Ovidiu ȚUȚUIANU: URME ALE PELASGILOR (DACILOR) LA TROIA

TUTUIANU Ovidiu2Motto:
„Potrivit lui Herodot, cel mai avut și mai
puternic oraș al Eolilor a fost Troia, cetate
pelasgă înconjurată de ziduri ciclopice..”.
(Nicolae Densușianu - Dacia preistorică)

„Încă înainte de imigrațiunea grecilor, celților și a germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de oameni... pe care istoricii greci îi numeau în general pelasgi... Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile de la nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia mică, în Asyria și Egipet...Întreg teritoriul Thraciei, care într-o vechime îndepărtată cuprindea și populațiunile omoglote din nordul Dunării de jos a fost de asemenea o țară pelasgă ”[1].

În documentata sa operă mai sus citată, Nicolae Densușianu aduce dovezi privind prezența pelasgilor în peninsula Hemului (Balcanică), în insulele Mării Egee, în Asia Mică, în Syria, Mesopotamia și Arabia, în Egipt și Libia, în Italia, în Galia de sud și în Iberia, în părțile de nord ale Dunării și Mării Negre. El mai atrage atenția asupra faptului că, încă din timpuri foarte îndepărtate, triburile pelasge de păstori, au roit de la Carpați către vest și nord, dar și către sud, unde au ajuns în regiunile nord-estice ale Africii, pe câmpiile scăldate de fluviul Nil, în zonele aflate azi în statele Egipt, Sudan și Etiopia.
Aceste grupuri de păstori, „avute și războinice”, au transportat acolo și primele elemente ale civilizației preistorice; au întemeiat primele sate și orașe, au construit primele temple și oracole, au desecat mlaștinile Nilului, au fertilizat mare parte din deșerturi. Astfel, s-au pus aici, bazele socio-politice și religioase ale societății de atunci.

Acești primi locuitori ai Egiptului se numeau romi și aparțineau după credințele lor religioase, după tradiții și dialectul limbii vorbite, familiei vechi și puternice a arimilor de la nordul Dunării de jos. Mai mulți regi egipteni din familia romilor poartă (conform inscripțiilor și izvoarelor vechi) nume ca: Rama-tu, Ramen, Ramen-ter, Ramen-ma, Ramsses, Armesses. De asemenea în listele regilor din Etiopia se află nume ca: Rhamâi, Remâ, Armâh și Letem.

Potrivit afirmației preoților egipteni, regii vechi ai Egiptului au fost din neam în neam piromi, cuvânt pe care Herodot l-a tradus în limba greacă ca „om onest și generos”. La început, cuvântul Πίρωμις /piromis/(pi-romi) a fost numai o denumire etnică, unde „pi” este în gramatica egipteană un articol proclitic. De la pi-romi, sau mai de grabă de la pi-rami derivă numele piramidelor, vechile monumente funerare ale regilor egipteni, pe care arabii la numesc, mai corect, Haram, adică morminte arimice. Ca o întărire a originii pastorale pelasgice, faraonii Egiptului purtau, încă de pe vremea lui Osiris, ca însemne tradiționale ale suveranității lor: cârligul (toiagul îndoit) de păstor și biciul boarului. Aceste accesorii, pe care le-am văzut la nenumărate statui amplasate în sălile Muzeului de Egiptologie din Cairo (01.10.2017) sunt pomenite adesea în folclorul românesc și le mai poartă în prezent stăpânii turmelor de oi și cirezilor de vite din Carpați.
Și mai spune cu tristețe istoricul patriot: „Din nefericire, chiar și puținele date fragmentare, ce ne-au rămas despre pelasgi, ne sunt transmise de cei care i-au cucerit, i-au persecutat, i-au împrășiat și în urmă i-au calomniat... Istoria epocii lor de înflorire a rămas înmormântată. Cu deosebire, istoria politică a pelasgilor meridionali se încheie cu căderea Troiei” [1].

