Anca SÎRGHIE: VOCAȚIA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

STRAJERI Stefan ISTORIA ROMANILOR CANADIENI 1890 2020 cop1Ștefan Străjeri trăiește de mulți ani în statul Michigan din SUA, unde nu s-a stabilit purtat de vestitul American Dream și nici nu a decis să se îmbogățească. El înțelege să dea pentru românii americani tot ce are mai bun în ființa lui. Așa l-am descoperit eu, poposind în Michigan, totdeauna prezent la evenimente importante din comunitatea conaționalilor lui, pentru că tot ce însemna cultură românească pe el îl interesează. Nu, nu cred să fi lipsit vreodată dl Străjeri de la conferințele mele literare, dar adevărul este că nici nu bănuiam ce se află dincolo de paravanul solid al bunului simț gestual și al decenței cu care îmi vorbea, calități venind dintr-o modestie absolută. Redacta pe atunci publicația Curentul Internațional, ziarul pe care îl aducea la Sfânta Biserică, să-l ofere celor doritori de lectură.

Un proiect, cum este acea publicație prestigioasă, redactată „în limba maicii sale” pentru societatea românilor americani din Michigan, nu a fost abandonat nici măcar atunci când Ștefan Străjeri a dat prioritate unei noi idei cutezătoare. Privind în jur, bucovineanul lumit a realizat că viața comunității românilor din Michigan nu este consemnată într-o monografie reprezentativă, deși după un secol de existență pe pământ american se adunase un material documentar enorm. Fără multă cumpănire, economistul cu studii temeinice făcute la Iași, în capitala universitară a Moldovei, și-a suflecat din nou mânecile și a pornit la treabă. De data aceasta, trebuia să scrie o lucrare de sinteză în care să panorameze istoric viața conaționalilor săi din statul american de reședință, tocmai când românii depășiseră acolo 100 de ani de la așezarea în Lumea Nouă. O asemenea abordare monografică, așa cum am mai spus-o cu alte ocazii, ar fi necesitat un colectiv de specialiști în diferite domenii. Însă autorul nu dispunea de experți în varii aspecte ce urmau să fie tratate. Purta însă în el o dragoste nețărmurită pentru istorie, se dovedise un economist priceput și se afirmase ca publicist. O profesie de bază solidă, o practică jurnalistică și o pasiune de o viață, înmănunchiate strâns, au constituit axa pe care s-a fundamentat cercetarea sa.

Și, ca să spunem lucrurilor pe nume, este foarte important să ai o soție înţelegătoare ca Luminița, gata să te susţină și să te sprijine moral. Încetul cu încetul, un întreg demisol s-a populat cu documentele adunate de autorul monograf. Le-am privit chiar eu într-o vizită anume făcută și am rămas cu impresia că asistam la montarea scenografică a unui spectacol, cel al creării unei cărți de căpătâi a românilor diasporei noastre americane. Erau acolo colecții întregi de publicații, de documente ale unor societăți, de istorii ale bisericilor, de biografii ale unor personalități, cu portretele lor cu tot. Munți de tipărituri și fișe! Ca să fie culese toate datele documentare necesare, a fost nevoie de mult efort și de timp pe măsură. Toate acestea, în SUA, unde cetățenilor li se impune cel mai alert ritm de muncă pentru asigurarea pâinii celei de toate zilele. Astfel a pornit autorul la drum, un drum lung și spinos, în care greutățile documentării pe baza colecțiilor de publicații și a actelor originale de la instituțiile pe care s-a edificat viața românilor, se cereau corelate cu surse livrești, atâtea câte se găsiseră.

Când inimaginabilul travaliu a luat sfârșit, s-a ivit în lumea românilor din Michigan rodul mult așteptat, o monografie fără egal acum, la început de secol al XXI-lea, o sintetizare a ce a însemnat prezența noastră ca națiune între viețuitorii de dincolo de Atlantic. Aceasta este cartea Românii americani de la Marile Lacuri, cu subtiltul Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan, publicată în 2014 la Editura Anamarol din București. Așa cum era firesc, monografia s-a lansat la Pojorâta, comuna natală a autorului de pe frumoase plaiuri bucovinene, într-o zi estivală de neuitat. A fost prezentă la eveniment și profesoara de istorie din comună, cea care îi sădise iubire pentru trecut învățăcelului de altădată, acum revenit acasă din America. Nicio exagerare cu privire la ascendența onorantă a neamului Străjerilor, venind din străfunduri de istorie, din secolul de aur al lui Ștefan cel Mare. Era chiar așa, cum aveam să primesc confirmarea tocmai la Pojorâta. Cu prilejul acelei vizite oficiale de lansare a monografiei, am cunoscut câțiva colegi de facultate ai autorului, ieșeni care nu ezitaseră să sosească în localitate spre a-l revedea pe Ștefan în zi de sărbătoare, una în care i s-a oferit distincția de Cetățean de Onoare al comunei lui natale.

Așa cum era firesc, în România am participat și la prezentarea cărții la București, dar am organizat o alta la Sibiu și apoi la Bistrița. Este drept, că tot spectral, după cum alergase vestea noii apariții, s-a susținut lansarea monografiei în statele americane, pornind din Michigan, prezentările ajungând la New York și de acolo la Cleveland Ohio și chiar la Câmpul Românesc lângă Hamilton din Canada românilor. Ceea ce izbândise Ștefan Străjeri era un etalon de monografie, pe care cu greu l-ar putea altcineva întrece. Ținem să precizăm convingerea că fiecare comunitate națională ar avea nevoie de o asemenea sinteză, devenită cartea de vizită identitară a sa. Viitorul este deschis oricărei competiții, însă, până atunci, mărturisesc că nu pot uita bucuria acelui succes de pe ambele maluri de Atlantic, pe care eu, ca prefațator, am împărtășit-o cu autorul.

Ca un Phoenix renăscut din propria cenușă, iată că Ștefan Străjeri a revenit curajos la linia de start pentru un nou proiect livresc. Gândul lui ctitorial descoperise un alt obiectiv ce putea să pară insurmontabil, marea comunitate a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Aceasta, pentru că simțea că se cere completat un alt gol, de data aceasta unul ce stăruia în viața conaționalilor lui din vecinătatea Statelor Unite. O responsabilitate cu mult mai dificilă, cu o documentare sinuoasă, fără acces la surse directe de informație, ca în precedenta acțiune. Rămâne un mister felul cum autorul nostru s-a edificat la un nivel atât de înalt, cu o bibliografie vastă, astfel ca noua sa carte, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, să cuprindă peste 800 de pagini. Ștefan Străjeri a așezat în ele întreaga poveste a dăinuirii de peste 130 de ani a românilor pe meleaguri canadiene. Autorul dovedește cu argumente peremptorii că în noua lor patrie românii nu s-au mulțumit să supraviețuiască, ci ei au reușit să strălucească prin ceea ce au realizat, unii dintre ei intrând în elita artistică și științifică a Canadei, îndeobște primitoare cu noii ei locuitori.

