Vavila Popovici – Carolina de Nord: MALEABILITATE, DUPLICITATE, FERMITATE

Maleabilitate Fermitate„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.”
– Frederick William Robertson

Și dacă divinul englez Frederick W. Robertson făcea această afirmație în secolul al XIX-lea, în secolul care a urmat și secolul care a început acum, aceste metehne în loc să fie remediate, au cunoscut o și mai mare creștere. Sunt printre noi din ce în ce mai mulți ipocriți, necinstiți, și indivizi cu comportament tiranic.
Despre ipocrizie am mai scris și am amintit spusele unui jurnalist, analist politic român într-o lucrare a sa, anume că Mao Zedong, liderul comunist chinez, fost Președinte al Chinei, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului, intuind ipocrizia unor membri, falsitatea celor spuse de către ei, ar fi exclamat: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Din păcate, nici aceștia nu mai spun ce gândesc, sinceritatea în fața minciunii riscând să pară o naivitate. În zilele noastre, conducătorii de state practică din plin stilul declarativ ipocrit.

Citește mai mult: Vavila  Popovici – Carolina de Nord: MALEABILITATE, DUPLICITATE, FERMITATE 

Vasile VULPAȘU – PE ITINERARII INGINEREȘTI, JURNALISTICE, LITERARE ȘI UMORISTICE

VULPASU Vasile1brPe 24 iunie (Sânzienele) 1957, declarat pe 26 iunie, aveam să văd lumina zilei, eu, Vulpaşu Vasile, (alintat Dinu) fiul lui Ion şi Maria din localitatea Slătinicul Mic (atestată documentar din anul 1594), oraşul Strehaia, judeţul Mehedinţi. Zona pitorească în care este situat acest sătuc, te îndeamnă spre visare şi cunoaştere. Încă din clasa a V-a am simţit gustul cărţilor, fiind un cititor înrăit şi perseverent. Cărţile mi-au deschis ochii cunoaşterii şi totodată a apărut scânteia, dorinţa de a încerca să compun propriile creaţii, cu ajutorul unor profesori cărora le port tot respectul.

Primii paşi timizi i-am făcut începând cu clasa a VII-a, mărturie stau nişte carneţele cu poezioare şi mici povestiri în proză, scrise la lumina lămpii cu gaz sau prin pădurea de tei, când mergeam cu animalele la păscut. Ce-i drept, părinţii, absolvenţi de doar 7 clase, mi-au conturat drumul vieţii.

Tatăl, un pasionat de istorie şi geografie, şi mama care recitea din memorie poezii din marii noştri poeţi, mi-au dat impulsul necesar nu doar să citesc, ci şi acela de a demonstra că pot şi eu să am propriile creaţii literare, dar să devin şi un om cu carte. Profesorii de limba română, Câmpeanu Constantin, Anton Alexandru şi Bădescu Dumitru m-au influenţat pozitiv şi m-au stimulat pe drumul ales. Astfel încât, mici creaţii literare proprii le citeam cu ocazia unor spectacole şcolare, care stârneau admiraţia celor prezenţi. Îmi amintesc că, atunci când mi-am deschis apetitul pentru citit, am început cu romanul poliţist, de aventură şi de dragoste, urmând apoi celelalte categorii.

În anii de liceu, am început să citesc ziare şi reviste de cultură generală, de literatură şi de umor, precum: „Magazinul”, „Magazin istoric”, „Urzica”, „Flacăra”, ș.a. La vârsta de 20 de ani am debutat în presa scrisă, respectiv în ziarul „Viitorul” din Turnu Severin (azi, „Datina”) şi „Grănicerul”, cam în acelaşi timp. De atunci şi până în prezent am colaborat la peste 80 de publicaţii (jurnalistice, literare şi umoristice) sau am fost prezentat de diverşi jurnalişti, scriitori şi epigramişti, cum ar fi: „Grănicerul”, „Viitorul”, „Datina”, „Apărarea patriei”, „Forum studenţesc”, „Viaţa studenţească”, „Obiectiv mehedinţean”, „Forum dunărean”, „Oglinda”, „Oglinda Gorjului”, „Gazeta de Severin”, „Mehedinţeanul”, „Informaţia de Severin”, „Vocea Mehedinţiului”, „Obiectiv literar”, „Magazinul”, „Oglinda Mehedinţiului”, „Oglinda literară”, „Femei”, „Pentru Patrie”, „Cuget liber”, „Vitralii”, „Poezia”, „Curierul de Vîlcea”, „Ziua”, „Nădejdea”, „Raţiunea”; reviste online precum: „Constelaţii Diamantine”, „Bună Ziua, Iaşi”, „Epigrama”, „Lumea Epigramei”, „Taifas literar”, „Cugetul”, „Booklook!”, „Scârţ!”, „Amfitrion”, „Revista română de versuri şi proză”, „Ion”, „AG PE RIME”, „Ziarul Văii Jiului”, „Spinul”, „Acuş”, „Revista UZPR”, „Supliment UZPR”, „Univers ingineresc”, „Epigrama”, „Turburele”, „Vocea ta”, „Colac peste pupăză”, „Arcade”, „Epigrama de Strehaia”, „Informaţia de Strehaia”, „Strehaia”, „Satira”, „Făclia de Cluj”, „Gorjeanul”, „Pandurul”, „Meridianul cultural românesc”, „Linia întâi”, „Gazeta Românească” (Israel), „Cronos”, „Universul Olteniei”, „Hohote”, „Vip seniorii”, „Oglinda politică”, „Perseide literare” ș.a. În articolele de presă am folosit peste 10 pseudonime (Vasile Dinulescu, Vasile Stănoiu, Dinu Vasile, I. Strehăianu, Dinu Strehăianu, Simcea Ion, Pavel Strehăianu, Ghimpus V., AUD Tot,…).

