Nicolae Nicholas DIMA (Tucson, Arizona, SUA) - A FI SCRIITOR ADEVĂRAT

DIMA NicholasCa radio jurnalist am pregătit mii de reportaje. Ca cercetător am scris sute de articole. Ca scriitor am publicat 12 cărţi, din care şapte sunt în limba engleză şi cinci în limba romană. Şi totuşi, nu mă încumet să mă consider scriitor. Eu am rămas cu percepţia copilăriei şi a tinereţii când citeam basme la început, doxuri în adolescenţă, jurnale de călătorii şi cărţi de aventuri în tinereţe şi romane clasice înainte de a pleca din ţară la vârsta de 32 de ani. Pentru mine, un adevărat scriitor trebuie să fie consacrat, ceace se întâmplă de multe ori post-mortem, şi astfel devine un scriitor clasic. Dar, şi scriitorii trebuie să înceapă de undeva.

Ce este însă un scriitor? Un om care trăieşte din profesia scrisului? Un om care a trăit modest şi a trecut neobservat prin viaţă, dar care ne tulbura cu opera postumă? Ori un membru al vreunei academii care după ce i-a trecut faima nu a lăsat nimic important în urma lui?

Se spune că în America cel mai prolific scriitor este o chinezoaică a cărei profesie e să scrie răvaşe. Şi cum în America există mii de restaurante chinezeşti şi la sfârşitul fiecărei mese consumatorii primesc câte un răvaş, vă imaginaţi ce chin pe biata femeie să scrie fără oprire milioane de răvaşe. Câtă imaginaţie trebuie să aibă să nu se repete. Şi totuşi, multe răvaşe se repetă şi pe unele le-am învăţat pe dinafară. De exemplu: „Învăţaţi chinezeşte!” Mă gândeam să-i ofer şi eu câteva sugestii. De ce nu „Învăţaţi româneşte!” Diferenţa între români şi chinezi e doar cantitativă. Când a venit Ciu En Lai în România, prin anii 60, eu eram student. Chinezii erau 760 de milioane la acea vreme şi noi eram doar vreo 20 de milioane. De atunci chinezii au crescut la un miliard şi 400 de milioane şi noi am bătut pasul pe loc. De fapt am scăzut. Nu poţi să te baţi cu chinezii la numere şi numerologie şi cu evreii la experienţa şi afaceri. Şi cred că în curând aceştia se vor ciocni unii de alţii la nivel planetar. Mă întreb unde şi cum va avea loc ciocnirea? Oricum, noi cu cine votăm? Avem de ales: învăţăm chinezeşte ori ne tăiem împrejur. Deci, stimaţi cititori, să ne întoarcem la subiect şi să punem la vot. Cine e scriitor? Să începem cu mine.

În primii ani ai adolescenţei, ca orice tânăr, am scris şi eu câteva poezii, sau mai bine zis am încercat să versific, dar nu mi-am găsit chemarea. Apoi, am tatonat desenul peisagistic, dar nici acolo nu mi-am găsit menirea. Îmi amintesc că aveam chiar un leit- motiv: o barcă pe marginea unui lac, lângă o salcie care mângâia apă; totul pe un fundal cu păpuriş. Simplu şi frumos, dar nu atât de simbolic şi ilustrativ ca o poezioară compusă de un necunoscut în închisoare: „Casă mică, mititică/ Care tremura de frică/ Să nu cadă pe trotuar/ Lângă ea un felinar/ Lângă felinar un pom/ Şi pe strada nici un om…”

Să devin serios că nu mai am 15 ani; am împlinit 85 şi a început numărătoarea inversă, motiv pentru care m-am certat cu doctorul de familie. Acesta m-a asigurat că în Statele Unite un om ca mine trăieşte în medie 90 de ani şi chiar mai mult. I-am răspuns înţepat că eu vreau doar 87 cât a trăit tata; nu mi-am făcut planuri pe mai mult. Mi-a răspuns calm că dacă vreau să mă opresc la 87, trebuie să mă mut în alt stat pentru că în Arizona e ilegal ca medicul să-ţi încheie viaţa la cerere. Între timp, doctorul Page mi-a devenit prieten. Mi-a spus pe un ton amical că semăn cu tatăl lui şi că mă simpatizează. De fapt, mi-a citit una din cărţi şi pare că mă admiră. Singura dispută cu el e dată la care plănuiesc să părăsesc Terra şi să pătrund în mare viteză într-un sorb negru ca să văd cu ochii mei ce e dincolo. Altfel, la ultima convorbire deja trimisesem la tipar cartea „Romanii şi România” şi îi spuneam că de acuma nu mai am ce face. El m-a trimis acasă şi mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că o să încep să scriu o nouă carte. E şi ăsta un blestem!? Când începi să scrii nu te mai poţi opri! Şi totuşi, cum a început acest blestem?

