Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE FRICĂ ȘI CURAJ

Curaj 4„Curajul este rezistența în fața fricii, meșteșugul de a domina frica, și nu absența fricii.” – Mark Twain

Cu câțiva ani în urmă am scris un eseu despre Teamă și Frică, simțiri definite în Dicționarul Explicativ al Limbii Române): Teama – emoția specifică presimțirii primejdiei sau percepția ei, și care creează o stare de neliniște, de tulburare; Frica – emoție motivată, cu un mare impact psihologic, o senzație de gol, de neliniște, care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate, și care necesită sau chiar declanșează o reacție de apărare în prezența pericolului care atentează la integritatea, demnitatea noastră. Prin urmare consideram că este firesc să ne fie teamă când simțim o primejdie, este firesc să ne fie frică când simțim că ființa noastră este terorizată dar, este necesar să înfruntăm aceste stări emoționale, pentru că altfel nu reușim să supraviețuim. Atunci când frica ne cuprinde intens, ni se accelerează bătăile inimii și ritmul respirației, mușchii se contactă, mâinile tremură și sunt reci etc., manifestări ce sunt legate de activitatea sistemului nervos și de transmițătorii impulsurilor nervoase către diferite organe.
Aristotel, filozof al Greciei Antice, avea dreptate când spunea că teama este anticiparea unei suferințe. Teama fiind o stare de neliniște și de tulburare provocată de un pericol care ne amenință, apare în diferite momente ale vieții, are o cauză pe care sufletul nostru o percepe mai mult prin simțuri și mai puțin prin logică și gândire, pe când frica este o continuă stare de neliniște, un simțământ mai puternic, mai extins, mai adânc, perceput nu numai prin simțuri, ci și rațional, motivat puternic și clar, care necesită redresarea simțurilor prin luarea de măsuri întru apărarea ființei. Dar, luarea de măsuri necesită curajul de a înlătura această povară a sufletului nostru. Curajul este un avânt sufletesc care necesită, la rândul lui, putere întru acțiune.


