Anișoara Laura MUSTEȚIU (Sydney, Australia) : UITATĂ PRINTRE STRĂINI

ANA BIKELumina magică a lunii se ondula elegant, iluminând literele albăstrui ale clădirii ce purta cu mândrie numele de „American Fitness, Speyer, Germany”. De la primul etaj, o tânără privea prin geamul umezit câteva scântei de lumină de pe bolta cerului. Și-ar fi dorit să-și umple plămânii însetați de oxigen cu aerul proaspăt de afară. Dar în acea noapte era menită să îndure și să respire aerul îmbâcsit din sala de sport. O picătură de transpirație îi căzu pe o buclă rebelă, lăsând în urmă o dâră umedă pe pielea albă și catifelată. O altă picătură șerpuia agale de-a lungul piciorului, urmând să cadă pe parchetul maroniu. Pantalonii de ciclism îi strângeau mușchii umflați de povara tensiunii sportive.

Ca să-și distragă atenția, tânăra aruncă o privire cercetătoare în sală. La câțiva metri depărtare, un bărbat la vreo patruzeci de ani râdea în hohote în timp ce își proptea cu un deget ochelarii aurii să nu-i cadă de pe nas. Tânărul de lângă el părea să-i savureze glumele. Amândoi erau îmbrăcați sportiv, aveau tricouri albe pe care erau gravate cu litere albastre: „Comisia Guinness World Records”. Interiorul sălii era vopsit în portocaliu, o culoare vie ce contrasta cu bicicletele negre: „Tomahawk”. În mijlocul sălii se afla un stereo conectat la două boxe uriașe. De la intrare, doi doctori priveau cu atenție mișcările sportivilor de pe bicicletă. Antrenorul, un tânăr chipeș cu un remarcabil corp atletic, contempla scenariul sportiv, sorbind în tăcere o gură de cafea. Ceasul bătuse deja de miezul nopții.

„Weeee willllll, weeee willeee rock you! Weeeee willllll, we willllll rock yooooou!” Tonurile vibrante de muzică se răsfirau în sală asemenea unui spray energetic. Tânăra respiră adânc, pedalând mai departe cu vigoare. Energia i se revărsa ca un izvor binefăcător în corpul fremătând cu putere. Atâta timp cât o simțea, dinamică și vivifiantă, era mulțumită. Privirea îi alunecă pe chipul celorlalți sportivi. Păreau calmi, concentrați să-și raționalizeze fiecare strop de energie și să-și păstreze postura corectă. Orice deviere le-ar fi cauzat leziuni musculare. Erau obișnuiți cu durerile, cu oboseala, cu disperarea, cu frica de a eșua, cu toate momentele bune sau rele pe care le întâlniseră în nenumăratele ore de antrenament.

Ana se uită la ceasul de mână. Pulsul era stabil, 120bpm la o viteză de 35 km pe oră. În câteva ore trebuia să-l reducă și să consume mai puțină energie. Știa să-și controleze pulsul prin meditație. Puterea mentală îi era călăuză pe acel drum provocător, ieșit din comun, pe acel drum de revelație a propriilor puteri. Din ultimul maraton știa că puterea îi ajungea pentru șaisprezece ore de ciclism. Dar acum era altceva, era ziua finală, o zi care purta în ea presiunea enormă de a învinge. O zi în care două forțe vitale, cea mentală și cea fizică, vor lupta din răsputeri pentru victorie.

Un fior de frică îi săgetă corpul. Calmă, pedală mai departe, dar rămase atentă la fiecare senzație a corpului. Cunoștea bine frica, disperarea, deznădejdea, golul din interior, dar și euforia și satisfacția nemărginită a performanțelor mici sau mari. Nimic nu ar fi fost posibil fără acea legătură intimă cu simțurile, cu profunzimea interiorului. Era o legătură vitală ce se formase în timpul nenumăratelor ore de antrenament.

Se obișnuise să mediteze, în special în clipele grele când durerea îi sfâșia corpul, când gândurile i se zbăteau și îi strigau cu disperare. Prin meditație pătrundea în adâncimile ființei, unde se ascundea de furtunile confuziei, se liniștea, își regăsea claritatea și încrederea în propriile puteri. Încrederea îi aducea surse noi de energie, forma o punte vivifiantă care o ajuta să treacă peste momentele grele.