1.Troia, oraș legendar

Troia (în greaca veche Τροία/Troia sau Ίλιον/Ilion, în latină Troia sau Ilium) este un oraș-cetate legendar, locul unde s-a desfășurat Războiul troian, așa cum este descris în special în Iliada și în Odiseea, cele două poeme epice de mari proporții atribuite lui Homer [2]. Astăzi, este numele unui sit arheologic în nord-vestul Turciei (Anatolia, provincia Çanakkale), localizarea tradițională a Troiei homerice (în turcă Truva, în engleză Troy), pe colina Hissarlik la sud- est de strâmtoarea Dardanele, sub Muntele Ida aproape de coasta estică a Mării Egee. Un oraș nou, Ilium, a fost fondat pe acest loc în timpul domniei împăratului roman Augustus. A înflorit până la fondarea Constantinopolului și a intrat treptat în declin în perioada bizantină.

În anii 1870, călăuzindu-se după descrierile lui Homer, arheologul german amator Heinrich Schliemann a făcut săpături în zonă, descoperind mai multe tezaure, considerate a fi ale regelui Priam. Alte cercetări au adus la iveală existența mai multor așezări umane, construite succesiv una peste alta (cca 9). Una dintre acestea (Troia VIIa) este de obicei identificată cu Troia homerică (figura 2). Au fost avute în vedere și alte amplasamente însă situl a fost identificat cu succes drept locul unde s-a aflat orașul numit Wilusa în textele hitite, Ilion fiind transliterarea grecească a acelui nume. Acceptat de majoritatea cercetătorilor a fost înscris în anul 1998 pe lista patrimoniului mondial UNESCO [3], [4].

2. Războiul troian

Acest conflict major al antichității este prezentat în versuri mult apreciate de posteritate, sub forma unei povestiri seducătoare având drept eroi atât zeități cât și oameni. Zeus/Jupiter, conducătorul suprem al zeilor din Olimp, aflând că mai mulți „subalterni” au vrut să se razvrăteasca, i-a pedepsit. Cei mai aspru pedepsiți au fost Apolo și Poseidon, care vor trudi să înalțe zidurile Troiei.

Fiul lui Laomedon, Priam, a luat locul tatalui sau pe tronul Troiei și s-a căsătorit cu Hecuba care i-a daruit 50 de fii și un numar mare de fiice. Însă, pe când era însărcinată cu unul dintre fii, Hecuba a avut un vis cum că nu se năștea un copil ci o torță aprinsă care ajungea să mistuie întreg orașul. Priam a ținut seamă de vis și atunci când s-a nascut copilul l-a dus departe pe o stâncă sperând că fiarele pădurii îi vor veni de hac și a dat această sarcină unui pastor. Peste câteva zile trecând pe acolo păstorul l-a găsit pe copil sugând lapte la o ursoaică și înduioșat, l-a luat acasă și l-a îngrijit, numindu-l Alexandru. Când a crescut, copilul a ajuns sa fie păstor chiar la tatăl lui, Priam. Regele Priam a organizat petreceri, jocuri și întreceri oferind ca premiu un taur la care ținea mult Alexandru. În consecință el a decis să participe la întreceri și a câștigat. Priam și Hecuba l-au intrebat de unde este și din vorbă în vorbă au aflat că este fiul lor, adăugându–i și numele de Paris (care însemna rudă de aproape, regăsită).

La nunta zeiței Tetis cu regele Peleu, toți zeii petreceau de zor. Numai zeița Eris care proteja discordia, cearta, bârfa nu fusese poftită la petrecere și se gândea cum să le strice cheful. În toiul petrecerii a deschis ușile palatului zeesc, a scos de la sân un măr de aur, aruncându-l în mijlocul dănțuitoarelor cu provocarea: „celei mai frumoase dintre voi", dispărând instantaneu.

A început cearta între zeițe pentru a intra în posesia mărului oprit de Zeus. Principalele rivale erau: fiicele sale, Afrodita (zeița dragostei și a frumuseții) și Palas-Atena (zeița înțelepciunii) dar și soția sa, frumoasa dar geloasa Hera. Ca sa nu le supere pe nici una și întrucât niciunul din zei nu vrut să fie judecătorul, Zeus a decis ca alegerea s-o facă un muritor, care s-a dovedit a fi chiar păstorul Alexandru-Paris. Fiecare dintre zeițe i-a făgăduit lui Paris câte o rasplată dacă voinicul o alege. Hera i-a spus că-l va face rege în toată Asia, Palas-Atena că va fi învingator în lupte și printre întelepți iar Afrodita că-l va face fericit dându-i de soață pe regina Elena, fiica lui Zeus și a Ledei.

