine tot mai darnic cu lumea, în aceste zile de final de aprilie 2020! În fiecare zi, amiaza este tot mai fierbinte! Vegetația se deschide și se colorează tot mai intens, viețuitoarele se bucură tot mai mult de oceanul de lumină și căldură! Vara se furișează pretutindeni în jurul nostru chiar și în casele noastre unde ne-am retras de frica virusului SARS-CoV2, creatorul unei boli nemiloase (Covid19). Rarele clipe, când simțim vestirea verii și când ne putem îmbăia în lumină, sunt momentele în care ieșim să căutăm mâncare, medicamente sau să ridicăm pachete de la poștă ori să facem anumite plăți prin virament bancar.

În astfel de ocazii, ochii noștri curioși se aruncă, asemeni unui urs flămând, asupra chipurilor celorlalți… O senzație de frustrare ne cuprinde! Chipurile celorlalți sunt ocultate. Nasurile și buzele sunt ascunse de măști cu diverse forme, culori și texturi… Doar ochii, părul și uneori urechile mărturisesc umanitatea chipului din fața ta! Senzația de alienare, de singurătate stârnită de pata constantă de pe chipurile celorlalți este alinată într-o oarecare de măsură de limbajul ochilor… Femeile domină acest joc, favorizate de farduri, de tușul de ochi și de instinct… Bărbații, lipsiți de aceste boieli, fac primii pași stângaci în arta grăirii din priviri.

Citește mai mult:Cosmin DARIESCU:  VARA ASTA REVINE IAȘMAK-UL !

Elena BUICĂ: GÂNDURI  DESPRE  SENECTUTE

BUICA Elena JUL2019XDedicație celor care cred că bătrânețea este o pacoste

Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste „trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu' la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.

Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii '80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă.

Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar daca sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tăram, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  GÂNDURI  DESPRE  SENECTUTE 

Gabriela NEGRU-VODĂ: DE CE AM ALES SOLITUDINEA?

NEGRU VODA GabrielaLectura m-a pasionat dintotdeauna. De la vârsta când un copil este capabil să citească și să perceapă ceea ce citește și până în prezent am citit, am studiat, am discernut informația gradual, depozitând ceea ce am considerat că-mi va fi necesar în diverse situații ale vieții.

Pasiunea pentru lectură mi-a fost de un real folos în timpul anilor de școală, în special în timpul liceului. Mă familiarizasem deja atât cu cititul prozei, cât și al poeziei și mi-a fost mai ușor să identific aspectele valoroase ale literaturii studiate, să întrepătrund asemănările dintre literatură și viața reală și nu în ultimul rând, să mă dezvolt încontinuu, acumulând experiență, cunoștințe și empatie.

Liceul a fost perioada în care m-am afirmat destul de mult în domeniul literar, datorită pasiunii mele pentru literatură și profilului umanist pe care l-am urmat și mai ales, datorită dirigintei mele, profesoară de limbă și literatură română. Implicarea mea a avut loc nu doar în cadrul orelor de limbă și literatură română, ci și în cadrul evenimentelor extracurriculare. Am organizat, împreună cu colegii, cenacluri literare la care am recitat și am cântat poezie, ne-am expus viziunile și am dezbătut diverse subiecte literare, ne-au bucurat cu prezența scriitori și oameni de cultură, care ne-au vorbit despre experiența lor de viață, despre ceea ce înseamnă literatura pentru ei și despre cum ne poate modela.

Citește mai mult:Gabriela NEGRU-VODĂ:  DE CE AM  ALES  SOLITUDINEA?

Cleopatra LORINȚIU: CIUDATA VIAȚĂ A POETULUI GHEORGHE TOMOZEI

TOMOZEI Gheorghe 1936 1997Viaţa stufoasă, cu lumini şi umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă şi limpede. Astfel, nuanţele infinitesimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri, iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte şi mai câte,dar nimic esenţial. Esenţialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi aşterne în scris povestea vieţii şi operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârşit, cei care cred că ar fi nevoie de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesaţi de poveştile vieţii literare româneşti din anii’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise şi rescrise, albume retrospective şicărţi aniversare, marele ştiutor, original şi preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuşi. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva se va apuca să scrie ceva despre chiar „viaţa şi opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morţii, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simţea totuşi nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.

Tomozei şi-a adunat toate cronicile scrise despre cărţile sale, le-a lipit conştiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte şi flirtul colegal, simpatic şi benign derulat între noine-a lăsat doar un gust dulce-acrişor. El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost,a unei căsătorii şi a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în aşteptarea acelei cărţi, pasionate şi bineintenţionate despre „viaţa şi opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puţin aşa sper.