Între timp, antrenorul de sport se apropie de ea.
- Ana, ești ok? Te văd un pic palidă...
Ana îi oferi un zâmbet ironic.
- Da, sunt bine. Am o durere musculară la piciorul stâng...Ca de obicei...
Ben se uită la ea cu o privire încurajatoare.
- Trebuie să îndurăm, nu o putem trata acum. Știu că ești puternică, totul va fi bine, ai să vezi...

Ben știa că Ana trecea prin dureri groaznice. După atâtea ore de ciclism era ceva firesc. Dar o cunoștea bine, avea încredere deplină în puterile ei. O încurajă din nou, apoi se îndepărtă plimbându-se cu o privire cercetătoare prin sală. Între timp, cei doi de la comisia de examinare își pierduseră spiritul umorului. Stăteau cu ochii ațintiți pe grupul de cicliști, păreau mai obosiți decât ei. Orele treceau încet, cu o greutate apăsătoare. Ana simțea din ce în ce mai mult traumele musculare dar și oboseala. Oboseala era extrem de periculoasă. Deja trecuse de limitele normalului și era conștientă că de acum înainte numai puterea voinței o putea conduce mai departe. Pedala deasupra șeii cu corpul înclinat în față și cu mânile pe ghidon. Durerile erau din ce în ce mai intense, asemenea unor fulgere electrice ce îi tăiau respirația, iar gândurile păreau să se zbată înăbușite sub povara oboselii.

Ca să-și sustragă atenția își lăsă gândurile să zboare în timp și spațiu. Scene din trecut, din orașul ei iubit, Timișoara, începuseră să se deruleze prin fața ochilor. Un fior de durere îi străbătu corpul. Dacă tatăl ei ar fi fost în viață totul ar fi fost diferit. Nu ar fi suportat foamea, sărăcia și singurătatea. Dacă tatăl ei ar fi fost în viață, acel grup de „lupi” nu ar fi îndrăznit să o adulmece cu priviri flămânde. Spuneau că feminitatea ei era devină. Dar Ana știa că nu era feminitatea. Sărăcia și lipsa protecției părintești o puseseră în pericol. Știa că dacă nu ar fi emigrat într-o țară străină, acel grup de „lupi” ar fi devorat-o. Cumva, era o ironie a sorții faptul că străinii i-au dăruit siguranța și respectul pe care l-ar fi meritat acasă. Dar după zece ani, Ana se împăcase cu acea soartă stranie. Iar Timișoara îi râmase ca o parte din ființa ei, frumoasă, mândră, rebelă, cu amintiri gingașe sau dureroase.

Ana se tulbură de gândurile trecutului. În acele clipe se considera norocoasă să fie uitată și pierdută printre străini. De-a lungul timpului învățase să aprecieze orice lecție a vieții, dulce sau amară. Toate lecțiile erau valoroase căci o ajutaseră să înțeleagă ceea ce avea cu adevărat însemnătate. Muncea din greu, făcea multe sacrificii și își urmărea cu îndârjire țelurile. Dar faptul că era independentă și respectată în societatea în care trăia o umplea cu o mândrie nesfârșită.

Ana se scutură de gânduri. Dureri teribile începuseră să-i străpungă trupul, le simțea ca și niște țăndări înfipte în carne. Aruncă o privire în jur. Ceilalți sportivi păreau și ei epuizați și chinuiți de dureri. Între timp, o mulțime de curioși se adunaseră în fața sălii. Sportivii încă se aflau în competiție iar agitația din jurul lor începuse să le fie dăunătoare. Trebuiau să-și păstreze liniștea interioară, deoarece în acele momente fiecare fir de energie era vital.

Un operator de la canalul de televiziune ZDF intră în sală. Filma, în timp ce un ziarist lua interviuri. În loc de energie, în sală forfotea o tensiune apăsătoare. După câteva minute un reporter se apropie Ana.
- Vă deranjez? Pot să vă pun o întrebare?
Pedalând mai departe, Ana îl privi în tăcere pentru câteva secunde. Două cearcăne uriașe îi umbreau ochii. Era sfârșită de oboseală.
- Da...ok...” îi răspunse cu o voce slabă.
- Care credeți că ar fi secretul acestei performanțe?
Ana rămase tăcută. Parcă aștepta un răspuns din interiorul ființei...
- Forța mentală... puterea de sacrificiu...
- Vă mulțumesc. Mult succes în continuare! îi răspunse ziaristul, apoi se îndreptă spre un alt sportiv.

