Magdalena ALBU - ACTORUL DAN CONDURACHE, EXERCIȚIU UNIC DE STIL

CONDURACHE DanDan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Citește mai mult:Magdalena ALBU -  ACTORUL DAN CONDURACHE, EXERCIȚIU UNIC DE STIL

FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – PILOBOLUS

Page Auditorium„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.” – Martha Graham

Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.
A fost construită în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.
Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei - conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.
Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

Citește mai mult:FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – PILOBOLUS

Lia NENCIU - ÎNTRE POVESTE ȘI PASIUNE NECHIBZUITĂ

NENCIU Lia 600x600Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.

Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!

Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:
- Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!
- Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.
N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.

Citește mai mult:Lia NENCIU - ÎNTRE POVESTE ȘI PASIUNE NECHIBZUITĂ

Liana NICOLAE – NU MI-E TEAMĂ DE CUVINTE !

NICOLAE Liana TS2BWbrScriu mișcându-mă prin realitate, prin trăirile mele, spiritualitate și mă-ndrept spre lumină. Scriu pentru că eram convinsă că nu știam că trebuie să scriu, nici nu eram obligată. Anul trecut spuneam că nu voi mai scrie. Nu voi scrie pînă când voi începe să scriu un nou poem sau un eseu, pe care sper să pot și să am timp să-l scriu. În momentul acesta însă, în fața acestor frumoase peisaje din grădina mea, cum n-am nimic de scris... scriu. Cînd eram copil de vreo șapte ani, bunica mă-ntreba: „De ce visezi tu mereu să fii la Paris și visezi că te plimbi pe Sena?” Nu-mi amintesc ce-i răspundeam... și mai târziu când m-a-ntrebat de ce scriu poezioare despre păsări, flori și copii, i-am răspuns: „Pentru că-mi place să citesc și dacă voi scrie serios mă va citi și pe mine toată lumea”. Doream să fiu actriță, zburătoare, făceam balet, gimnastică, începusem pianul, începusem greaca și spaniola dar timpul nu m-a lăsat să continui. Până la urmă n-am făcut mare lucru, în afară de faptul că toată ziua citeam și vara în vacanță mă bălăceam și înotam în Dâmbovița foarte limpede; și atunci și acum n-am reușit.

Nu știu cum scrie un autor și de ce? Mi-l amintesc pe La Rochefaucauld: „Voi scrie întotdeauna!” și „Înțelepciunea este pentru suflet ca și scrisul ceea ce sănătatea este pentru trup” și o glumă de-a lui George Bernard Show: ”nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”, la fel și îndemnul lui Paul Valery: „Cum puteți să scrieți despre realități eterne când realitatea...”

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrând evenimentele epocii, manipulările politicii, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației.

Citește mai mult:Liana NICOLAE  – NU MI-E TEAMĂ DE CUVINTE !

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Filozofia, Știința, Religia și Politica

25222 1„Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon

Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.
După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.
Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral. Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: Filozofia, Știința, Religia și Politica 

Maia KODRIN – PE URMELE PAȘILOR MEI

KODRIN Maia 2 bwbrDintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.

În acel ecou de atmosferă bine stabilită după perioada interbelică, anii '60, '70 a fost de-a dreptul dificil să găsesc un loc în societatea de care ar fi trebuit să aparțin. Oficial. certificatul meu de naștere arăta: 1950, Strada Academiei nr. 1, București, mama Rusanda (Lungu), născută în1930, iar tatăl Vasile Oborocianu, 1929. Neoficial, dintotdeauna am avut acel sentiment de apartenență cum numai satul ți-l poate sedimenta cu taina veșniciei, prin vocea sângelui trecut de la strămoși în vinele fiecăruia...

Prea tineri, părinții mei încă adolescenți și orfani de la vârsta de 10 ani fiecare cu mai multi frați și surori și fiecare cu câte un părinte pierdut din cauza războiului, deveniseră ei înșiși în mod neplanificat și neașteptat niște copii-părinți, dăruiți cu un copil - eu! Mama mea, aparținea unui sat din Bacău, iar tatăl, comunei Corni, din Botoșani, descendent al unei familii dintrun arbore genealogic comun cu pictorul Octavian Băncilă și a cărui bunică, bună prietenă cu mama viitorului pictor l-a și botezat. Ca mulți alți copii, părinții mei au plecat fiecare din diferite părți ale Moldovei pe la începutul anilor '40 în căutare de lucru din cauza lipsei de hrană și celor necesare pentru viața de zi cu zi, neoprindu-se din drum de loc, decât acolo unde avea să ajungă și trenul la destinația finală... București! El, băiat de prăvălie pe la greci iar ea, fată în casă, lucra pe unde găsea prin recomandare la case de oameni înstăriți.

Citește mai mult:Maia KODRIN  – PE URMELE PAȘILOR MEI

Camelia FLORESCU - MULTE LACĂTE, O SINGURĂ CHEIE !