Paris a acceptat oferta Afroditei care l-a îndemnat să plece la Sparta și s-o răpeasca pe Elena frumoasa soție a regelui Menelaos. Paris a pornit spre Sparta împreună cu Enea, iar regele Menelaos a lasat-o pe Elena să se ocupe de ei. Dar cum a plecat Menelaos, Afrodita a venit împreuna cu Eros care a țintit-o pe Elena direct în inimă, cu „săgeata dragostei”. Astfel, Elena s-a urcat pe corabia lui Paris și au plecat amândoi spre Troia. Menelaos, sfătuit de Hera (care și-a propus să se răzbune pe alegerea lui Paris), s-a dus la fratele lui, Agamemnon. Ei au hotărât să porneasca un război împotriva Troiei, încercând mai întâi o împăcare. Priam i-a solicitat lui Paris să le-o redea pe Elena, însă a fost refuzat. Astfel a început razboiul. Menelaos și Agamemnon și-au trimis soli chemând în oastea lor toată „floarea” grecilor (corect aheilor-n.a.). Profetul Calchas i-a spus lui Agamemnon ca vor învinge în lupta dacă va fi alaturi de ei și Achile, fiul zeiței Tetis și al muritorului Peleu. Astfel Agamemnon îl trimite pe Ulise să-l caute pe Achile și să-l cheme la luptă.

Tetis știa că sfârșitul lui Achile va fi în razboiul Troiei și de aceea l-a „călit” de mic ca nici o armă să nu-l pătrundă; l-a scăldat în Stix (râul din Hades/infern) ținându-l de călcâiul stâng, singura zonă rămasă vulnerabilă. Centaurul Hiron l-a perfecționat în meșteșugul armelor.

1186 de corăbii și peste 100 000 de oameni înarmați, sub conducerea lui Agamemnon au ajuns pe țărmurile Troiei. În întimpinarea lor a venit Hector, fiul cel mare și puternic al lui Priam. A început lupta, dar până la urma oștenii regelui troian s-au retras în cetate. Luptele sângeroase au durat ani de-a rândul.

După o vreme, tabăra lui Agamemnon a fost cuprinsă de ciumă. Zilnic mureau sute de oșteni. Ca să scape de molimă, Hriseis/Hriseida fiica preotului troian Hrises căzută în mâinile lui Agamemnon trebuia sa fie redată tatălui sau. Achile l-a solicitat în consecință pe Agamemnon însă acesta l-a condiționat de primirea în schimb a favoritei lui Achile, roaba Briseis/Brisaida. Și astfel, între cei doi a apărut un mare conflict. La repornirea bătăliei, având nevoie de viteazul Achile, Agamemnon i-a trimis-o înapoi pe Briseis, dar Achile nu a acceptat. Când Hector, fiul lui Priam a ajuns in tabara lui Agamemnon, a fost întâmpinat de Patrocle (în armura lui Achile), pe care l-a răpus. Achile auzind aceasta s-a supărat foarte tare, iar mama lui, zeița Tetis s-a dus la Hefaistos care i-a confecționat o armură și mai rezistentă. Apoi Achile s-a împăcat cu Agamemnon și au reluat lupta. Dintre vitejii conducători troieni mai ramăsese numai Hector care l-a înfruntat pe Achile în afara zidurilor cetății, dar a fost invins de acesta care i-a târât trupul inert legat de carul său, în fața troienilor îngroziți de așa cruzime. Bătrânul Priam, ocrotit de Hermes, s-a dus la cortul lui Achile, implorându-l să-i dea cadavrul lui Hector. Achile acceptă și le mai dă troienilor un răgaz de 12 zile, pentru slujbele de înmormântare, după care a reînceput razboiul. Moartea lui Hector a fost cea mai mare pierdere a troienilor, fiind jelit de părinți, de Elena, cumnata sa dar mai ales de iubita sa soție, Andromaca. În ajutorul Troiei a venit și oștirea amazoanelor conduse de Pentesileea dar aceasta a fost înfrântă de Achile. Mai departe Achile l-a biruit și pe Memnon, fiul unui faraon egiptean. La un moment dat, Paris a pus o săgeată în arc, și l-a țintit pe Achile, iar zeul Apolo a îndreptat săgeata spre călcâiul stâng al acestuia. Pentru armele și trupul lui Achile s-a dat o luptă crâncenă între ahei și troienii care cutezaseră din nou să iasă după ziduri. În final, armele au ajuns în posesia lui Ulise, câștigator în disputa cu puternicul Aiax, care pierzând s-a sinucis. Grecul Filoctet stăpânea arcul lui Heracle cu săgețile înmuiate în sângele Hidrei și cu acest arc a ucis mulți troieni, iar printre ei l-a nimerit și pe fiul lui Priam, Paris.