După un timp, Ana simți că interviul, agitația din sală și emoțiile îi răpiseră energia pe care o păstrase pentru final. Apoi, sesiză o stare necunoscută, o stare primejdioasă. Un fulger de durere îi străbătu trupul. Mintea i se încețoșă, respirația îi deveni din ce în ce mai grea, toată ființa îi era încleștată în ghearele oboselii. Trupul îi devenise ca de plumb și simțea cum viața i se scurgea afară din corp. O forță necunoscută o atrăgea într-un abis fără întoarcere. Se scutură speriată, lăsând o rafală de sudoare să cadă pe parchet. În acel moment realiză că ajunse la limitele puterilor. Înfiorată, Ana continuă să pedaleze cu ultimele puteri. Lacrimile îi curgeau pe obrajii fierbinți și palizi ca ceara... „Nuuuuuuu, nuuuuuuu ... , îi țipă o voce din adâncimea ființei. Nuuuu! Trebuie să merg mai departe! Trebuieeee!”

Era o voce disperată, ce răbufni dintr-un tărâm neștiut al ființei. Ana intră într-o stare de agonie, se lupta cu viața. Însă, într-o licărire de luciditate își aduse aminte de făgăduința făcută: era pregătită să-și dea viața pentru a învinge. Starea de agonie deveni mai intensă, mai primejdioasă. Ana se pierdu într-o ceață deasă, înspăimântătoare. Dar în acel întuneric o undă de energie o ducea mai departe. Era acel gând ce purta în el, ca o făclie de lumină, promisunea făcută. Iar acel gând părea să aibă o tărie invincibilă.

Dar după câteva minute, mai lungi decât o eternitate, ceața ce-i învolburase mintea începu să se risipească. Cu o forță necunoscută, corpul se descleștă din ghearele oboselii, pulsul se ridică și pe obraji îi apăru o pată rozalie. O nouă boare de energie îi însufleți ființa. Ana răsuflă adânc în semn de ușurare, apoi își căută un loc liniștit în adâncul ființei, un loc unde să evadeze din durerile care încă îi torturau corpul.

Gândul i se perindă în trecut, într-un loc ce-i era sfânt. Se afla în curtea bunicilor, înconjurată de o mulțime de puișori de găină. Bunica era în bucătărie, făcea de mâncare. Un miros aromatic de mămăligă cu tocăniță de ciuperci inunda curtea pavată cu iarbă fragedă și flori. Din grădină se auzea glasul bunicului. Cânta din suflet o baladă din Ardeal în timp ce cosea iarba. Ana privi puișorii cu tandrețe, minunându-se de puful lor fin ce strălucea în lumina soarelui. Apoi, se amuză de doi pui zglobii ce alergau după un fluture. Aveau picioarele subțiri ca firul de iarbă, dar posedau o agilitate uimitoare. Băgă mâna în buzunar și scoase câteva boabe de grâu pe care le împrăștie în jur, iar puișorii înfometați se repeziseră să le mănânce.

Ana rămase în trecutul îndepărtat pentru o bună bucată de timp până când tonurile muzicii au trezit-o din starea de reverie:
„The winner takes it all,
The loser standing small,
Beside the victory,
That’s her destiny...”
Își ridică privirea încă împăienjenită de puritatea și frumusețea scenei din copilărie. Mii de fiori îi năpădiseră corpul. Încă pedala pe bicicletă când un grup gălăgios intră în sală vociferând:
- Victorie, victorie!!!”
Se uită istovită la camerele de filmat, apoi la ziariștii ce se strecurau grăbiți printre lumea ce se adunase în sală.

De la microfon o voce îi anunță numele. Ana încetă să pedaleze. O avalanșă de emoții îi năpădi trupul. Tremura... Ceasul de pe bicicletă arăta 854 de km parcurși. Își ridică privirea și lăsă un strigăt de fericire înspre cer. Făcuse un record mondial de 24 de ore în ciclism de sală. Era ora 18:05, 17 martie 2001!

Înmiresmate cu bucuria momentelor unice, lacrimi calde i se rostogoleau pe obraji. Bătăile inimii se contopiseră într-un izvor de trăiri care încă mai curg în poiana sacră a amintirii. Rănile trecutului se transformaseră într-o o câmpie de flori udată de ploile răcoroase ale străinătății.