Pe la 17 ani ţineam deja un jurnal personal. Era însă ceva naiv pentru că securitatea nu a găsit nimic incriminatoriu în el. Menţionasem doar, fără comentarii dar cu data precisă, că fusesem făcut utemist, ceace mi-a pricinuit anumite necazuri… Când am încercat să fug din ţară la 19 ani am rupt carnetul de UTM şi l-am aruncat în soba. Cum era însă primăvara târziu, nu s-a mai făcut foc în soba şi după ce am fost prins pe frontiera iugoslavă securitatea a făcut percheziţie acasă şi a descoperit carnetul rupt în bucăţi, dar nears. Ce mai conta însă, condamnarea era oricum asigurată. Aşa am intrat cu adevărat în viaţă: închisorile din Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla, şi unităţile de muncă DGSM Ocna Mureş, Olteniţa, Zimnicea şi Budeşti; în total trei ani şi jumătate. Ani fără griji pentru că eram în grija statului. Au urmat însă alţi ani şi mai grei pentru că de data aceasta trebuia să am grijă singur de mine. Când am vrut să mă reînscriu la Politehnică am primit o scrisoare în care eram anunţat că fusesem exmatriculat din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară. Ce păcat că nu am păstrat nici acea scrisoare şi nici biletul de eliberare din închisoare. Dar din nou, ce mai contează. Azi nu mai interesează pe nimeni ce a fost. Toată lumea priveşte înainte. Cu toată neîncrederea!

După detenţie m-am strecurat totuşi printre ani şi printre oameni mai puţin stigmatizaţi şi până la urmă am reuşit să fiu admis din nou mai întâi la o şcoală tehnica şi apoi la o nouă facultate. Treptat, am prins curaj şi am început să ţin un nou jurnal personal care cu timpul a ajuns la vreo 20 de caiete pe care le-am păstrat până în ziua de azi. Cred că prin acest jurnal am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să devin scriitor şi jurnalist. Acolo am schiţat de fapt primele mele încercări literare. Erau mici povestiri, jocuri de cuvinte şi diverse observaţii şi gânduri filozofice. Spre sfârşitul facultăţii începusem chiar să mă aventurez... pentru că recitind jurnalul mă cuprinde teama la gândul că ar fi putut să cadă în mâinile securităţii. Dar de data aceasta Dumnezeu m-a păsuit. Ştia el ceva! Nu sunt supărat pe Bătrânul, dar după o judecată profundă şi la rece cred că el m-a băgat în puşcărie. Ştiind încă dinainte de geneză că sunt nesupus şi neascultător, mi-a dat o bine-meritată lecţie de trei ani şi jumătate. Şi bine mi-a făcut! M-a adus la realitate. De atunci sunt cu un pas înaintea majorităţii muritorilor de rând. De altminteri, am ajuns la concluzia că ceia ce e rău cu oamenii de azi e faptul că nu au experienţa câtorva ani de închisoare comunistă. Le-ar fi prins bine. A fost bun şi comunismul la ceva. De fapt, pe mine comunismul m-a făcut să scriu prima carte numită simplu „Amintiri din închisoare”. Cartea a fost publicată de confraţii de la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada.

Altfel, în România nu am publicat nici odată nimic înainte de 1989. Redactorul paginii ştiinţifice al ziarului „Scânteia Tineretului”, George Cuibus, pe care îl cunoscusem printr-un prieten comun şi cu care avusesem câteva discuţii, mi-a cerut odată recenzia a unei cărţi pe care o citisem amândoi. Am pregătit-o şi tocmai mă pregăteam să i-o dau personal, dar m-am răzgândit. Nu am vrut să-mi apară numele într-un ziar comunist. Cuibus se plângea de atmosfera din presă şi mi-a spus că avea de gând să-i aducă la cunoştinţă acest lucru direct lui Ceauşescu. La scurt timp după ce am plecat din ţară am aflat că a murit subit la o baie de aburi din Bucureşti. Cred că a fost asasinat. Avea în jur de 40 de ani.