Iliada se termină cu deznădejdea ce-i cuprinsese atât pe ahei cât și pe troieni, întrucât eroii cei mai străluciți din ambele tabere pieriseră de mult și cu toate acestea războiul dezlănțuit în jurul Troiei tot mai contenea. Se apropiau zece ani de la începerea conflictului, fără ca zeii să alunge pe ahei sau să dărâme Troia [2], [5].

De abia în primul capitol din Odiseea vom afla sfârșitul orașului-cetate. Ulise le-a propus grecilor sa construiască un cal de lemn care sa fie atât de mare încât să adăpostească 50 de oșteni bine înarmați (figura 3), iar Agamemnon cu grosul oștilor s-au făcut că pleacă, retrăgându-se lângă insula Tenedos.

Troienii chiar au crezut că grecii i-au părăsit și bucuroși au alergat la țărm, unde se afla calul de lemn. L-au luat, l-au dus în cetatea Troiei și au sărbătorit cu multă băutură evenimentul. În toiul nopții, Ulise și ceilalți luptători troieni au ieșit din calul de lemn și au deschis porțile cetății. S-a întors și grosul armatei care a pătruns în cetate. Troienii, în mare parte surprinși în somn au fost măcelăriți iar Troia fu arsă din temelii. Cei care mai scăpară vii au fost înlănțuiți și duși în robie [2].

3. Coloșii lui Memnon

După unele surse, bazate și pe afirmația lui Eratostene, războiul troian s-a desfășurat între 1194-1184 î.Hr. [4]. La capitolul anterior, printre numeroasele dispute între diverși eroi ai încleștatei confruntări s-a semnalat și cea dintre aheul Achile și egipteanul Memnon. Acest Memnon era fiul mitic al zeiței Aurora și al regelui Egiptului și Etiopiei, Tithon.

Memnon fusese trimis de tatăl său în ajutorul Troiei, fiind și nepot al lui Priam. După ce îl răpuse pe Antiloh (viteazul și iscusitul fecior al bătrânului Nestor), Memnon se luptă din greu până în pragul serii cu faimosul Achile. Până la urmă Memnon căzu mort la picioarele lui Achile, care astfel își răzbună bunul său prieten, Antiloh. Atunci zeița Aurora, plină de durere, se duse la Zeus cu rugămintea să nu-l părăsească pe fiul ei. Mai-marele zeilor îi ascultă rugămintea și-l prefăcu pe viteazul Memnon în roua zorilor, care cade pe frunze dimineața înainte de înălțarea Aurorei. Astfel zeița își vede în fiecare dimineață pe feciorul drag, care se topește de căldura ei [2].

Interesant și încă neexplicat este faptul că peste aproape două secole, mitul respectiv și-a găsit o aplicație concretă chiar în Egiptul faraonilor.

Pe malul vestic al Nilului, lângă orașul antic Theba („cea mai veche și mai grandioasă capitală a Egipetului, care purta un nume pelasg” [1] ) în apropierea actualelor localități Luxor și Karnak se păstrează încă vestigiile aleii monumentale care ducea la templul (acum dispărut) lui Amenhotep al III-lea/Amenophis al III-lea. Domnia acestui faraon (între 1390-1352 î.Hr) a însemnat apogeul puterii și prestigiului Egiptului antic. Din templul respectiv, una dintre cele mai grandioase construcții din perioada Regatului Nou, s-au păstrat, printre altele două statui gemene gigantice (18 m înălțimea și 800 t masa), sculptate în blocuri monolite de gresie, care îl înfățișează pe faraon, așezat pe tron, cu mâinile pe genunchi (figura 4). Statuile sunt cunoscute sub numele impropriu de „Coloșii lui Memnon”, localnicii numindu-le „el Colossat” sau „es Salamat”.(Ulterior, în 2014 s-au mai descoperit alte două statui incomplete, de dimensiuni mai reduse, repezentând același faraon; una dintre ele, având 13 m înălțime și 250 t masă, îl prezintă tot șezând, cu mâinile pe genunchi, în timp ce la cealaltă poziția este „în picioare”).