***

Citește mai mult:Cleopatra LORINȚIU:  CIUDATA VIAȚĂ A POETULUI GHEORGHE TOMOZEI

Gheorghe Constantin NISTOROIU: IOAN-AUREL POP ȘI PERMANENTA SA JUSTĂ ATITUDINE

POP Aurel IoanAtitudinea justă este dimensiunea Omului hărăzit cu însuşirile spiritual-religioase, care-i conferă personalitatea, dându-i sens autorităţii pentru a-i călăuzi pe cei din jur.

Atitudinea înfrumuseţează ca un veşmânt regal sceptrul Omeniei, cea mai înaltă nobleţe a dacoromânilor hărăzită de Dumnezeu ca Frumuseţea cea dintâi.

Atitudinea irumpe din Adevăr pentru a netezi Dreptăţii căile evidente ale realităţii.

Atitudinea are ca sceptru Autoritatea moral-religioasă, care tâlcuieşte genial Drama, dramele abătute asupra Naţiunii creştine, asupra Bisericii ortodoxe naţionale, astfel că toate furtunile încercărilor ce se abat asupra noastră, ca Naţie, în vreme şi vremuri sunt traduse de Omul autorizat, persoană – personalitate consfiinţită, ca încercări de credinţă, probleme de conştiinţă, teme, teste şi teze de iubire creştină, pe care Instituţiile fundamentale ale Statului: Biserica, Cultura, Ştiinţa, Armata, Justiţia, Sănătatea trebuie să le rezolve numai în duhul şi spiritul Adevărului.

Atitudinea moral-religioasă, fiindcă înainte de orice configuraţie socială, aparţine genetic religiozităţii, ne cere imperios nouă creştinilor ortodocşi, hărăziţi, înzestraţi cu responsabilitate să reconstituim permanent drumul către noi înşine, pentru a înlesni apoi continuu paşii semenilor noştri.

Citește mai mult:Gheorghe Constantin NISTOROIU:  IOAN-AUREL POP ȘI PERMANENTA SA JUSTĂ ATITUDINE

Ioan Aurel POP: PERICULOȘII BĂTRÂNI

DESCANTAREA ROMANIEICu mai bine de două secole în urmă, pe când desfășura campania din Egipt, Napoleon (pe atunci el era doar generalul Bonaparte) a decis, în fața mamelucilor și a unei situații-limită, să aplice o tactică de apărare de tip circular, cu valorile puse la mijloc și cu militarii francezi desfășurați pe lungimea cercului. Se zice că atunci viitorul împărat ar fi dat un ordin memorabil, care nu a sunat bine deloc: „Măgarii și savanții la mijloc!”. Asta însemna să fie protejate aceste două categorii de ființe (adevărate valori) prin așezarea lor cât mai departe de primejdie. Nu era rău, ci era bine pentru că savanții nu erau asimilați cu măgarii, decât din punctul de vedere al utilității lor. Dincolo de glumă, măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descifrarea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice. Ambele categorii și-au făcut datoria, fapt pentru care Parisul s-a ales cu obeliscuri egiptene jefuite și cărate cu greu, iar umanitatea cu mesaje în clar despre o lume căreia îi datorăm, între altele, civilizația greco-romană, din care se trage civilizația noastră modernă și contemporană.

Unii au înțeles astăzi, tot într-o situație-limită, dar fără umorul lui Napoleon, să-i pună alături de protejații „măgari și savanți” și pe bătrâni, și tot cu intenția benefică de apărare. Pandemia aceasta este o nenorocire cum nu s-a mai întâmplat una la fel în istoria celor vreo 80-90 de ani recenți (adică timp de trei generații). Planeta, de la Al Doilea Război Mondial încoace, a trăit (în mare parte din Europa, America, Asia, Australia) multe decenii liniștite, prospere și chiar pline de răsfăț pe ici, pe colo. Criza declanșată de această boală și de numeroasele cazne și morți pricinuite de ea a trezit în oameni și lupta feroce pentru existență. Modul de a gândi „politicește corect” – criticat, pe bună dreptate, în multe privințe – a fost înlocuit uneori cu o gândire pragmatică, de genul „scapă cine poate”. Evident, nu se spune asta în mod direct. Noi trăim într-un continent numit Europa, unde sedimentările de civilizații una peste alta sunt ca sendvișurile cu multe straturi, spre care ne lăcomim uneori.

