Lucia-Elena LOCUSTEANU: LIVIU REBREANU

LOCUSTEANU Lucia Elena„Pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață”
„toate operele mari literare, acelea care înnobilează civilizația unei
națiuni, sunt și mari realizări etice, sinteze ale unei concepții de viață,
mărturii ale gândirii și simțirii unui popor într-un anumit moment.
Specificul național – postulat al diferențierii pe care o râvnește
fiecare neam în mijlocul unei lumi în plină efervescență
și emulație – este creația literaturii, în primul rând, și, în general, al artelor”.

Ctitor al romanului românesc realist obiectiv modern – Liviu Rebreanu - este conștiința estetică ce aspiră spre obiectivitate, ce consideră că nu copiază realitatea, că realitatea este pentru el numai un pretext pentru a crea o altă lume, o lume nouă, cu legile ei. Creația e o vrajă care-l readuce la masa de scris, care-l face să – și trăiască toate satisfacțiile într-o lume de ficțiuni, dar cu atâta intensitate de parcă ar fi mai reale decât realitatea însăși. Opera scriitorului se constituie ea însăși ca o realitate animată de o viață proprie, cu legile și determinările ei de o rigoare misterioasă și fascinantă.

Născut în 27 noiembrie 1885, în comuna Târlișua din ținutul Năsăudului și mort la 1 septembrie 1944 – la nici cincizeci și nouă de ani, în comuna Valea Mare de lângă Pitești, Liviu Rebreanu – ca romancier - se înscrie în linia tradiției realiste: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus” scrie criticul Tudor Vianu, în timp ce Eugen Lovinescu consideră apariția, în 1920 a romanului „Ion” - „o revoluție față de lirismul sămănătorist și de atitudinea poporanistă și față de eticismul ardelean, constituind o dată istorică, am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

Citește mai mult:Lucia-Elena LOCUSTEANU:   LIVIU REBREANU

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA LUI DAVID HUME

Hume davis 2. jpg„Înfrânt nu ești atunci când sângeri, și nici când ochii-n lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis ! ” – Radu Gyr
Scoțianul David Hume a fost un filozof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh în 1711 și a murit în 1776. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei 1754- 1761).
Cunoaștem că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale : „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit și fericit.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA LUI DAVID HUME

NEMOIANU Alexandru - DESPRE CUVANT

MEMOIANU Alexandru bwbr„Și Cuvântul S-a făcut trup
și s-a salasuit între noi
și am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,
plin de har și de adevăr.”
(Ioan 1;14)

În acest text ni se artă adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slava” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare. Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul Lui”, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup.

Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grijă și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte.

Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește un gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul sau vidul din inima noastră, din centrul nostru existențial.
„Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă.
„Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea.

Citește mai mult:NEMOIANU Alexandru - DESPRE CUVANT

NEAGA I Cornelia - DIN VESNICII AM IMPLETIT CUNUNI

NEAGA Cornelia 2bOKAm împletit cununi din cuvinte în toamna vieții mele! S-au scuturat anii rând pe rând, toamne ce mi-au arămit zilele iar tâmplele, albite fără vreme, au înmugurit! Veșnicia am cunoscut-o în satul dintre dealuri, nu departe de Crișul Alb, sat în care am văzut multe răsărituri înrourate și apusuri însângerate! M-am născut în toamna anului 1955. Școala generală de 10 ani am terminat-o cu brio și am așteptat să-mi vină ursitul din armată ca să facem nuntă! Nuntă ca la țară, în șopru din rude de lemn, îmbodobit cu covoare înflorate țesute în războiul din casă! Viață de țărancă obișnuită cu munca grea sub arșița soarelui ori udată de binecuvântatele ploi de vară! Peregrinările mele pe sub poalele umbroase ale pădurii, sub braț cu volumele de poezii ale lui Coșbuc ori ale lui Eminescu mi-au umplut inima de frumusețea cuvântului! Am trăit în mijlocul naturii, mi-am format o familie minunată mi-am umplut plămânii de veșnicia satului cu obiceiurile și tradițiile, neasemuit de frumoase de prin partea locului!