În Octombrie 1968 am scăpat ca prin minune din penitenciarul numit RSR parcurgând plin de îndoieli şi frământări traseul Timişoara, Belgrad, Liubliana, Viena şi lagărul de refugiaţi din Traiskirchen. Şi la Traiskirchen mi-am descoperit vocaţia. Am început prin a aşterne pe hârtie poeziile învăţate pe de rost în închisoare şi pe care i le-am trimis profesorului Vasile Posteucă din Minnesota. Acesta le-a pregătit pentru tipar şi mi-a cerut câteva mărturii din închisoare. Profesorul, el însuşi poet şi scriitor, publica revista „Drum” şi mi-a scris de la început că am un stil „plivit de mâna lui Dumnezeu” şi m-a îndemnat să scriu. În cele câteva luni petrecute la Traiskirchen am scris primele mele articole publicate de revista „Stindardul”, care apărea la München. Când am ajuns la New York, în martie 1969, şi am făcut prima vizită la sediul Comitetului Naţional Român, Constantin Vișoianu, preşedintele comitetului, avea pe birou revista „Stindardul” cu articolul meu intitulat „Refugiații Români din Traiskirchen”. Semnasem articolul cu pseudonimul Nicolae Dunăreanu. Cei de la Comitetul Naţional considerau că autorul trebuie să fie un ziarist de profesie. Am zâmbit şi le-am spus că nu sunt profesionist. Era primul meu articol.

Începutul nu a fost deloc uşor în Lumea Nouă, dar acum îmi făcusem planuri concrete, aveam speranţe, fusesem călit în închisoare şi eram optimist. Fără o profesie concretă, am plecat de la muncă de jos şi cu salariu minim. M-am aventurat însă din nou şi timp de câteva luni am călătorit cu un mic grup de prieteni prin toată America şi am muncit pe unde am putut. Am spălat vase şi debarasat mese prin Miami şi Las Vegas; ne-am oprit la New Orleans; am ajuns în California, şi m-am întors singur la New York unde fusesem admis să-mi fac doctoratul. Alt început şi altă limbă!

Când luam cursuri de limba engleză la Universitatea Columbia, unde fusesem admis, scriam mici eseuri despre peripeţiile mele prin America. Profesorii le corectau şi se minunau pentru că nici ei, americani sadea, nu avusese asemenea experienţe. În acei ani de la Columbia University am scris şi prima lucrare ştiinţifică în limba engleza, o lucrare despre românii din Basarabia, care a fost publicată de editura Prager într-un volum de studii sovietice. Tot atunci am ţinut şi primele prelegeri publice, care cu timpul au devenit zeci de conferinţe. Au urmat sute de articole, reportaje, chemări, interviuri, recenzii, analize şi cărţi. În toţi acei ani de început, la New York ori la Washington, am luat multe cursuri, dar nici unul nu a fost de literatură ori despre arta scrisului. Am scris pentru că a trebuit să scriu. Conştiinţa vroia să se exprime iar eu i-am dat curs liber. Din conştiinţa s-au născut scrierile memorialistice; din ocupaţie s-au născut reportajele, recenziile şi interviurile; şi din pasiune s-au născut analizele geopolitice. Pe plan politic şi geopolitic am luat parte însă la mai multe cursuri de specialitate în asemenea domenii precum: „Relaţii internaţionale”, „Politica externă”, „Studii tematice sovietice”, „Comunicare interculturala” şi altele.

Scrisul şi comunicarea orală mi-au devenit profesie că redactor la postul de radio „Vocea Americii”, obligaţie profesională ca analist politic, şi pasiune personală în timpul liber. A fost o conjunctură favorabilă faptul că am reuşit să combin toate aceste preocupări şi pasiuni la Washington. Iar când am fost detaşat ca profesor la o importantă şcoala militară americană din Carolina de Nord, unde am rămas aproape patru ani, în loc de reportaje jurnalistice pentru radio am început să scriu articole ştiinţifice şi cărţi. Apoi, în calitate de profesor, Armata Americană m-a trimis în fiecare an în călătorii de studii şi observaţii care m-au purtat prin multe ţări din America de Sud, Africa şi Asia, ceace mi-a lărgit orizontul şi tolba cu cunoştinţe. Un coleg geograf îmi sugera în acei ani: „Scrie dragă ND... pentru că ai ce scrie şi ai şi condei!”.