Se spune că în anul 27 î.Hr, un puternic cutremur care a zguduit zona, a produs o crăpătură masivă în statuia situată spre nord, alte fisuri fiind provocate de puternicele furtuni de nisip produse în timp. În consecință, în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, statuia a început să emită sunete bizare, tânguitoare.

Acest fenomen straniu, menționat și de istoricii antici (Strabon, Tacit, Philostrat ș.a.), a fost interpretat de poeții greci și preluat de vizitatorii zonei ca o materializare a mitului lui Memnon. Receptiv la rugămințile Aurorei, Zeus/Jupiter l-a reîncarnat pe Memnon în statuia lui Amenhotep al III-lea/Amenophis al III-lea. Astfel Memnon este readus la viață în fiecare dimineață, când Aurora își mângâie cu razele sale fiul, iar el îi răspunde cu un plânset prelung [6].

Duioasa legendă are însă o explicație științifică: sunetele emise se datorează vibrațiilor produse pe suprafața crăpăturilor, cauzate de trecerea bruscă de la frigul nopții la căldura primelor raze ale soarelui. Se mai spune că pe la anul 170 d.Hr. împăratul roman Septimius Severus ar fi dispus repararea statuii și zgomotele ar fi încetat. Totuși, unele ghiduri recomandă turiștilor să viziteze statuile uriașe când răsare soarele. „Dacă ai noroc, roua care se usucă în crăpături îți va oferi sunete ireale, celebre încă din vremea Greciei antice” [7].

Cu ocazia unei excursii efectuate în Egipt în luna octombrie 2017 nu am reușit să verific dacă fenomenul semnalat din vremuri imemoriale se repetă și în prezent. Însă, sub impresia celor relatate de ghidă la fața locului, am încercat, la câteva zile de la vizită, să transcriu în versuri, mitul respectiv:

Piatra care cântă
(Mitul statuii lui Memnon)

Din Tithon și – Aurora, el, Memnon se născuse,
Monarh în Egipetul, din vremi de mult apuse,
A fost trimis de tată în ajutorul Troii,
Dar a plătit tributul prea scurtei sale glorii.

El l-a învins în luptă pe al lui Nestor fiu,
Dar fu răpus de-Achile în luptă mai târziu.
Atuncea Aurora la Jupiter veni,
Să-i readucă fiul la viață-n orice zi.

Și astfel Aurora în orice dimineață,
Îl mângâie cu raze trecând peste-a lui față.
Iar fața cea crăpată, a rocii colosale,
Răspunde printr-un plânset, iubirii maternale.

4. Eroi cu origini tracice implicați în războiul troian

În Iliada Memnon este descris ca „un mândru și frumos fecior de faraon, cu fața albă ca laptele, uriaș la făptură, viteaz neîntrecut în războaie” [2].
Tenul foarte deschis al faraonului, total nepotrivit cu cel înegrit de soare al egiptenilor din zilele noastre ne face să credem în originea non africană a acestuia, care coincide cu afirmația lui N.Densușianu (capitolul 1), cum că „primii faraoni ai Egiptului au fost din neamul arimilor de la nordul Dunării de jos”. Deci se poate deduce că Memnon era de origine tracică/dacică.

Tot în Iliada, Homer mai amintește de un alt luptător cu numele de Rigmos, din locul unde plugul scoate glii mari și groase de pământ (Thracia), care alergase în ajutorul troienilor [1].Pe de altă parte nu se poate trece cu vederea peste apropierea aparent curioasă a numelor Memnon și Agamemnon, luptători din tabere diferite, dar care proveneau la origini din numerosul neam al tracilor, coborâtor din pelasgi (capitolul 1).