Desigur că existaseră niște lucrări pe care eu le răsfoisem întâmplător. Dar dl Străjeri le-a cercetat cu mare atenție. Les Lutic a publicat cartea Prairie Pioneers - The Romanians (Pionierii Preeriei - Românii) într-o ediție fără an și fără menționarea editurii, sub egida Muzeului Românilor din Boian, Canada, unde autorul este muzeograf. La rândul ei, Dr. Eleanor Bujea a scris Romanians in Canada, tipărită în 2009 la Editura Episcopiei Române din America, de la Vatra Românească. Cercetătorul evreu, originar din România, Vladimir Werstman, a evocat pe românii din America și Canada, iar Jean (Ion) Țăranu, care a locuit la Montréal și a fondat Câmpul Românesc de la Val David, a scris în limba franceză cartea intitulată Presence roumaine au Canada. Existau și câteva lucrări redactate în engleză, dar prezentând societatea conaționalilor lui din anumite regiuni: una despre Românii din Alberta, alta despre Românii din Saskatchewan etc. Fără îndoială că lipsea o panoramare a întregului. Pe aceea și-a propus Ștefan Străjeri să o realizeze. De data aceasta, a luat ca busolă niște studii socotite de el mai cuprinzătoare și certe ca informație științifică, ilustrând dictonul „cărțile din cărți se fac”, iar meritul autorului este cel de a fi citat cu atenție fiecare sursă documentară folosită.

Noua lucrare, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, are o structură solidă. În cele șapte capitole din care este alcătuită monografia, anume: Canada - Țara Frunzei de Arțar, Aspecte privind comunitatea românească din Canada, Viaţa religioasă în comunităţile românilor canadieni, Organizații, Publicații. Emisiuni de radio și televiziune, Personalități româno-canadiene, Mărturii din preeria canadiană, relatate de primii imigranți și urmașii lor, se îmbină privirea cronologiei de desfășurare a momentelor istorice cu prezentarea pe o axă orizontală a formelor în care se manifestă activitatea social-politică și cea cultural-religioasă a comunităților românești din Canada.

În capitolul Canada - Țara Frunzei de Arțar privirea conduce sistematic de la începuturile vieții pe pământurile Lumii Noi, la sfârșitul Erei Glaciare, iar mai apoi se oprește la perioada când vikingii stabiliți în secolul al IX-lea în Groenlanda ajungeau pe o terra incognita. Autorul realizează o autentică lecție de istorie canadiană, în enunțuri simple, clare și edificatoare. Viața nativilor, despre care se consideră că din punct de vedere tehnologic rămăseseră în epoca de piatră, este tulburată de europenii sosiți cu o știință superioară a prelucrării fierului, dornici să pună stăpânire pe comerțul indienilor cu blănuri. Regele Francisc I râvnea aurul și alte bogății ale subsolului canadian, dar se căuta și un nou drum spre Indiile îndepărtate. Cel care pornise în călătorie cu un asemenea obiectiv fusese Cristofor Columb, dar în loc de Indii, el descoperise un nou continent. În 1534 Jaques Cartier a explorat Golful St. Lawrence, unde vedea pescari și vânători de balene basci. Francezii nu erau singurii vânători de bogății pe pământ canadian, așa că ei au intrat în luptă cu englezii pentru controlul comerțului cu blănuri. Perdanți vor fi localnicii, ei care aveau o civilizație proprie, când pe teritoriul Canadei se vorbeau 12 limbi distincte. Autorul conchide: „Indienii din Canada, în ajunul contactului cu europenii, formau o lume prea bogată și complexă din punct de vedere geografic și cultural. Cu toate acestea, venirea europenilor i-a schimbat pentru totdeauna. Au pierdut
totul! Pământul, cultura, religia, obiceiurile și tradițiile.”

Panoramarea geografică pe care o realizează Ștefan Străjeri într-un subcapitol distinct se face cu aceeași pedanterie didactică, așa ca fiecare cititor să înțeleagă perfect situarea Canadei pe harta continentului american, o dovadă în plus că această monografie este dedicată lectorilor dornici de cunoaștere din orice categorie socială. Secretul succesului pe care îl merită această abordare este că într-un limbaj limpede, ferit de termeni savanți ai unor specialități de profil geografic, monografia aceasta transmite cunoștințe dense, demne de prestigiul unui tratat științific. Deși foarte sistematică, descrierea geografică este presărată cu informații atractive, care fac lectura plăcută, chiar captivantă pe alocuri. Nu se poate să nu reții că cea mai lungă frontieră terestră din lume este cea dintre S.U.A. și Canada. Te surprinde ideea că această țară are peste 2 milioane de lacuri și că 9% din resursele de apă regenerabilă din întregul mapamond este deținut de râurile Canadei. Și pentru că monografia de față se adresează cititorilor români, nu lipsesc raportările la realitatea geografică din țara noastră, ca astfel prezentarea să fie mai edificatoare. Dintre numeroasele posibile, un singur exemplu: golful St. Lawrence din Canada, el singur, are o suprafață aproape cât întreaga Românie.

O carte încărcată cu date ca aceasta se citește ca o poveste fascinantă pentru că numai cineva care a survolat Canada poate realiza adevărul exprimat în text, anume că 54% din suprafața acestei țări, atât de întinsă în sine, este ocupată de păduri și că, în mod paradoxal numai 5% este pământ arabil. Cu o atenție cvasiprofesorală, autorul dă detalii privind culturile fiecărei zone propice agriculturii în Canada. Totul se configurează firesc în lecția de geografie a autorului, astfel că nu scapă nici ideea bogăției subsolului canadian, unde se găsește una dintre cele mai mari rezerve de petrol din întreaga lume.