Citește mai mult:Vasile VULPAȘU  – PE ITINERARII INGINEREȘTI, JURNALISTICE, LITERARE ȘI UMORISTICE

Gruia COJOCARU: GLASUL PÂINII

GC MUNCA LA CAMPFoametea de după Războiul cel Negru a adus obol de lacrimi în mai toate casele, dar nu pârjolise până-n prăsele comunitățile de români din hăituita Țară de Sus a Moldovei. Ici-colo, în preajma unui iaz ori lângă un pârâu, oamenii scormoneau Pământul de cu primăvară, tot ca odinioară.

Senin, noaptea de mai își dădea duhul. Fluide trandafirii curgeau din streașina Cerului. Pe nisipul rece al văzduhului, Luna nimbase stelele vii. În depărtare, râsul unei vulpi frânse cântecul unui cocoș. O furnică nomadă părăsi rogojina moale și-l pișcă pe Gheorghe sub urechea dreaptă. Iritat, bărbatul se ridică în capul oaselor.
- Marie, scoală-l pe Ghiță, să mulgă oile!

Maria nu răspunse. Se ridică sprinten și se îndreptă spre căsuța din deal. Acoperită cu stuf gros, bujda din ograda strâmtă era locul unde glasul tatălui prindea uneori câte-o pauză...
- Băietu’ mamii, scoal’ să faci treaba pe-afar’!
- Iar’, Mamă, vez’ că încă-i întuneric!? bolborosi Ghiță, coborând morocănos din patul ros de carii.

La opt ani, Ghiță devenise stâlpișor trainic pentru familia Ariton. Mihai și Grigore, băieții cei mari, s-au tocmit calfe la Haim, negustorul ovrei, iar fetele – Vera, Veroncea, Vatuța, Victoria și Ilinca – au lepădat grăbite voalul miresei în ogrăzi străine.
- Hai la masă! strigă mama, cu fața roșie, dogorită de cocenii arși în plita largă.

Citește mai mult:Gruia COJOCARU:  GLASUL PÂINII

Elena BUICĂ: AMINTINDU-MI DE IVAN PATZAICHIN

PATZAICHIN Ivan 1949 2021Acum, când celebrul Ivan Patzaichin a plecat pe drumul fără întoarcere, i-am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune pentru sufletul sau curat și frumos, așa cum l-am cunoscut. Întorc timpul înapoi, acolo unde îl găsesc pe celebrul canoist cu mine și cu fiica mea într-o barcă, plimbându-ne timp de o săptămâna prin multe canale ale Deltei Dunării.

Lecturile îmi creaseră un vis minunat, să văd Delta Dunării pe care mi-o închipuiam ca pe un adevărat Rai. Nu-mi puteam imagina că acest vis poate să prindă viață cu puterea de a sădi în mine minunății de amintiri care îmi vor lumina multe momente din viața mea.

Era sfârșitul lui august, în 1970 și terminasem perioada de vacanță propusă pentru mare. Împreună cu Andaluza, fiica mea de 11 ani, ne-am suit în tren în Constanța cu direcția Tulcea. De aici am plecat cu un vaporaș destinat excursiilor și ne-am oprit la Mila 23, la cherhanale. I-am rugat pe câțiva pescari să-mi recomande o familie pentru găzduire.
- E o familie chiar aici, în dreptul nostru, peste Dunăre. Nea Vicol și cu țața Alexandra sunt niște oameni de care o să fiți foarte mulțumite. Au un băiat despre care s-a auzit în toată lumea, a câștigat auru’ la olimpiada din Mexic. Poate că ați auzit de el, îl cheamă Ivan Patzaichin.