Până într-o zi când pământul de sub picioare s-a cutremurat, cerul mi-a căzut în cap iar soarta m-a secerat nemiloasă! Nimic nu a mai fost ca mai înainte! Nici răsăriturile, nici apusurile nu au mai avut culorile bucuriei, nici lumina mulțumirii! M-am înhămat la căruța obositoare a muncii, crezând că pot face față durerii ce mi-a sfârtecat inima, crezând că oboseala nu va face loc amintirii dureroase a unei zile de toamna anului 2000, în care eu ca mamă am fost pusă la încercare. Zicala: „Nu-mi da Doamne cât pot duce!” să știți că e adevărată! Am simțit-o pe pielea mea! Au venit și au trecut șase toamne cu noduri în gât, cu doruri scrâșnite și neostoite, cu ploi de nemulțumiri, cu dimineți cețoase și seri înnegurate. „‘nalt îi cerul, largă-i lumea” Și am plecat! Și dusă sunt! Reveniri scurte în primii anii acasă, de pe meleaguri străine, apoi tot mai dese și cu gândul că nu mai plec.

Citește mai mult:NEAGA I Cornelia - DIN VESNICII AM IMPLETIT CUNUNI

Valeriu DULGHERU - UN INGINER PUS PE SCRIS

DULGHERU Valeriu bwbrȚin să menționez că nu sunt scriitor, dar am unele înclinații în ale scrisului. Într-un fel, gustul scrisului mi-a fost inoculat încă pe băncile școlii din satul natal din sudul Basarabiei (construită în scurta perioadă de 19 ani de aflare a celor trei județe din sudul Basarabiei în componența României) de către profesoara de limbă și literatură moldovenească (cum se numea pe atunci) (de altfel, foarte bună pentru timpurile acelea). Eram la mine acasă în limba română, chiar dacă generația noastră a fost văduvită de operele lui Rebreanu, Blaga, Arghezi, Coșbuc, în schimb i-a avut în programul școlar pe Eminescu, Creangă. Generațiile anterioare de copii au fost văduviți și de acești doi mari scriitori români, fiind impuși să studieze doar „operele marilor scriitori de peste Nistru” scrise într-o limbă anacronică – un amalgam de cuvinte românești și rusești „moldovenizate”, care trebuia să se „diosîghiascî di limba burghezîtî franțuzîtî”.

Alegând calea științelor exacte (inginerie), în care cred că m-am realizat, am efectuat, în paralel, largi activități publicistice, în special, în domeniul cunoașterii Istoriei Neamului. Primele două articole le-am scris la vârsta de 40 de ani (în 1996) care au fost publicate în săptămânalul „Literatura și Arta”, cu care colaborez deja de peste 20 de ani. Au mai fost publicate articole publicistice și pagini de istorie moldovenească în ziarele: „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Flux”, „Tineretul Moldovei” ș.a., de asemenea, în revista de cultură istorică „Columna 2000”, în culegeri. Pe parcurs au fost scrise peste o mie de articole publicistice.

Un rol important pentru diseminarea informațiilor l-a jucat publicarea lor în reviste electronice, printre care: revista „Agero”, Stuttgart, Germania; „Singur” - Revista de cultură, civilizaţie şi cultură morală, Târgovişte, Dâmboviţa; revista „Confluenţe literare”, Bucureşti, România; revista „Melidonium” – revistă de cultură, artă, tradiţii, credinţă, istorie, educaţie, Roman, Neamț; revista electronică „Totpal’s Daily News”, Brașov-Prahova; ziarul românilor de pretutindeni „Gândacul de Colorado”, SUA; revista româno-canadiano-americană „Observatorul”, Toronto; revistă „Armonii culturale” - revistă universală de creaţie şi atitudine culturală, Adjud, Vrancea; „Romanian Breaking News Press”; revista „Grădina cu lecturi”; revista „Logos și Agape”, revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine civică, Timișoara; revista „Mioriţa”, publicație independentă româno-americană de informație socio-politică și culturală, Sacramento, SUA; revista „Argument”, revista „Australiana”, revista „Latitudinea”, Sydney, Australia; „Jurnalul literar”, revistă de cultură românească; „Art-Emis”, Magazin literar-artistic şi de opinie; „Basarabia literară”, publicaţie hebdomadară de cultură, politică, filozofie, artă, ştiinţă, religie, ecologie; „Societatea scriitorilor români din Moldova”, ș.a.