Întorci pagina și capitolele de istorie te poartă în trecut, spre anul 1534, când Jaques Cartier debarcase pe țărmul Gaspé la Baie des Chaleurs, unde a ridicat o cruce, care consemna revendicarea Regelui Francisc I al Franței asupra acestor pământuri. Totuși, colonia franceză a fost creată de navigatorul vizionar Chaplain. Astfel Nouvelle France și-a câștigat autonomia, iar Jean Baptiste Colbert, ministrul coloniilor la Curtea regelui Louis al XIV-lea, nu a ezitat să trimită vapoare cu femei care urmau să se căsătorească cu bărbații coloniști, echilibrând sexual peisajul demografic al coloniei. Rațiunea unei asemenea stratageme, nu lipsită de izul unei pagini cu literatură de aventuri, este nevoia de accelerare a activității agricole, pentru care se cerea din ce în ce mai multă forță de muncă. Peste un secol, din 3000 locuitori de la începutul colonizării în Nouvelle France, populația a crescut la 60.000 persoane. Realitatea bate filmul! Seismica relațiilor pe care francezii le-au avut în Lumea Nouă cu alte națiuni, care bineînțeles că râvneau și ele bogățiile Canadei, precum olandezii, spaniolii și, mai ales, englezii, a condus spre un final
dramatic. Aceasta, pentru că la Curtea Franței beneficiile „afacerii” cu colonizarea Canadei păreau neconvingătoare. Voltaire le-a rezumat în expresia „Câțiva acri de zăpadă”. Rezultatul acestei politici a contribuit într-o măsură decisivă la eliminarea francezilor din Canada după un secol și jumătate. Pe terenul astfel eliberat au înaintat englezii, iar societatea francofonă rămasă de izbeliște în America a avut de dus un război continuu pentru supraviețuire.

Interesant este că până și istoria Lumii Noi era văzută și interpretată diferit de englezii ajunși pe pământul canadian, față de francezi. Ei porneau de la descoperirea lui John Cabot din 1497, de când englezii s-au așezat în Lower Canada. Alegerea capitalei pentru Provincia Britanică din Canada a alternat între Quebec și Toronto. Apreciem că realitatea cu adevărat dramatică pe care o reflectă istoria Canadei din monografia lui Ștefan Străjeri este faptul că cei mai agresați dintre toate popoarele care s-au întâlnit în Lumea Nouă erau tocmai indienii localnici, care s-au văzut deportați din mediul lor natural în rezervațiile pe care le-au acceptat prin așa-zisele tratate cu noii stăpâni din Canada și SUA. O asemenea „politică” a fost perpetuată timp de două secole. Coroborând surse documentare diferite, autorul consemnează faptul că între exploratorii cei mai temerari, Alexander Mackenzie la finele secolului al XVIIIlea este primul alb care a străbătut continentul american până la Pacific. Viața în societatea canadiană este prezentată cu o pedantă expunere a detaliilor semnificative până la începutul secolului al XXI-lea. Lăsăm cititorilor plăcerea de a le descoperi, ca dovadă că setea de îmbogățire care purta peste Atlantic mulți aventurieri europeni a fost dublată de o dorință de explorare, care a dat imbold vieții științifice.

Povestea Quebecului pare fascinantă, ca pas făcut de la iluziile visării la realitate practică.
Parcurgându-le cu atenție, autorul stabilește care a fost temelia solidă pe care s-a edificat succesul economic canadian de mai târziu. Pe mai departe, sunt percepute relaționările dintre realitatea politică din Canada și situația europeană care a condus spre cel de-al Doilea Război Mondial. Un punct de reper major în comentariu este evoluția fulminantă a economiei și chiar a culturii Statelor Unite ale Americii. Cinematografia canadiană a fost absorbită de industria de film de la Hollywood, astfel ea rămânând în umbra celeia din SUA. Toate următoarele șase capitole ale monografiei găsesc repere în istoria generală a Canadei, căci în aceasta se cere integrată și viața comunității românilor, ca parte a unui întreg. După un atât de amplu și dens preambul, capitolul Aspecte privind comunitatea românească din Canada începe cu o menționare a lucrărilor ce premerg actuala monografie, autorul dovedind respect pentru cercetarea făcută anterior și pentru autorii acesteia. Se profilează clar noutatea monografiei de față, prima abordare amplă în limba română pe această temă. Ea este cu atât mai temeinic justificată cu cât în secolul al XIX-lea cercetarea canadiană i-a ignorat pe români. Una dintre rațiuni era legată de mentalitatea conform căreia se încerca încă în secolul al XIXlea păstrarea purității etnice originare. Când strategia s-a schimbat, propaganda de atragere a țăranilor din Europa de Est spre teritoriul agricol canadian atât de vast a devenit o politică de stat. Spre a preîntâmpina concurența pe care SUA o exercitau asupra imigranților, Canada a lansat sloganul: „America oferă libertatea, dar Canada oferă pământ liber.” Valurile de imigranți din Estul Europei au încredințat pe politicienii din Țara Frunzei de Arțar că primirea lor este spre prosperitatea ţării lor. Ministrul Clifford Sifton îi descrie pe est-europeni ca „oameni cu cojoace de oaie, cu neveste zdravene și cu o jumătate de duzină de copii.” Valurile de imigrare au fost influențate de realitatea românească - sărăcia - și cea politică europeană. Monograful ajunge de la 1890 până la anul 2016, punctul limită în studiul de față, după care, de altfel, se înregistrează o perioadă descendentă a emigrației spre Canada.

Remarcabil este modul cum autorul triază datele obținute din diferite surse de informație ca în pagină ele să fie formulate ordonat și clar, astfel încât cititorul să fie edificat deplin asupra evenimentului prezentat. Ca și la monografia anterioară, și acum pe Ștefan Străjeri îl ajută stilul lui clar, deloc alambicat, dornic de elucidare. Pe de altă parte, el nu se ferește de momentele grele, descrise ferm, fără ezitări, ca atunci când precizează ce defăimați erau imigranții români, pentru că nu aveau sânge saxon. Plecarea spre Canada a bucovinenilor din câteva sate este narată cu emoția faptului trăit de cei dragi autorului. Atât de emoționantă este narațiunea, încât cititorul nu poate să nu se gândească ce mult se apropie autorul de limbajul beletristic. Consider că multe dintre persoanele reale din monografia sa ar putea să devină eroi ai unor texte de proză istorică. Atunci când prezintă mecanismul plecării locuitorilor satului Boian din Bucovina ca să întemeieze, conform cutumei, un sat cu același nume și cu tradiții strămoșești în Canada, simțim că Ștefan Străjeri scrie cu un condei muiat în căldura sufletului său. Coborât din iluzia unui vis fascinant, cititorul află că în epoca aceea de pionierat exista un mecanism al propagandei, corelat cu industriile ce dobândeau profituri enorme pe seama emigrației. Drama celor plecați din case bucovinene frumoase, ca să locuiască în bordeie nu poate să nu cutremure cititorii. Fugind de sărăcie, imigranții s-au pomenit coborând în istorie până la nivelul Evului Mediu, abolit de mult timp în țara lor de obârșie.