Eu nu prea mă dam în vânt după sport, dar am înțeles din glasul lor că sunt foarte mândri de Ivan al lor. Pescarii, oameni cumsecade, ne-au trecut Dunărea și am ajuns la familia Patzaichin. Nu mi-a trebuit mult timp ca să mă conving că am ajuns la oameni de omenie. I-am rugat să îmi recomande un om care, contra cost, să ne plimbe cu barca pe Dunăre.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  AMINTINDU-MI DE IVAN PATZAICHIN

Mirela Minuța ALEXA - ROADE CULESE ÎNSPRE APUSUL VISURILOR

ALEXA M Mirela 2Mirela Alexa este numele meu. Minuța este un nume de alint, dat de o persoană... de prima persoană care a insistat să îmi deschidă ochii pentru a mă vedea pe mine însămi, pentru a mă face să înțeleg că a fi nu înseamnă doar a exista, ci și a trăi.

Nu știu care au fost primii pași în domeniul scrisului. Încă de la naștere am avut o viață grea, plină de încercări, cumpene, frustrări și lovituri dure ale sufletului care m-au marcat profund și mi-au „dăruit” o sensibilitate ieșită din comun și o teamă, poate nefondată, de oameni... de fapt teama de a descoperi și a mă lovi de partea negativă a omului.

M-am născut cu o „boală incurabilă”, aceea de a iubi curat, sincer și necondiționat tot ce este viu, tot ce Dumnezeu a lăsat din iubire, cu iubire, pentru iubire, de aceea orice lacrimă, vărsată în jurul meu, se scurge și îmi sapă în inimă. Firea mea, prea emotivă, m-a ținut departe de prieteni, de acei prieteni pe umărul cărora să plângi și să îți eliberezi durerea sau să împarți bucuriile, dar, ca orice om, simțeam nevoia acută de a elibera preaplinul sufletului, pentru a-mi putea duce crucea mai departe și astfel m-am refugiat în scris. Când suferința, sau chiar scurtele momente de fericire îmi apăsau prea greu în suflet, pentru că și fericirea doare, atunci îmi descărcam desaga inimii pe un colț de hârtie, ca în talerul unei balanțe, împărțind acele grele sentimente omenești. După ce o scăldam în lacrimi, hârtia urma să fie sfâșiată în bucăți, asemeni inimii ce i s-a încredințat. Nu am păstrat aceste mărturii ale trecerii prin viață.

Tatăl meu, natural, a decedat pe când aveam doar câteva luni, nu l-am cunoscut și nici nu mi s-a vorbit despre el niciodată. Puține lucruri le-am aflat de la o mătușă, printre care și faptul că scria versuri și cânta, „dumnezeiește de frumos”, la câteva instrumente muzicale. A murit la vârsta de 27 de ani, lăsând în urma sa patru copii mici și fără apărare, eu fiind cea din urmă. Mama, hărțuită și alungată de către rudele tatălui, a trebuit să plece în lume, iar noi, cei patru frați, am fost răspândiți prin orfelinate. Prima „recuperată” am fost eu, fiind cea mai mică, după recăsătoria mamei. În timp au fost aduși și ceilalți frați în sânul marii familii. Am fost zece copii, nouă suntem încă în viață. Eu am fost cenușăreasa. Mi-am iubit și îmi iubesc familia mai presus de viața mea, de aceea am început să lucrez încă din fragedă copilărie, pentru a-mi ajuta familia financiar. Îmi doream foarte mult să am timp pentru școală, să învăț ca să fie mândră mama de mine. Nu a fost posibil... și cauza nu a fost distanța de șapte km parcurși pe jos, în fiecare zi, până la școală, ci sărăcia, nepăsarea mamei și viciile tatălui vitreg.