5. Dacii la Troia

Într-o lucrare proprie tipărită în 2017 [8] arătam cu regret, că reputatul istoric Vasile Pârvan (1882-1927) care s-a inspirat masiv din Dacia preistorică, atunci când a scris Getica. O protoistorie a Daciei [9], nu a menționat-o în bibliografie, afirmând că „lucrarea lui N.Densușianu este un roman fantastic, plin de mitologie și filologie absurdă, care a stârnit admirație și entuziasm numai printre diletanți”. Însă, după 1920 (la 9 ani de la decesul lui N.Densușianu și în contextul creșterii conștiinței naționale a românilor ca urmare a Marii Uniri de la 1 decembrie 1918), savantul Vasile Pârvan trece hotărât, prin colaboratorii pe care și-i formase, la abordarea frontală a cercetărilor arheologice privitoare la preistoria Daciei. Totodată, fondează revista anuală Dacia. Recherches et découvertes archeologiques en Roumanie (1924) și ține prelegeri la Cambridge, sub titlul: Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile Carpato-danubiene.

Pe baza unor dovezi arheologice necunoscute de predecesori, dar și a unor similitudini toponimice evidente între zona nord dunăreană și Asia Mică el ajunge să afirme în final că: „pe ruinele cetății myceniene (Troia-n.a.), în care poetul cântase pe Hector, eroul și pe Andromaca cea tristă, dacii năvalnici ridicaseră din nou, la câteva secole după grozava cădere, o altă cetate; făurarii nordului carpatic turnau acum arme de bronz și olarii getici modelau vase în pământ ars, ale căror modele fuseseră odinioară create în văgăunile munților noștri și pe malurile roditoare ale Dunării și Tisei” [10].

Printre obiectele analizate de V.Pârvan se afla ceramica de tip „ungar” (cu proeminențe în formă de coarne și cu buza vaselor retezată oblic) găsită atât la Troia VII cât și în lacul Boian, la vest de Călărași (figura 5). Iar printre obiectele metalice se citează securea de tip „carpatic” și în special „transilvan”, turnată după tiparul de lut perfect păstrat, descoperit în Troia VII.

Referitor la toponimii, el atrage atenția asupra asemănării între denumiri geografice din regiunile istorice antice Bithynia și Mysia (vecine cu Troia) și cele din Dacia: Cepora/Bithynia, respectiv, Capora/Dacia; Caucones/Bithynia, respectiv /Caucoenses/ Dacia; Argesis/Mysia, respectiv Argesis/Dacia; Sala/ Bithynia, respectiv Sala/Dacia etc. Este de admirat, maniera demnă și patriotică cu care academicianul român înfruntă, documentat, opiniile unor istorici germani de renume (K. Schuchardt, H. Schmidt, A. Brűckner, A. Götze și W. Dörpfeld), concluzionând: „Nu trerii, nu cimmerienii, ci pur și simplu geții au fost locuitorii Troiei între 1 000 și 700 î.Hr.” [10].
-----------------
Bibliografie
Nicolae Densușianu, Dacia preistorică (ediție facsimil, după cea tipărită de Institutul de Arte Grafice „CAROL GȌBL”, București, 1913). Editura ARHETIP, București, 2002.
George Andreescu, Iliada, Odiseea, Eneida, repovestite. Editura Viitorul românesc, București, 1994.
Ahmed Talat. Turcia.Ghid Turistic. Editura Vremea, București, 2006.
Jeremy B.Rutter, JoAnn Gonzalez Major, Troy VII and the Historicity of the Trojan War, Darmout, 2016.
Anca Balaci, Mic dicționar de mitologie greacă și romană. Editura Mondero, București, 1992.
Roxana Nicolae, Egipt.Ghid turistic. Editura Vremea, București, 2006.
Andrew Humphreys, Egipt. National Geographic, Editura Adevărul Holding, București, 2010.
Ovidiu Țuțuianu, Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu. Editura Dacoromână TDC, București, 2017.
Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei. Editura Cultura Românească, București, 1926.
Vasile Pârvan, Dacii la Troia. Studii de protoistorie a Daciei. Editura SAECULUM I.O., București, 2011.
---------------------
Ovidiu ȚUȚUIANU
București
14 iulie 2021

Web Analytics