Visul îmbogățirii rapide a făcut ca între 1896 și 1914 să intre în Canada, vestită pentru pământurile ei libere, 3 milioane de imigranți. În anul 1911, 22 % din populația Canadei era născută în străinătate. După un secol numai de la începuturile acestui exod, în Ontario poposiseră 40.700 persoane născute în România, iar după 5 ani acolo se stabiliseră 47.340 români etnici. Trecerea de la defăimare la lăudarea românilor pentru hărnicie și cinste nu s-a făcut ușor și simplu, mai ales că Țara Frunzei de Arțar s-a zbătut într-o criză majoră de identitate, cu dualitatea ei de societate francofonă și anglofonă.

Este panoramat Vestul canadian unde s-au edificat sate întregi de imigranți români, cum s-a întâmplat, spre exemplu, între Flintoft, localitate astăzi dispărută, și Wood Mountain. Aflăm cu un soi de mândrie că timp de câteva decenii acolo erau numai ferme ale românilor, ca răspuns dat ordinului guvernamental de a coloniza Vestul pustiu, dar anume cu agricultori pricepuți, singurii care puteau să dea viață acelor zone cu pământurile lor. Cititorii pot afla din cartea lui Ștefan Străjeri că ospitalitatea fermierilor a atras pe polițiștii canadieni aflați în patrulare, care adesea se ospătau, contra unei sume derizorii, din preparatele oferite de gospodine. Așadar, oriunde în lume, conaționalii noștri și-au păstrat omenia, devenită un renume național, iar arta culinară românească și-a trăit acolo gloria ei. Desigur că nu s-a pierdut în Canada nici tradiția de a fierbe țuică în gospodărie, astfel că un asemenea cazan, confiscat atunci când legea statului a impus o anumită restricție, poate fi acum privit ca exponat într-un muzeu al zonei. Cititorii pot afla exact care este acela.

Românii sosiți din Dobrogea și Bucovina la începutul secolului al XX-lea, când s-au stabilit în Wood Mountain, încă dominau zona prin anii ’70. Relatarea autorului este edificatoare: „În anii ’20 au existat șase familii de români care populau aproape întreaga localitate. Fiecare dintre aceste familii avea între șase și zece copii. La școală, alături de copiii români, învățau doar câțiva elevi ruși și germani. Aceștia au deprins limba română pentru a comunica cu cei vreo cincizeci de copii români.”

Așadar, cea mai renumită localitate rămâne Boian, satul bucovinean care s-a transmutat în Canada cu numele său cu tot. Despre această comunitate s-au scris cărți și s-au realizat filme, în care am urmărit, la o ediție a Săptămânii Culturale de la Câmpul Românesc de lângă Hamilton, emoționante mărturisiri ale vârstnicilor, care evocau perioada de pionierat a vieții lor în Lumea Nouă. Dar ei nu uitau să vorbească și despre dorul lor de țară. „Locul unde te-ai născut are o stea a lui” spunea Regele Mihai I al României și românii plecați în lumea largă au simțit acest adevăr ineluctabil. Tehnica modernă a pătruns greu până acolo, în Boianul canadian, așa că despre un oficiu telefonic se poate vorbi doar după 22 martie 1920 când un singur telefon putea să efectueze apeluri. Însă acelea ajungeau doar până la cea mai apropiată localitate. O asemenea izolare de lume contravenea cu ideea că peste Atlantic românii s-au bucurat de o tehnică avansată în comparație cu cea din patria tocmai părăsită de ei. Desigur că telefonia a făcut progrese mari în lumea întreagă, așadar și în România, țara lor de baștină. Astfel, în 1927 se instala prima centrală telefonică automată de tip Rotary 7 A1 în clădirea Dacia din București, cu 3.000 linii telefonice. Capitala României se va mândri în 1933, când a fost pus în folosință Palatul Telefoanelor, o clădire emblematică a orașului. Desigur că rețeaua telefonică s-a întins apoi spre a cuprinde satele îndepărtate, cum era și Boianul Bucovinei. Încercăm să ne imaginăm cât de rupți de lume se simțeau emigrații din satul bucovinean, din momentul când și-au părăsit țara natală. Ei s-au văzut
nevoiți să refacă în Lumea Nouă drumul de la Evul Mediu spre civilizația capitalistă avansată, o experiență cu adevărat dramatică. În perioada interbelică, atunci când s-a constituit România Mare, iar pe continentul american a izbucnit criza economică ce a decepționat cetățenii Canadei și pe cei ai Statelor Unite, s-a diminuat simțitor valul plecărilor din România peste Atlantic.

Autorul monografiei urmărește sinusoida următoarelor valuri de emigrație în Canada, evoluție stopată după al Doilea Război Mondial odată cu instalarea comunismului în România. O jumătate de secol procesul a fost oprit. Nu-mi pot reprima o amintire personală, ce se leagă de acest proces și de propaganda sa, care a continuat și după Revoluția din 1989 în România. La Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu prin 1997, dacă nu mă înșel, a sosit în vizită domnul ambasador al Canadei în România din acel moment. În programul vizitei oficiale a figurat o întâlnire cu studenții Facultății de Filologie din Universitate. Cu totul surprinzător pentru noi, profesorii aflați în sală, a fost să ascultăm discursul ambasadorului care anunța că misiunea lui în țara noastră este aceea de a convinge cât mai mulți români să emigreze în Țara Frunzei de Arțar. Pe moment mi s-a părut chiar nedrept ca tinerii absolvenți de facultăți, formați în România, beneficiind de bursele statului nostru, să plece spre alte zări, unde să fie valorificată capacitatea de muncă și competența lor profesională dobândită în țara de baștină. După câțiva ani, dezideratul ambasadorului devenise o practică frecventă în țara noastră. Iată o situație seismografică pe care monografia de față o reflectă.