Citește mai mult:Mirela Minuța ALEXA  - ROADE CULESE ÎNSPRE APUSUL VISURILOR

Vasilisk DONICA: SCRISUL - SUFLET PE ALTAR

DONICA Vasilisk 1Motto:
„Așa-s făuritorii de poeme!/ În miezul nopții/ Cioplesc în slove/ Și bat cu dalta-n buchii/ Tu-i iartă, cititorule!// Poate n-au scotocit destul în suflet/ Și nu au așternut în slove-al vieții zbucium/ Așa cum ți-ai dorit,/ Ca-n el pe tine să te regăsești.//”

Din bunătatea lui Dumnezeu la 15 decembrie 1985, m-am născut eu, Vasilisk (Vasile) Donica, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Republica Moldova, al treilea copil al Tamarei și Ilie Donica. Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o mereu descoperind taina cărților. În perioada frământărilor adolescentine am început a explora lumea alături de personajele nuvelelor, romanelor fantastice și ale celor din poveștile și basmele literaturii naționale și universală, încă din biblioteca școlii și cea sătească, iar mai apoi, am tot devorat și cunoscut lumi, din biblioteca personală a profesoarei de limbă și literatură română din gimnaziu.

Am absolvit gimnaziul de 9 clase din satul natal, în anul 2002. În acești ani, am fost prieten cu toți colegii, dar mai ales m-a marcat prietenia de suflet cu prima învățătoare și profesoară de limba ți literatura română. După gimnaziu am urmat studiile în Liceul Colegiului Pedagogic „Vasile Lupu’’ din orașul Orhei, absolvindu-l cu diplomă de bacalaureat în anul 2005.

*
Lăsați-mă să-mi spun cuvântul!
Visam ca preot să mă fac,/ mi-aș fi rostit cuvântul/ o lume simplă de la sat/ l-ar fi-ascultat urmându-l./ Să fi fost dat să fiu plugar,/ tot mi-aș fi spus cuvântul/ punând semințele-n brăzdar/ aș fi vorbit cu vântul./ Păstor la oi de aș fi fost,/ tot îmi spuneam cuvântul/ oițelor când le cântam/ să le ațâț păscutul./ Chiar marinar de mă făceam,/ tot mi-aș fi spus cuvântul/ la pești în noapte le cântam/ ce drag îmi e pământul./ De m-am făcut învățător,/ la fel îmi spun cuvântul/ copiii stau nerăbdători/ și îmi ascultă gândul.// știți oricum nu o să tac,/ mereu-mi voi spune cuvântul/ chiar dacă moartea-n veac/
m-ar despărți de dânsul!//.”

Citește mai mult:Vasilisk DONICA: SCRISUL - SUFLET PE ALTAR

Florin GRIGORIU: AMINTIRI DRAGI MIE

GRIGORIU Florin BRMotto:
„De taina scrisului nu spun,/ Dar pot vorbi de muza mea/ Cu chip ca floarea cea de prun/ Și-n timp, aur lichid a bea.// Sunt șturlubatic inginer,/ Cu alte gânduri și cuvinte,/ Iertând pierdutul semincer/ Al timpului, nisip fierbinte,// Dar muza tace, pleacă, vine/ Și-aduce jar fierbând în căni/ Și toarnă gerul peste mine,/ Acoperind adânce răni.// Totul devine înflorire/ În calea voastră, pelerini.../ V-am scris de taină și uimire,/ Lângă-a Fisonului grădini.//” (FG)

Destăinuiri despre ce, cum și de ce scriu. Scris-am de-a lungul pârdalnicei și schimbătoarei de înfloriri și despletiri de răni și petale, viață din două milenii de după Hristos.

Părinții mei, preotul Ștefan, unul dintre cei 12 fii ai învățătorilor Maria (n. Drăgușanu) și Gheorghe Grigoriu din Bourenii de Baia, Moldova, și mama Iulia, casnică, fiica preotului Gheorghe Șușnea și a soției lui, Lucreția, (n. Vârgolici), una dintre cei cinci copii ai acestora, aveau în casă cărți și au păstrat toată viața lor plăcerea, bucuria și averea dintâie, cultul cărților, al Scripturilor străvechi și al veștmintelor sufletești de mai de curând și chiar de deunăzi. Că în vremea copilăriei văzut-am cum au rupt și ars unele volume, plângând, n-am întrebat de ce, fiindcă mi-au spus: „Acestea sunt păstrate în inima noastră, dar interzise de cei care conduc țara aceasta acum și ai rămâne fără tată și mamă, copile!” Dar știau poezii și cântece care nu se mai citeau și recitau sau cântau la vremea aceea și le repetau cu glas încet, sau le șoptea acompaniat la mandolină tata și susurat, ca o adiere, lângă el, mama. Unele cărți și autori, unele volume mari și unele broșuri, nu și reviste, le-am găsit ulterior când am dat de biblioteci la rude, la prieteni, ori la mica publicitate, căutând autori și colecții.