Şi totuşi cum au fost primite activităţile, scrierile şi realizările mele? Unii români m-au atacat şi m-au insultat verbal şi în scris, aş spune în mod degradant pentru ei. Oamenii securităţii m-au denunţat la Washington că sabotez relaţiile dintre SUA şi România (lui Ceauşescu). Evreii m-au făcut dosar la Anti-Defamation League şi m-au încondeiat ca antisemit. Apropo! Un prieten American cu relaţii la conducerea organizaţiei cu pricină a insistat să mergem împreună la sediul ei şi să spun că nu sunt antisemit. Ce aberaţie! Mă voi mărturisi într-o zi, dar numai în faţa lui Dumnezeu. Cum se vor mărturisi evreii care au adus comunismul în lume?

Au fost însă şi mulţi cititori care m-au apreciat. La „Vocea Americii” primeam scrisori de apreciere şi unii ascultători mă comparau cu o enciclopedie. La rândul său, cunoscutul istoric şi profesor Dinu Giurăscu şi-a exprimat personal admiraţia pentru lucrările mele. La o conferinţă academică organizată la Bucureşti la care am participat şi eu, el a afirmat public că de acum înainte nimeni nu mai poate studia Basarabia fără să mă citeze pe mine. Şi ca o surpriză complet neaşteptată, profesorul Abedin Ghasemian din Iran, de care nici nu auzisem, a tradus şi publicat din proprie iniţiative cartea mea „Culture, Religion and Politics” şi mi-a trimis două exemplare în limba farsi. Nu m-a consultat pentru că Iranul nu a semnat convenţia drepturilor intelectuale, dar pe mine faptul în sine m-a flatat. Adevărul e că intelectualii nu ajung oameni bogaţi, dar ei îmbogăţesc avuţia unei limbi şi a unui întreg popor. Această recunoştinţă vine însă de multe ori cam târziu. Nu degeaba apreciez eu poeţii şi scriitorii clasici.

Au trecut anii, a trecut tinereţea, am ajuns la pensie şi am primit un contract de profesor universitar în Africa. Altă experienţă, alte relaţii, alte călătorii, ultimele aventuri şi o nouă dragoste. La Addis Abeba s-a născut cartea „Jurnal Etiopian”. Apoi, am fost transferat la universitatea din Djibouti, unde am avut un grav accident care putea să fie şi mai rău. Am suferit în tăcere timp de 37 de zile prin spitale din Djibouti, Paris şi Statele Unite, dar m-am refăcut. Am revenit în America însoţit de Miriam care mă aştepta să mă întorc în Arizona unde ne cumpărasem o casă pentru retragere la pensie. Între timp, am fost solicitat să scriu analize pentru o publicaţie americană din Washington la care am contribuit cu peste 50 de articole şi analize. Anul trecut, editura „Academica Press” cu sedii la Washington şi Londra a cules majoritatea articolelor şi le-a publicat în volumul „The United States vs. Russia: 2009-2019”.

După ce m-am refăcut în urma accidentului din 2007, am plecat la URA (Universitatea Româno-Americană) din Bucureşti, unde am predat intermitent timp de vreo zece ani diferite cursuri internaţionale. În martie 2017 am avut însă neşansa şi am suferit şi la Bucureşti un accident grav. S-a întâmplat în parlamentul ţării unde lansăm cartea „Mărturii dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri” şi participam la aniversarea unirii Basarabiei cu România. Am ajuns din nou la spital. M-am refăcut ceva mai greu şi m-am înapoiat în Arizona. Nu m-am speriat şi nici nu simt că se apropie sfârşitul, dar nu vreau să mă prindă nepregătit. Odată revenit acasă, m-am apucat din nou de scris. La îndemnul unor cititori ai cărţilor mele mi-am revizuit vechiul jurnal şi pe baza lui am scris cartea „Maratonul Vieţii”. Apoi, câţiva prieteni, şi în mod special geograful Silviu Costachie, conferenţiar la universitatea din Bucureşti, m-au îndemnat să scriu o carte gen mărturie cu concluziile mele la sfârşitul carierei. Aşa s-a născut a 12-a mea carte intitulată simplu ca formă, dar complex ca idei, „Românii şi România”.