FLORESCU Camelia 1clDe câte ori sunt întrebată să vorbesc despre mine, vorbesc greu, deși în viața de zi cu zi, după 35 de ani de scenă și relaționare cu publicul, am exercițiul comunicării și îmi găsesc mereu cuvintele. Totuși dacă acest exercițiu este dificil, faptul că totul pleacă de la origini, de la cei ce ne-au dat viață, face această misiune ușoară. Pentru că despre mama și tata aș vorbi neîncetat. Iată, îmi place să spun, că am moștenit “zvâcul” oltenilor de la tatăl meu, oltean get-beget și bunul simț bucovinean de la mama, născută în scaunul Sucevei. Salvarea a fost acel strop de Bucovină din vene, pentru că scorpion fiind ca zodie, o olteancă get-beget era mai greu de digerat de toți cu cei care am relaționat de-a lungul vieții și carierei mele.

Pentru publicul larg, am cântat mai mult decât am scris, am fost angajata Ansamblului Artistic al Armatei „Doina”, mai bine de un deceniu, ansamblu care în acei ani, avea un colectiv mare de artiști (cor bărbătesc, orchestra simfonică, orchestra populară, dansatori și balerini, personal tehnic si desigur soliști de muzică ușoară și prezentatori actori, cabiniere, mașiniști, etc). O lume fascinantă! Orice artist are un moment când vrea să aibă experiențe internaționale și atunci îl apucă un dor de ducă: nu am dezmințit nici eu această rutină și orgoliu artistic și am continuat să colind lumea o vreme, după care un băiat frumos mi-a cerut toată iubirea și atenția pe care i-o pot da și m-a potolit pe-acasă: fiul meu.

Unde se ascundea poezia printre aceste drumuri de la emoție, trăire și artă la cotidianul, pragmatismul vieții de zi cu zi? Din școala primară și până astăzi, mereu am considerat că poezia este a mea și numai a mea, că nu este de scos și arătat lumii. S-au găsit însă destui care m-au convins să mai și public. În liceu, profesoara mea de literatură, distinsa doamnă Olga Curelaru (ce ne-a fost și dirigintă) m-a ademenit treptat-treptat, în cenaclul liceului, în concursuri de gen, mi-a trimis poeziile la ziarul local și poezia mea a început să devină și a celorlați. Dna Olga Curelaru a văzut în mine ce poate nici părinții nu văzuseră, legat de poezie (deși tatăl meu era înzestrat cu arta scrisului și dădea viață unor versuri foarte frumoase).

Citește mai mult:Camelia FLORESCU - MULTE LACĂTE, O SINGURĂ CHEIE !

Roni CĂCIULARU – DE CE NAIBA SCRIU!?

CACIULARU Roni bwLa prezentarea uneia din cărții mele, prilej cu care am fost primit, în public, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, trebuia să spun și eu ceva acolo. Mai ales că reprezentantul oficial, venit de la București, mi-a înmânat carnetul la care bâiguiam a visa încă de pe când eram student. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și în scris „intervenția” mea, ca totuși, dacă cineva are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul...”, sau o carte de-a mea, când poftește. Să zicem, chiar pe asta. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine și cu o parte din viață. Mică, e drept. Dar e viață.

„Măi omule, de ce scrii?” mă-ntreb eu, câteodată, în momente de slăbiciune, mă-ntreb ca să previn întrebarea altora, care nici măcar nu citesc. Nu-s puțini, dar nici mulți! Oameni de care mă tem, căci în mintea lor nu valorează decât ce știu ei. De fapt, n-are valoare decât ce fac ei... Și-mi răspund eu, mie însumi, mai mult ca să-mi dau curaj, căci a lupta cu prostia e o luptă pe viață și pe moarte.

Ei, bine, scriu ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, totuși, datorită lor. E drept - și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, nu erau frumoși, dar pe dinăuntru - minune: caracterul, firea, direcția generală în care-și orientau viața, faptele lor erau așa cum mi-ar plăcea și mie să fiu... Și cred că frumusețea asta interioară, asta prin care gândim lumea și oamenii din jur, este valoarea noastră cea mai adevărată. A fi om de omenie, a face din bunătate și corectitudine un crez, o dorință, un anume fel de conduită, e lucru de vrednică valoare. Am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Incet - încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat și altceva: Cum ești tu pe dinăuntru? Cum stai cu gândurile, cu tendințele, cu conștiința aia a ta, pe care ți-o vrei curată mereu? Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce și cum faci?

Citește mai mult:Roni CĂCIULARU  – DE CE NAIBA SCRIU!?

Vavila Popovici – Carolina de Nord:FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA ȘI POLITICA (3)

pergament 3„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.”
– Aristotel

S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.
S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.

Citește mai mult: Vavila Popovici – Carolina de Nord:FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA ȘI POLITICA (3)  

Web Analytics