Citește mai mult:Valeriu DULGHERU  - UN INGINER PUS PE SCRIS

Ștefan Constantin ȘELARU TAINA SCRISULUI (91) - SCENARII DE FILM ȘI ROMANE POLIȚISTE

SELARU C Stefan okbwbrM-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama, care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Citește mai mult:Ștefan Constantin ȘELARU  TAINA SCRISULUI (91) - SCENARII DE FILM ȘI ROMANE POLIȚISTE

Anca SÎRGHIE: O ZI EXTRAORDINARĂ LA „GRAIUL ROMÂNESC” DIN WINDSOR, CANADA

DRAGOSTEA POEZIAAbia am trecut podul peste Detroit River dinspre statul Michigan, că la frontiera Canadei ne-a primit orașul Windsor în care comunitatea conaționalilor noștri se poate mândri cu Societatea culturală „Graiul Românesc”, activă din 1929. Deloc ușoară este responsabilitatea pe care și-a asumat-o economista Emilia Matei, care de câțiva ani buni acționează voluntar ca președintă a Societății, cu un program variat, între altele, marcând marile evenimente identitare ale țării de origine. Declarată cu patru ani înainte membră de onoare a „Graiului Românesc”, nu mă încumet să refuz invitațiile pe care mi le fac prietenii mei din Windsor, români de un rafinament intelectual exemplar în diaspora, cărora m-am obișnuit să le prezint teme de literatură română și să lansez cărți recente, atât ale mele, cât și ale altor scriitori reprezentativi.

Pentru reuniunea culturală a Cenaclului din 17 februarie 2019 am adus din țară cărți foarte diferite ca gen și tematică, respectiv „Biserica fantomă” și „Variațiuni” pe o temă dată de Ana Blandiana, „Meditațiuni politico-istorice”. „Spre Marea Unire” de Nicolae Cristea, memorandistul, și cele două volume ale Interviurilor despre scriitori români (2002-2011) pe care eu și Alexandru Brașovean, redactorul emisiunilor Gaudeamus de la Radio Eveniment, Sibiu, le-am intitulat Întâlniri pe calea undelor, primul volum fiind prefațat de Ana Blandiana, iar al doilea de Maria Daniela Pănăzan. Participanților la acest eveniment le-am pregătit și un cadou publicistic, ziarul românilor californieni „Miorița USA”, care apare lunar la Sacramento sub direcția jurnalistului Viorel Nicula, și revista „Lumina lină” a pr. prof.univ. Th. Damian de la New York.

Așa cum promitea afișul, programul reuniunii Cenaclului literar la “Graiul Românesc” cuprindea un prim moment consacrat poetei Ana Blandiana și o lansare a cărților aduse anume din țară. În sala socială a Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor pregătirile tehnice erau în toi, când privirea mi-a căzut pe iiuțele românești ale unor fetițe emoționate, despre care doamna Carmen Ocnean mi-a explicat că au pregătit în cadrul Școlii de duminică un program de recitări din versurile poetei. Așadar, organizatorii au înțeles să implice în această manifestare literară nu numai adulți, ci și copii, gata să recite versuri în limba română. Iată o surpriză ce merita de la bun început aplaudată.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  O ZI EXTRAORDINARĂ LA „GRAIUL ROMÂNESC”  DIN WINDSOR, CANADA

Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei.

Farruquito„Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte!” – Deborah Blythe

Marți, 19 februarie, am plecat spre orașul Durham din Carolina de Nord, pentru a ajunge la sala de spectacole „Duke Performance” a Centrului Artelor Performante – parte a Universității Duke și a vedea spectacolul intitulat „FARRUQUITO”. Este numele dansatorului Juan Manuel Fernandez Montoya care și-a făcut prima apariție, cu ani în urmă, pe Broadway alături de bunicul său, renumitul El Farruco. În timp ce era încă un adolescent, primul său spectacol – flamenco – îl poziționa ca unul dintre interpreții de elită ai flamenco-ului „puro”. Un tragic accident de mașină i-a întrerupt ascensiunea, dar după o pauză de zece ani, Farruquito s-a întors pe scenă și este cel mai mare dansator de flamenco din noul secol.
Făcând un scurt exercițiu de lingvistică voi aminti două cuvinte, două limbi, două scrieri care par să se confunde, semănând una cu alta, dar având totuși, fiecare, un înțeles propriu, Flamingo și Flamenco.
În limba română Flamingo este numele dat păsării migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz, numită și Pasărea de foc, ea fiind cea mai frumoasă pasăre din lume. Păsările Flamingo trăiesc în zonele calde, pe malurile lacurilor sărate. Coloritul roz și roșu este dat de carotenul din alimentația lor.

Citește mai mult:Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei.

Elena BUICĂ: DUHUL CĂLĂTORIILOR

BE SM9La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  DUHUL CĂLĂTORIILOR

Web Analytics