Capitolul Viața spirituală în comunităţile românilor canadieni reamintește de la bun început de disputa pe care a stârnit-o pe continentul american prioritatea nregistrată de prima instituție religioasă în societate românilor. De ce era ea importantă? Din felul cum prezintă autorul monografiei cele aproape 90 de biserici se desprinde ideea esențială că instituționalizarea vieții spirituale a unei comunități dovedește gradul ei avansat de civilizație. O comunitate care are viață religioasă instituțională dispune de o călăuză morală certă. Dificultatea pe care au întâmpinat-o istoricii acestei teme provenea din faptul că înainte de a avea finanțarea necesară spre a edifica o clădire de biserică, primii noștri conaționali ajunși în pământul făgăduinței au desfășurat o formă primară de slujbe religioase, ținute în casele enoriașilor. Dacă prioritatea parohiilor este cel mai adesea greu de stabilit, în schimb edificarea unor biserici nu poate lăsa loc de dubii. În cele din urmă, fiecare cult religios și-a avut propria sa istorie, iar Ștefan Străjeri asigură în monografia sa spații distincte și structurate clar pentru a le prezenta. Astfel s-a marcat începutul ortodoxiei cu consemnarea înființării în 1902 a primei biserici de acest cult din Regina, Sasktchewan, urmată de sfințirea în 2 august 1903 de Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ilie” din Lennard. Așadar, o prioritate a Canadei în fața Statelor Unite ale Americii unde abia în 1906 s-a edificat Biserica „Sf. Maria” din Cleveland Ohio, de altfel, una dintre cele mai faimoase edificii, nu numai sub raport arhitectural, ci și ca importanță pentru înflorirea vieții spirituale românești în America.

Clasamentele s-au stabilit în monografia lui Ștefan Străjeri și la nivelul unei provincii. Astfel autorul comentează faptul că Biserica „Sf. Gheorghe”, care și-a început în 1906 activitatea religioasă în Dysart este a doua sub raportul vechimii din provincia Saskatchewan, după Biserica „Sf. Nicolae” din Regina. Impedimentele începutului au produs o fluctuație a preoților slujitori și a lăcașelor sfinte, care, din cauza unor condiții vitrege, și-au schimbat cultul. Dar chiar și la același cult, nevoia a făcut să se modifice apartenența la o dieceză ortodoxă, fie ea grecească, fie rusă. Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din Shell Valley, fondată în 1919 și sfințită în 1920, avea 20 de membri, deși fusese proiectată pentru 175 de enoriași. Casa parohială era formată din doar două camere. Prima grijă a fost ridicarea unui grajd, unde să fie adăpostiți 24 cai și alături căruțele cu care credincioșii veneau de departe. Doar mai târziu s-au găsit banii necesari pentru o clopotniță. Desigur că situația s-a schimbat cu trecerea timpului. În 1939 parohia avea 500 suflete, biserica organizând o reuniune a doamnelor cu 25 de membre și un club al tineretului cu 30 de înscriși. După al Doilea Război Mondial s-a dublat numărul enoriașilor și biserica s-a extins. A fost adus un nou iconostas, toate cheltuielile fiind susținute de minerii româno-canadieni din zonă Snow Lake, Manitoba. A fost introdus luminatul electric, s-au achiziționat sfeșnice noi și cărți religioase. Apoi s-a construit o sală socială cu două etaje, astfel ca la fiecare etaj să încapă 250 persoane. Totul s-a realizat prin munca voluntară a enoriașilor, iar datoria de 8.000 de dolari a fost plătită din nunți, mese festive, evenimente de club și chiar tabere religioase care au scutit copiii să plece la distanță de o mie de km până la Vatra Românească din Michigan SUA. Prima tabără s-a organizat în vara anului 1962, iar la cea din anul următor a predat chiar prințesa Ileana, devenită maica Alexandra.

Așadar, atunci când comunitatea românilor s-a stabilizat și a dobândit avuții considerabile, bisericile au fost mărite și modernizate, edificându-se săli sociale pentru evenimente laice ori religioase, asigurându-se și parcări pentru autoturismele cu care enoriașii veneau la evenimentele organizate periodic la biserică. Prea arar preoții s-au îngrijit ca pe lângă sfintele lor lăcașe să se organizeze și spații de bibliotecă, din care enoriașii să poate împrumuta cărți în limba română. Ceea ce poate să surprindă pe cititorul nefamiliarizat cu viața românilor din Lumea Nouă, dar obișnuit cu stabilitatea bisericilor din România, unde ele dăinuie de sute de ani neclintite, este fluctuația administrativă ce caracterizează viața religioasă a românilor canadieni. Depopularea unor zone, cauzate de mecanizarea agriculturii, care a mărit fermele, și plecarea tinerilor spre orașe mari în căutare de locuri de muncă, a afectat și viața bisericilor, care seismografic s-au văzut nevoite să-și schimbe locațiile. Nu de puține ori lăcașurile sfinte edificate cu mare efort au fost părăsite, cu cimitirele lor cu tot. Asemenea biserici de valoare arhitecturală și cimitirele aparținătoare au fost declarate de statul canadian bunuri de patrimoniu, ele fiind conservate ca atare. Este dovada că românii și-au dobândit în Canada un prestigiu cert. Înzestrat cu spiritul ordinii, monograful localizează bisericile actuale, dându-le adresele exacte spre a actualiza necesar atât poziția geografică cât și situația lor.

Capitolul 4 în monografie este consacrat Organizațiilor constituite în Canada de românii diasporeni de-a lungul timpului. O certă dovadă a faptului că statul canadian respectă istoria și valorile autentice ale românilor este prezența unui „Sat Românesc” în localitatea Val David, unde există atât o stradă numită Predeal, cât și un „Pod al Românilor”. Interesantă este activitatea desfășurată în asociațiile românilor, mai ales atunci când aceștia au idei și realizează proiecte ce îi pot individualiza. Ele au menirea să sporească bunăstarea sau formele de manifestare culturală a conaționalilor într-o țară ce încurajează democrația și afirmarea identității naționale a fiecărei comunități. Un rol propulsor a avut, spre exemplu, Asociația Română din Laval înființată în 2006, ea inițiind edificarea primei biserici românești în localitate și realizează dialogul cu patria-mumă, aducând anual în Canada elevi și profesori din România. Autorul explică de ce anii douăzeci au însemnat un deceniu al iluziilor atât pentru românii din țară cât și pentru cei din Canada, țara care după al Doilea Război Mondial a traversat o perioadă a prosperității, în timp ce în România se instala regimul comunist.

Odată cu valul de după al Doilea Război Mondial la Toronto s-a fortificat clubul social care în perioada 1948-1954 s-a manifestat ca Asociația Culturală Românească. Autorul monografiei notează ca un benedictin harnic evenimente semnificative, ajutându-ne să ne imaginăm cum a fost, spre exemplu, vizita regelui Mihai I cu regina Ana la Biserica „Sf. Gheorghe” din Toronto în anul 1992. Alte momente de manifestare politică a organizațiilor au fost cele prilejuite de vizitele președinților Ion Iliescu și Emil Constantinescu, fiecare cu o altă poveste. Detalii veți descoperi citind cartea, din care se
desprinde ideea că solidaritatea ce a stat la temelia organizațiilor românești din Canada a dat puterea de a exprima o atitudine nu numai legată de patria adoptivă, ci și față de problemele actualității din țara-mamă. Sub semnul afirmării pașnice stă mobilizarea asociațiilor din zona Quebec care au ținut să marcheze centenarul stabilirii relațiilor diplomatice dintre România și Canada, deschise în 16 august 1919, eveniment organizat
la Consulatul general onorific al României la Montréal.