***
Uitată printre străini - Reflecțiile autorului

Proza „Uitată printre străini” este în esență o călătorie în identitatea unui adolescent. Am scris această narațiune în lumina convingerii că literatura ar putea dărui o undă de motivație în special adolescenților și ar putea aprinde o scânteie de reflecție asupra propriilor abilități.

Povestea bazată pe întâmplări reale explorează dorința și voința ca motivație centrală, o temă adeseori întâlnită în romantism. Am scris intenționat această poveste în persoana a treia pentru a menține o oarecare distanță de emoții și evenimente. „Uitată printre străini” explorează în mod natural caracteristici care apar în timpul călătoriei unui adolescent spre identitate, cu intenția de a oglindi relația individuală cu puterea interioară. Povestea oferă o evadare temporară, asemenea unui mijloc de transport narativ, într-o lume nouă unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect, deoarece ziua victoriei este doar rezultatul unui lung lanț de evenimente cauzale.

Romanele „A Wrinkle in Time” (1962) de Madeleine L’Engle și „Paper Towns” (2008) de John Green, m-au inspirat să reflectez asupra provocărilor prin care trec adolescenții. De asemenea, „Scris în stele” de Aisha Saeed și „Thousand splendid suns” de Khaled Hosseini m-au motivat să accentuez în proza scrisă tema emancipării feminine.

Călătoria protagonistei Ana din „Uitată printre străini” ilustrează faptul că dezvoltarea identității nu este legată de un loc singular. Deși la prima vedere povestea descrie o performanță sportivă, la un nivel mai profund, narațiunea dezvăluie un caracter reformator care se revoltă împotriva normelor, valorilor și puterilor prestabilite. Ana este un caracter feminin care aduce aminte de actul de rebeliune și refuzul de a-și perpetua existența în ceea ce o degradează.

Academiciana Julia Kristeva vorbește despre o experiență interioară care este capabilă să-și asimileze complexitatea trecutului pentru a aborda prezentul și viitorul. Similară este și experiența protagonistei, o experiență legată adânc de trecutul ei care răspunde întrebărilor morale despre calea de a trăi decent într-o lume uneori nedreaptă și inegală.
Adolescența poate fi privită ca o perioadă de „Sturm und Drang” (Furtuna și Avânt).

Peter Benson în „Journal of Youth Adolescence” (2011) afirmă că atitudinea de auto-încurajare ajută la dezvoltarea unei identități „orientată spre generozitatea spiritului și răspunsul empatic față de ceilalți”. Maratonul de ciclism de 24 de ore poate oferi o perspectivă valoroasă într-o performanță neobișnuită și simbolizează avântul care urmase după furtună, culminat de actul noilor descoperiri.

Studiile bazate pe teoriile lui Michel Foucault indică faptul că sportul, ca disciplină modernă, nu numai că formează identități ci oferă și instrumente discursive pentru a se opune relațiilor de putere opresivă. Aș putea spune că „Uitată printre străini” este o călătorie în timp, care poate fi văzută ca o revizuire a unei profunzimi intime și ca o vindecare sufletească.

Povestea Anei poartă propriul concept, un 'eu' cu un potențial care depășește limitele și găsește o nouă semnificație pentru 'durere,' ca oportunitate de a stabili un sens mai profund al identității. Ajungerea la limita puterilor reprezintă un moment de schimbare irevocabilă prin care personajul învață să depășească obstacolele vieții.

Jaan Valsiner afirma în 2009 că rolul unui personaj este îndeplinit atunci când cititorul se recunoaște în el. Consider că proza poate influența pozitiv comportamentul social, cultural și ideologic, prin modul în care un personaj narativ este descris și maniera în care acesta aderă să inspire cititorii.

„Uitată printre străini” amintește de faptul că circumstanțele vieții nu sunt egale pentru toți, cu toate acestea, șansa de valorificare a propriilor puteri există în fiecare ființă. Povestea lasă de înțeles că alegerile pe care o tânără le face la o vârstă fragedă îi vor croi calea pe care o identitate va crește, se va maturiza, și va deveni un copac roditor.
------------------------------------
Anișoara Laura MUSTEȚIU
8 noiembrie 2021
Sydney, Australia

Web Analytics