Nu am ajuns o somitate, dar eforturile şi realizările mele au devenit cunoscute şi unele au fost chiar recunoscute. O parte din cărţile mele au devenit manuale universitare în America, fiind cerute şi recomandate de mulţi profesori. Unele din din cărţi şi lucrări au fost menţionate în mai multe ziare şi reviste de prestigiu. La cele mai înalte cote, de exemplu, „The New York Times” a menţionat cartea „Journey to Freedom” (Călătorie spre libertate) la data de 3 ianuarie 1990, la scurt timp după ce a apărut. Şi cunoscutul specialist britanic în studii româneşti, Dennis Deletant, a recenzat cartea „Bessarabia şi Bukovina” la 13 iulie 1984 şi cartea „Journey to Freedom” la data de 19 ianuarie 1990. Ambele recenzii au apărut în prestigioasa revista londoneză „Times Literary Supplement”. Pe de altă parte, în calitate de profesor civil, armata Americană mi-a decernat o decoraţie pentru „Merite extraordinare”. Şi pe deasupra, preşedinţii Ronald Reagan şi George Bush Sr. mi-au mulţumit personal şi călduros pentru cărţile oferite lor cu dedicaţie. În ţară m-au apreciat însă numai prietenii. Autorităţile postdecembriste de la Bucureşti au pus securitatea (fosta şi nouă) să mă urmărească. E trist! E foarte trist..!

Şi acum, pentru că oricum mă apropii de încheierea eseului şi a carierei, mă simt obligat să-mi pun aceiaşi întrebare. Sunt oare scriitor? Nu ştiu! Ce ştiu este că sunt un suflet zbuciumat aflat în trecere prin cosmos, rătăcit pe Terra, şi venit pe lume în România. M-am născut român şi trăiesc şi slujesc soarta neamului nostru. Vreau să mor cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria. Regret doar că nu am putut face mai mult. Cu stimă!

***
PS: Lumea de azi e o lume pierdută. E sfârşitul lumii europeano-creștine. Numai Dumnezeu ne mai poate salva. Şi cred şi sper din adâncul sufletului că o va face indiferent de cât va fi de dureros. Să nu ne pierdem deci credinţă. Redau mai jos două adnotări din jurnalul pe care de fapt nu-l mai ţin la zi. În ce priveşte planurile de viitor, recomand eseul „Dincolo de Cer” cu care se încheie cartea mea „Romanii şi România”.

Tristețe! Mare tristețe!

Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor asiatici şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas iobagi cu capul în pământ.

Au venit slavii şi s-au pretins fraţi ortodocşi cu noi. Am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru ce ne dădeau de pomană din ceace furase de la noi. Cuvântul „bogdaproste” ar trebui scos prin lege din limba romană!

Au venit turcii şi ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.

Au urmat grecii fanarioţii care ne salutau cu „ticalos”, ceia ce înseamnă „ce mai faci” pe limba lor. Şi ca să supravieţuiască, unii din romani s-au ticăloşit.

S-au ridicat eroi ca Horia, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu, dar nu le-a plăcut lichelelor. I-au tras mişeleşte pe roata, i-au înjunghiat pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit şi prosperat tâlharii şi făţarnicii.

Au venit comuniştii şi le-au luat ţăranilor pământul. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi.

Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru, şi au rămas ei preschimbaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti! Culturnicii făceau rezistenta prin cultură!

După 89 tot oportuniştii s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă oameni buni!

***
Zilele acestea am fost foarte deprimat. Am citit pe internet că un polonez care după revoluţie a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe Romanii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia... M-a întristat adânc afirmaţia pentru că mi-am adus aminte ce le spuneam eu studenţilor mei ofiţeri americani. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi nu ascultă numai laudele prietenilor; ascultă şi părerile duşmanilor. Te vor ajuta mai mult decât laudele false.

Sunt plecat de peste 50 de ani şi la întoarcere nu mi-am mai găsit nici familia, nici locul, nici prietenii, şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost ucişi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte.

Târâturile au ajuns în fruntea ţării şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună se grăbesc şi jefuiesc ţara pentru că simt că nu mai au mult timp la dispoziţie. În orice moment poate să revină stăpânul casei; marele stăpân. Acum însă spoliatorii şi parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât sunt mai goi pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ şi că la un moment vor trece pragul şi vor ajunge... dincolo? Se apropie sorocul. Cu ce se vor prezenta în fata marei judecaţi stârpiturile care au condus tara în ultimii 30 de ani?
--------------------------------------------
Prof. Dr. Nicolae Nicholas DIMA
Tucson, Arizona, SUA
14 decembrie 2021

Web Analytics