O preocupare permanentă și generală a asociațiilor pe care conaționalii noștri le-au constituit în Țara Frunzei de Arțar este conservarea tradițiilor românești, cu cântece și dansuri specifice, cu ritualuri laice și religioase, prin care ei înțelegeau să-și păstreze și să-și afirme propria identitate națională. Trebuie menționat cu toată aprecierea că statul canadian a încurajat prin politica sa multinațională și pluriculturală afirmarea națiunilor care trăiesc în ea. Cu totul semnificativ în acest sens a fost Corul La Muse, înființat în anul 2009 în Montréal, sub bagheta Ioanei German, căci el a reunit conștiințe de diferite origini și culturi. Între momentele de glorie internațională a acestui cor multinațional se numără turneul organizat în România, unde s-au susținut concerte în colaborare cu Opera din Brașov în anii 2013 și 2014, ca în anul următor formația muzicală montréaleză, în aceeași conformație canadiano-română, să evolueze în Italia la Festivalul internațional
de la Toscana. În 2019 corul La Muse revine în Europa spre a concerta la Viena, Graz, Budapesta și la Paris. Am consemnat o asemenea realizare de excepție în plan artistic-cultural ca să ilustrăm puntea de legătură pe care, în ceasurile astrale ale existenței lor, românii canadieni înțeleg să o traseze spre țara de origine și spre continentul de unde au
plecat în marea lor aventură existențială. Pe aceeași linie a împlinirilor culturale s-a situat și inițiativa românilor din Windsor de a-și constitui o secțiune românească în Biblioteca orașului, iar Societatea „Graiul Românesc”, activă din 1929 în localitate, a pus umărul completând colecția cu cărți, CD-uri și casete video la Windsor Central Public Library. Dar nu mai puțin important a fost programul lor de burse, menit în timpul din urmă să stimuleze tinerii, program care funcționează de 10 ani, totalizând 15.000 dolari.

Autorul selectează un număr impresionant de 62 asociații, prezentate pe zone geografice, pornind de la Est spre Vest. Iată o sinteză cu totul remarcabilă de comentare a vieții asociative a românilor canadieni. Este preferabil să-i lăsăm chiar pe ei să estimeze importanța unor asemenea organizații. Spre exemplificare, vom poposi la Asociația Culturală Română înființată la Hamilton în 1957. Ea a devenit membră a Uniunii și Ligii Asociațiilor Române din America (ULSRA), constituită în același an. Eugenia Ușeriu conchide într-o formulare superlativă: „Asociația Culturală Română este cea mai promițătoare realizare a sufletului românesc pe acest continent.”

Ștefan Străjeri în monografia sa reconstituie drumul de la 26 octombrie 1986, când s-a organizat festivitatea de începere a construcției unui centru cultural al Asociației, având ca oaspete de onora pe însuși Ministrul Cetățeniei și Culturii din provincia Ontario, dr. Lily Munro. Distinsul demnitar a uimit asistența cu surpriza sa, anunțând că Guvernul provinciei a acordat A.C.R - ului suma de 135.000 dolari canadieni, adică jumătate din costul viitoarei construcții ce urma să se edifice prin munca voluntară a românilor. Odată construit la Câmpul Românesc de la Hamilton, pe terenul devenit proprietate, acest centru cultural va organiza manifestări ce-și vor dobândi faima foarte curând. Una dintre ele a fost tabăra de vară, care se va transforma în Săptămâna Internațională a Culturii Române, ce s-a desfășurat anual în acel rai mioritic la început de lună iulie. Acolo se dezbăteau cele mai acute probleme ale neamului nostru de pe ambele maluri de Atlantic, se luau inițiative de acțiuni anticomuniste, mergând până la boicotarea lui Nicolae Ceaușescu, sosit într-o vizită la Ottawa în 1985, în perioada Paștilor. Membrii Asociației au decis să modernizeze construcția inițială a Centrului, a cărui bibliotecă a adăpostit cărți și publicații de mare valoare ale românismului de pretutindeni. Important de remarcat este faptul că Asociația a avut propria sa publicație, intitulată Cuvântul Românesc, pe care Ștefan Străjeri o prezintă detaliat la capitolul special consacrat acestui domeniu.

Cert este că prestigiul Asociației și al Cuvântului ei a străbătut lumea diasporei, astfel încât în 2 iunie 1988 când la Paris a luat ființă Congresul Mondial Românesc, sub președinția profesorului Tudor Bompa, ele s-au aflat printre cele 28 de reprezentante ale exilului, invitate la acest nou for internațional. Chiar dacă după Revoluția din decembrie 1989 nu mai răspundea obiectivului de luptă anticomunistă în România, Asociația și-a fixat noi ținte. La reuniunea aniversară din 24 februarie 1991, s-a dat titlul „Nae Ionescu” Centrului Cultural. După 29 ani de prezență în viața diasporei noastre, Cuvântul românesc își încetează apariția în anul 2005. Asociația Culturală Română are harul ctitoririlor, astfel că la Săptămâna internațională a culturii române din 11-16 iulie 2011 s-a decis crearea Forului românilor de pretutindeni, o asociație cu un comitet de conducere și cu sediul la Câmpul Românesc din Hamilton.

Conaționalii noștri din Canada trăiesc cu convingerea ctitorială că ceea ce realizează ei va deveni istorie. La 8 septembrie 2017 s-au aniversat șase decenii ale Asociației, împlinindu-se 50 de ani de la cumpărarea pământului pe care s-a constituit Câmpul Românesc, și 30 de ani de la inaugurarea oficială a clădirii Centrului cultural „Nae Ionescu”. Dintre fondatori, au fost prezenți George Bălașu de 93 de ani și George Donison de 91 de ani. Cu începere din vara anului 2013 la edițiile Săptămânii internaționale de la
Câmpul Românesc am fost și eu invitată de-a lungul câtorva ani de către poetul pr. Dumitru Ichim și de președintele Asociației, Dumitru Răchitan, ceea ce mă autorizează să afirm cu toată convingerea că densitatea tematică a dezbaterilor și efervescența patriotică trăită în acea oază de românitate sunt greu de egalat.