Citește mai mult:Ioan Aurel POP:  PERICULOȘII BĂTRÂNI

Ovidiu M. CUREA: VÂRSTA CA INFRACȚIUNE

CUREA M Ovidiu 2Ai vârsta peste 65 de ani? E clar! Ești infractor. Ca urmare, ești condamnat cu arest la domiciliu fără drept de apel. De fapt, fără nici un drept, toate drepturile au fost suspendate. Poliția și armata patrulează pe străzi pentru a-i identifica și prinde pe eventualii evadați, adică pensionarii care îndrăznesc să iasă din case. Măsura incredibilă pentru civilizația umană din toată istoria ei, nu și-a putut-o imagina nici măcar Franz Kafka în „Procesul”, nici Albert Camus în „Ciuma”, nici Jorge Saramago în „Eseu despre orbire”, autori considerați până acum drept creatori de fantasmagorii exagerate, dar care, iată, devin de astăzi reprezentanți ai realismului grotesc din secolul al XXI-lea.

Încercările de justificare sunt pe cât de penibile pe atât de cinice. Să-i protejeze, chipurile, pe acești bătrâni de contaminare și de îmbolnăvire cu Coronavirus, deși toate datele de până acum, toate statisticile medicale și sociale, arată clar că virusul respectiv atacă fără preferință de vârstă, infectați și decedați înregistrându-se de la copii până la pensionari. Atunci?

Atunci s-a ajuns la punctul în care ideile răspândite prin propaganda oficială și media din ultimii ani urmează să fie materializate. Vă aduceți aminte de declarația fostei directoare a F.M.I. (2011-2019) și actuala președintă a Băcii Centrale Europene făcută în octombrie 2018: „Old people live too long and this is a risk for the global economy. We must do something, urgently.” (Oamenii bătrâni trăiesc prea mult ceea ce este un risc pentru economia globală. Trebuie să facem ceva urgent.)? Vă mai aduceți aminte de fostul nostru președinte Traian Băsescu, cel care îi numea pe pensionari „asistați sociali”?

Citește mai mult:Ovidiu M. CUREA:  VÂRSTA CA INFRACȚIUNE

Angela PISTOL - UN STRIGĂT AL INIMII

PISTOL Angela 1brSă scrii este cu adevărat o artă atunci când reușești să ajungi la sufletul cititorului, iar dacă ceea ce scrii îi stârnește cât de cât și interesul este cu atât mai bine și mulțumitor.

De cele mai multe ori teama de a te expune, de a-ți deschide sufletul cu trăirile sale în fața semenilor îți creează parcă un blocaj în această descătușare, acest strigăt al inimii către afară, către cei de lângă tine. Se duce astfel o adevărată luptă în sine și aștepți tăcut să vezi cine câștigă.

Criticile nu sunt ușor de tolerat, dar odată trecut acest prag psihologic, poți învăța din ele, te pot ajuta să mergi înainte, să progresezi. Și-apoi cine este perfect pe lumea asta? Cu toții avem câte ceva numai bun de criticat și întotdeauna se va găsi cineva să o facă. Important este să știi să primești și o părere mai puțin laudativă, să nu te lași dezarmat ci să găsești o cale pentru a-ți urma visul, să scoți din tine ce ai mai bun și mai frumos de arătat, să încerci să înfrumusețezi prin cuvânt o clipă, o trăire.

La acest lucru m-am gândit și eu atunci când mi-am făcut curaj să public scrierile mele, să-mi arăt de fapt sufletul tuturor. Mărturisesc că mă încearcă deseori regretul că am început să scriu târziu, dar așa a vrut probabil destinul.

Când scriu, prin vârful peniței, parcă simt curgând picături de suflet, gândurile mele pe care le arunc în arena vieții, în fața judecătorilor. Nu, nu este ușor să dai frâu liber trăirilor, crezului tău, într-o lume plină de bizar și de neprevăzut. Și totuși scriind, mă simt integrată în lumea aceasta, cu bune și cu rele, cu urât și frumos, mă simt mai împăcată sufletește.

Citește mai mult:Angela PISTOL  -  UN STRIGĂT  AL INIMII

Flori GOMBOȘ - VISUL MEU DE A SCRIE

GOMBOS Falori 2brA fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.

Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.

Am primit un har, cel al cuvântului... și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.

Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.

Într-un mic cenaclu de intreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.

Citește mai mult:Flori GOMBOȘ - VISUL MEU DE A SCRIE

Web Analytics