Citește mai mult:Florin GRIGORIU:  AMINTIRI DRAGI MIE

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (35) - William James

james 360x450 2„Un om poate să nu realizeze tot ce a visat, dar nu va obține niciodată nimic grozav fără să fi visat mai întâi”. – William James

Filozofia americană are o reflecție mult mai largă decât celelalte filozofii datorită preluării și prelucrării celor mai influente conceptualizări europene – neopozitivismul și filozofia analitică, fenomenologia, hegelianismul, marxismul, filozofia istorică a vieții etc., în acest mod ajungând la noi sinteze și marcând specificul gândirii americane. Este genul de reflecție al oamenilor asupra situației lor în lume. Oamenii înțelepți, gânditorii pe care-i numim filozofi, sunt cei care se aventurează cu curaj în căutarea unei societăți mai bune. Și trebuie să dăm dreptate afirmației filozofului, psihologului român C. Rădulescu Motru (1868-1957), cum că „Apariția sistemelor filozofice a fost, în tot decursul timpului, simptomul prevestitor al transformărilor sociale”, întrucât ele constituie o confruntare de idei.
William James este considerat un gânditor de frunte al secolului al XIX-lea, unul dintre cei mai influenți filozofi ai Statelor Unite și „părintele psihologiei americane”. Alături de Charles Sanders Peirce, James a înființat școala filozofică cunoscută sub numele de pragmatism. A fost filozof și psiholog și primul educator care a oferit un curs de psihologie în Statele Unite. Este considerat de mulți ca fiind cel mai perspicace și stimulator dintre filozofii americani, precum și al doilea dintre cei trei mari pragmatici (veriga de mijloc dintre Charles Sanders Peirce și John Dewey). În calitate de profesor de psihologie și filozofie la Universitatea Harvard, el a devenit cel mai faimos psiholog american în viață, și mai târziu – al timpului său. A evitat sistemele logice, limitate într-un fel, tipice raționaliștilor europeni, precum și idealiștilor germani, folosind o psihologie bogată în implicații filozofice. A avut un rol esențial în înființarea departamentului de psihologie din Harvard, care la începuturile sale era legat de departamentul de filozofie. Cu toate acestea, James nu a rămas convins că psihologia era de fapt o disciplină distinctă, scriind în 1892: „Aceasta nu este o știință; este doar speranța unei științe”. În ciuda scepticismului lui, în secolul următor această speranță a fost pe deplin realizată în departamentul pe care l-a ajutat să se întemeieze.
William James (1842—1910) s-a născut la New-York, dintr-o familie de origine scoțiană și irlandeză, stabilită în America în secolul 18. A fost cel mai în vârstă dintre cei cinci copii ai lui Henry James, Sr și Mary Walsh James. Tatăl a fost un spirit individualist, opus bisericii oficiale, religios, atașat misticismului, strălucit în relațiile și publicistica sa. Studiile din tinerețea lui William au fost neordonate, după hazardul călătoriilor familiei sale, la: New-York, Londra, Paris, Boulogne, Geneva, Bonn. Între America și Europa James a fost autodidact rafinat, cosmopolit.

Citește mai mult:FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (35) - William James 

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (34) – Friedrich Engels

Friedrich Engels 1„Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-și mențină dominația prin frica pe care armele sale o inspiră reacționarilor.
– Friedrich Engels (Almanacco Repubblicano, decembrie 1873)

Friedrich Engels (1820-1895) a fost un filozof, om de știință social, jurnalist și om de afaceri german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu Karl Marx a dezvoltat teoria comunistă numită astăzi Marxism. Au scris și publicat împreună multe articole și cărți în care au încercat să expună distribuția inegală a bogăției câștigată în timpul Revoluției Industriale. Scrierile lor văd capitalismul ca pe un sistem de exploatare. Mai exact, Engels și Marx au susținut că plusvaloarea creată de lucrătorii care depășesc salariile au produs profituri semnificative pentru proprietarii de capital – temă centrală în contribuțiile lui Engels la comunismul modern.
Pentru a înțelege mai bine filozofia acestei personalități, este bine de la început să definim sumar socialismul și comunismul. Nu trebuie confundat socialismul cu comunismul, întrucât scopul și modul de acțiune a unei republici/ a unui stat socialist este acela de a instaura/ ai face loc comunismului.
Filozoful, economistul român Petre Țuțea (1902-1991) asemăna – în modul său plastic – Social-democrația drept „anticamera Comunismului”, „laptele bătut al comunismului”, iar Comunismul – „un cancer social; unde se instalează, rămâne pustiu”; „Stalinismul e definiția comunismului; unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sunt în stare să dea nici... apă. Nu se poate impune comunismul decât cu bâta, cu parul!”

Citește mai mult:FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (34) – Friedrich Engels

Web Analytics