Activitatea asociativă este seismograful forței economice, a valorilor morale și culturale pe care acea colectivitate le respectă și le promovează. Nu a existat un tipar general, aplicat tuturor organizațiilor întemeiate de români în Canada. Dimpotrivă ele sunt de o diversitate spectrală ca scop, obiective și realizări. Autorul monografiei a asigurat fiecărei asociații locul cuvenit în funcție de importanța ei în viața comunitară și de sursele documentare care au reflectat-o. Capitolul 4 al acestei monografii se constituie prin selecția și sinteza realizată de autor o bornă de neocolit în viitoarele abordări ale temei.

Capitolul 5 din monografie este destinat publicațiilor românești și emisiunilor de radio și de televiziune din Canada. În selecția lui Ștefan Străjeri sunt prezentate 83 de ziare și reviste, în marea lor majoritate redactate în limba română. De ce? Pentru că scopul lor fundamental este afirmarea identității naționale a românilor canadieni. În ele se eternizează aspecte din viața societății, întrucât paginile lor pot fi citite peste zeci și chiar sute de ani. Orașul care a avut cele mai multe inițiative în domeniu este în mod indiscutabil Montréal, socotit pe drept cuvânt capitala culturală a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Emisiunile de radio consemnate în monografie sunt 8 la număr, acestora adăugându-li-se și 12 posturi de emisiuni de televiziune. Asemenea forme de manifestare culturală dovedesc nivelul superior de comunicare în cadrul comunităților românești și chiar în planul general al statului canadian.

În monografia lui Ștefan Străjeri așezarea publicațiilor s-a făcut alfabetic. Este un criteriu anume ales de autor, ca să ordoneze formal materialul vast adunat, așa cum l-am găsit utilizat și în monografia precedentă. Riscul este cel de a distruge perspectiva istorică a evoluției acestui fenomen cu directe implicații în existența societății. Această perspectivă se va configura abia la încheierea întregului capitol. Tipicul urmat în prezentare pornește de la o localizare publicației în timp și spațiu, continuând cu marcarea colectivului redacțional, ca cel mai important lucru să fie descrierea programului și a direcțiilor ideatice ale publicației, în funcție de domeniul social, religios, cultural profesional specific. Autorul menționează raza de distribuire a respectivei publicații și eșantionul de cititori căruia îi este dedicată. Nu a fost deloc ușoară responsabilitatea autorului, obligat să parcurgă editorialele a 83 de publicații, nici să prezinte cu pedanterie secțiunile ziarelor sau revistelor. Cum se întâmplă în Alternativa (Toronto, 2003), dintre secțiuni nu lipsește nici Exilul creator și nici reportaje sau comentarii la evenimentele din patria-mamă, România.

O constantă a presei românești din Țara Frunzei de Arțar o constituie faptul că redactorii erau preocupați să ofere comunității date utile pentru programul de adaptare la viața canadiană, ca dovadă că pentru noii veniți, dornici să-și stabilească un domiciliu și locul de muncă, inițierea nu era deloc simplă. Cumpărarea exemplarelor unei publicații cum era, spre exemplu, Atheneum, revista de cultură a românilor din Canada, ce a apărut la Vancouver cu începere din anul 2001, stârnește un comentariu de principiu, punând în paralelă presa românească cu cea a altor naționalități, inclusiv a celor canadiano-americane, care au tiraje uriașe, dar nu se ocupă de problemele comunității conaționalilor noștri.

Redactorul revistei se detașează net chiar și de anumite reviste din România natală, anume de cele care își fac popularitate, punând în pagini „poze cu femei goale”. El scoate în evidență importanța identitară a acestei publicații, ca de altfel a presei în limba noastră națională din întreaga diasporă, când afirmă: „Este românească, scrisă de români pentru români.” Același public-țintă aveau și publicațiile care apăreau în SUA, într-o paralelă cu cele canadiene. Mai mult, se întâmpla ca, prin voia destinului, același redactor să treacă dintr-o țară în cealaltă. Așa s-a întâmplat cu administratorul ziarului America înființat la Cleveland, din statul american Ohio în 1913, domnul Aurel Bunescu, care patru ani mai apoi avea să scoată la Hamilton, Ontario, în Canada, un ziar săptămânal în limba română cu același titlu. Autorul consemnează cu prudență începuturile publicisticii românești în Canada, din moment ce în sursele bibliografice pe care le-a consultat, apelând la Aurel Sasu, George Stănculescu, Valerian D.Trifa, pentru primul ziar cu titlul Românul canadian constată că în același an 1917, el era atestat atât la Montréal din Québec cât și în Toronto din Ontario. Menționarea lui Ștefan Străjeri va fi un punct de plecare pentru elucidări viitoare în domeniul vast și dificil care este istoria presei în limba română pe continentul american. Cert este că prioritatea absolută a aparținut Statelor Unite, unde dr. Epaminonda Lucaciu, fiul luptătorului memorandist pentru drepturile românilor în Transilvania, Vasile Lucaciu, publica în 28 decembrie 1905 primul număr al ziarului religios, de orientare greco-catolică, Românul, iar pr. Moise Balea, fiu de băieș din Munții Apuseni, fonda la 1 septembrie 1906 ziarul America, scriind pe frontispiciul primului număr: „Apare când am timp, bani și voie.”

Este de reținut adevărul că începuturile presei românești în Lumea Nouă au stat sub semnul unor vicisitudini ale timpului, dar rămâne important să cunoaștem orientarea ideologică a acelor publicații din societatea româno-americană. Exemplificator, menționăm ziarul Deșteptarea, care era fondat în Michigan în anul 1914, așadar înaintea debutului presei românești din Canada. În el se lansa lozinca de tip proletar: „Nici muncă fără pâine. Nici pâine fără muncă!”. Așadar, de-a lungul deceniilor în comunitățile românilor canadieni publicațiile jucau un rol cardinal, acela de a perpetua conștiința identității naționale. Într-un mod nuanțat va exprima George Bălașu ideea apartenenței esențiale la lumea românească, oriunde s-ar afla pe mapamond, în Cuvântul românesc, publicația lunară ce apăruse în 1976 la Câmpul Românesc din Ontario. „Nu vom înceta lupta noastră până în ziua eliberării poporului român-stabilea editorul funcția de armă anticomunistă a ziarului de la Hamilton - și nu vom precupeți niciun fel de sacrificiu pentru această eliberare. Potențialul luptei noastre crește mereu, odată cu cei ce ne înconjoară, ne ajută și sunt prezenți cu nelimitata lor credință în supraviețuirea românească.” Pe continentul american se crease un front comun al românilor canadieni cu cei din SUA, unde în 1952 ziarul Dreptatea își lansase un similar program anticomunist și patriotic, atunci când formula chemarea: „Să slujim dreptății, adevărului, țării noastre americane și României subjugate.” Presa a slujit cauzelor pentru care luptau românii de peste Atlantic, care sufletește și spiritual rămâneau legați de patria-mamă.

Autorul monografiei dovedește o bună orientare axiologică din felul cum acordă spațiul cuvenit fiecărei publicații în funcție de importanța ei. În timp ce revistei lunare Deșteaptă-te române, care a apărut în 1915 la Hamilton, fiind cea mai veche din această selecție, dar care a durat numai un an, Ștefan Străjeri i-a rezervat doar 3 rânduri, în schimb despre Cuvântul Românesc din Ontario sau despre Destine literare de la Montréal comentariul se întinde pe 6 pagini și respectiv 5 file. Atât de consistentul comentariu făcut fiecărei apariții cu o aplicație de analist al jurnalisticii, îl absolvă pe autor de orice concluzie, căci cititorul găsește suficiente puncte de sprijin spre a o formula și singur. Publicistica românească din Canada, căreia se alătură posturile de radio și de televiziune, cu amplitudinea lor superioară de emisie, păstrează peste timp dovada limpede că diaspora nu s-a îndepărtat nici sufletește, nici spiritual de țara-mamă, ci a căutat permanent căi de a trasa punți de legătură cu ea, chiar slujindu-i idealurile.

Capitolul 6, dedicat personalităților româno-canadiene, prin natura sa, a solicitat autorului o responsabilitate morală majoră și nu mai puțin o putere de discernere axiologică specială. Divizat pe trei subcapitole, acest florilegiu al celor 88 scriitori și oameni de presă, după care au fost prezentați 67 artiști, urmând 73 oameni de știință și lideri comunitari, conduce cititorii prin ceea ce s-ar putea estima a fi elita societății românești care s-a constituit pe pământ canadian.

Față de aspectele ample istoric din paginile anterioare, aici se coboară la nivelul celular al destinului individual. Fiecare personalitate poate fi un model prin calea aleasă pentru a se realiza într-un domeniu fundamental al artei, al științei, al vieții politice sau sociale. Ajunși în Lumea Nouă, românii și-au dovedit spiritul inventiv, puterea de muncă, transformând visul cu care au pășit pe pământ canadian într-o împlinire și chiar într-un succes. Au ajuns în comunitățile românilor actori prestigioși, artiști ai penelului, ai muzicii sau condeiului și oameni de știință remarcabili. Din argumentarea monografului reiese că unii dintre ei au avut geniu. Felul cum ei s-au impus pe scena societății canadiene și chiar pe cea mondială poate să umple sufletele cititorii de admirație și prețuire.

Orice încercare de exemplificare simțim că ar diminua pe cei rămași nenominalizați. De aceea lăsăm lectorii să descopere în cartea lui Ștefan Străjeri pe cei mai înzestrați dintre conaționalii noștri care au ales să ducă bunul renume al României atât de departe. Întrebarea pe care nu ne-o putem reprima se referă la acel modus operandi pe care autorul, locuitor în SUA, țara vecină, l-a adoptat, ca să se orienteze, să se documenteze și cu ajutorul tehnicilor moderne de comunicare să intre în relație directă cu unii dintre contemporanii noștri. Dar nu este cazul tuturor celor prezentați în monografie. Sursele livrești au fost și ele exploatate într-o cercetare întinsă pe cel puțin 6-7 ani de muncă intensă. La o structură atât de solidă, în care capitolele stabilite par niște verigi ale unui lanț ce se constituie logic, monograful ține să adauge în final un fel de cireașă de pe tort, mai emoționant decât oricare dintre filele anterioare.

Mărturisiri din preeria canadiană, relatate de primii imigranți și urmașii lor, titlul capitolului a VII-lea, devine un corolar emoțional al întregii construcții. Dacă în filele anterioare ideea dramatismului experienței de emigrant se putea strecura cumva neobservat, în cele 54 de flashuri din experiența pionierilor româno-canadieni crește cu o putere nezăgăzuită ideea jertfei lor omenești și se spulberă falsa iluzie a unei țări a făgăduinței. Tot ce oamenii
aceia curajoși au ajuns să realizeze în perioada pionieratului imigrării românilor în Canada s-a săvârșit cu o muncă eroică și cu o tenacitate care a trecut prin disperare.

Monografia lui Ștefan Străjeri este traversată, ca de un fir roșu, de ideea puterii de sacrificiu a celor care au cutezat să-și părăsească vetrele strămoșești, ca să se stabilească într-un Eldorado iluzoriu, în acel Promised Land, unde abia urmașii primei generații de imigranți, cu copiii lor au avut sentimentul adaptării la viața din Lumea Nouă. Până la urmă, întreaga carte este o mare poveste, cu mii după mii, cu zeci de mii după zeci de mii de destine românești. Autorul însuși le-a vegheat scriind această carte, care l-a îndepărtat de tentația îmbogățirii materiale pentru o împlinire nobilă, aceea de a oferi românilor canadieni o carte de căpătâi a devenirii lor. Volumul acesta, monumental ca semnificație și ca dimensiune, poate fi perceput drept o carte de învățătură, un abecedar al mai bunei înțelegeri a ceea ce înseamnă destinul românesc în lumea cea largă. El a putut fi scris numai de o conștiință autentică de român, una dăruită cu generozitate semenilor.
*
**
Ca neostenit zoon politikon, Ștefan Străjeri va mai croi și alte noi făgașe de împlinire spirituală în comunitatea românilor americani. Pentru că am avut șansa de a cunoaște înaintea altora cele două monografii-etalon ale autorului, mi-aș permite, fără vreo emfază, să le socotesc copiii întru spirit și eternitate ai lui Ștefan, cel venit pe meleagurile nord-americane din țara cu plaiuri mioritice ale Pojorâtei bucovinene. Pentru bogăția cu care a înzestrat Michiganul și Canada românilor, dovedind un buchet de calități lăuntrice cu totul ieșite din comun, nu m-aș mira să constat, atunci când voi mai răspunde invitației de a ține conferințe literare în America de la Marile Lacuri sau în Canada, că din ce în ce mai mulți conaționali vor socoti cuvenit să-l numească pe Ștefan Străjeri „frumosul nostru bucovinean”, devenit lider al comunității în care viețuiește, unde în ceasul de față se resimte o imensă nevoie a unui spirit polarizant
-------------------------------------
* Prefață la volumul „Istoria românilor canadieni, 1890-2020) de Ștefan Străjeri, Editura ANAMAROL, București, 2020 (820pg.)

Prof.univ.dr. Anca SÎRGHIE
Sibiu, 2020

Web Analytics