Frica te dezarmează, curajul te înarmează! Frica, odată pătrunsă în noi, ne provoacă sentimentul de vulnerabilitate și omul zilelor noastre a devenit din ce în ce mai vulnerabil la frică; mai fragil, mai neputincios la înlăturarea ei, simțind totodată că ea îi poate schimba viața în rău. Cu timpul, fricile rămase în noi duc la diferite boli.
În fața fricii omul poate prinde curaj, alteori frica îl poate împietri, și în acest ultim caz nu mai poate reacționa. Însă, nici curajul nu este de ajuns pentru a înlătura această povară a sufletului nostru, care ne încarcă organismul cu energie negativă. Pentru a putea avea o viață echilibrată, liniștită, ea trebuie transformată într-o energie pozitivă. Și pentru transformare este nevoie de înțelepciune pentru a ieși de sub tirania fricii și a merge cu speranță și iubire spre înfăptuirea unei vieți normale, fericite.
Prin câte stări de cumplită frică am trecut și mai avem a trece! Despre România, de exemplu, laureatul premiului Nobel pentru literatura – Aleksandr Soljenițîn scria, făcând referire la frica pe care o inoculau cei din monstruoasa Securitate din vremea comunismului: „Tratamentul în penitenciarul de la Pitești a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, el fiind locul terorii absolute, acolo unde s-a încercat crearea omului nou folosindu-se reeducarea prin tortură, despre care specialiștii și istoricii aveau să declare mai târziu, că a fost unic în lume și a fost denumit „experimentul Pitești”. Despre acest „tratament” am semnalat în cartea intitulată „Preaplinul tăcerilor”, editată în anul 2010. Te poți îngrozi și poți plânge citind despre sistemul de reeducare și te întrebi cum de au putut supraviețui oamenii unei asemenea terori? Te mai întrebi și cauți să înțelegi cum de a fost posibil să existe oameni: securiști, gardieni sau deținuți capabili să se poarte în așa hal cu semenii lor (a se citi în carte). Este de neînchipuit ca un om să se comporte în acest mod cu oricare creatură, dar mi-te cu un om! Și ajungi la concluzia că într-adevăr omul este cel care poate inocula semenului frica cea mai odioasă, că este în stare să te urmărească, să te vâneze ca pe o pradă pentru care nu are nici un sentiment de milă, de respect, de iubire, ci doar crudul sentiment al distrugerii. Metodele folosite de regimul comunistoid au inoculat frica pe termen lung, au cronicizat-o cum s-ar spune, unii oameni rămânând pentru toată viața sub influența ei paralizantă. Nu se putea protesta în acea vreme, nu puteai să ai opinia ta! Și aici îmi amintesc de poezia lui Adrian Păunescu „Opinia mea”, apărută în vremea comunismului: „Căci omul e om cât mai are opinii. Aceasta-i opinia mea.” Și despre acest episod am scris, fiindcă cei care și-au exprimat opiniile la acea vreme, au plătit cu viața, alții au făcut compromisuri degradante.
Inducerea fricii a fost folosită, și mai este și astăzi folosită, mai discret, mai subtil și mai intens – de data aceasta – , oamenii stresați și speriați, unii îndobitociți, adică cu creieri spălate fiind mai ușor manipulabili, putându-li-se urmări, prevedea intențiile și acțiunile, iar cei care organizează în mod tiranic această inoculare a fricii, își urmăresc scopurile perfide de câștig și îmbogățire.
Frica declanșează răspunsuri diferite pentru a ne proteja: fie că fugim din fața pericolului, fie ne alarmăm și ne manifestăm propria agresivitate (nivelul de bestialitate pe care-l avem în noi!) și care este folosită pentru a ne apăra în cazuri extreme.
„Frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetă”, scria cineva cu ani în urmă, poate și pentru că se cunoștea că fusese experimentată și reușise a fi inoculată atât la nivel colectiv cât și la nivel individual. În prezent frica este sădită neobservabil, mergând pe ideea că ar fi o emoție normală, la fel cum sunt bucuria și tristețea. Și atunci, se aplică diferite metode de a-l înfricoșa pe om, și dacă se poate, a nu-i da nici o speranță în cazul în care nu urmează ceea ce i se impune, omului tăindu-se acea liberate la care visase și pe care încercase să o trăiască. Frica determină vorbele, gândurile și faptele noastre, alegerile și deciziile, reacțiile și răspunsurile. Se crede că dacă am putea să scăpăm de frică, am reuși să ne transformăm pe noi înșine și în ultimă instanță am reuși să transformăm lumea. Pătrunsă în inimile noastre, ea fură treptat, sau poate chiar dintr-odată – libertatea noastră. Uneori și pentru totdeauna.
De multe ori frica ascunde tensiuni și conflicte acumulate în timp și care ies la vedere la un moment dat, moment în care se trezește în noi instinctul de apărare. Căci omul este dator să lupte cu puterile lui împotriva fricii și aceasta zilnic, de la trezire până la căderea lui în somn. Și să nu uităm nici o clipă că Dumnezeu este ajutorul, „stânca pe care se întemeiază viața”, că El este începutul Înțelepciunii (Psalm 110,10). Ca atare, în primul rând să ne rugăm.
Când ne cuprinde frica, trebuie să ne străduim a o înțelege (lumea reală poate fi înțeleasă și explicată!), să-i înțelegem proveniența (cauza), precum și efectul – suprimarea libertății, instituirea de control al ființei tale, socialismul pregătitor intrării comunismului în viața ta – , să înțelegem bine pericolul care planează asupra ființei noastre și să găsim un mod de a înlătura frica cât mai curând, fiindcă staționară sau amplificată, ea ne poate distruge. Și nu de frică avem nevoie, ci de liniștire a suferințelor noastre, de mângâiere, mai important fiindu-ne confortul emoțional decât cel material. Tiranii se bucură văzându-ne înfricoșați, nerezistând cruzimii și intoleranței lor, asasinării libertății și demnității noastre.
Aristotel, unul dintre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, considera curajul fiind „mijlocia” între frică și încredere: „Vom întâlni mijlocia în măsura în care ne depărtăm de ce este opus ei, tot așa cum îndreptăm un lemn care este strâmbat; aceasta poate fi în multe cazuri deosebit de greu”.
În alt mod spus, soluția de a scăpa de frică, dacă ea are un suport real și nu e inventată, este să analizăm: ce anume credem că determină acea frică, dacă putem s-o înlăturăm, sau dacă ne putem feri de ea, și cum ar putea arăta viața noastră în continuare în cazul unui mod de acțiune sau inacțiune ales. În acest punct poate interveni curajul. Fiindcă, în lipsa curajului, admitem că putem fi uciși, că nu ne pasă de viața sau de moartea noastră și a copiilor noștri. Este forma lașității din noi. Pentru a ne feri de ea, există și Prudența – virtute care folosește rațiunea – și care ne poate fi de folos în anumite situații. În acest fel mulți oameni s-au salvat în această perioadă, luând măsuri anti-pandemice, impresionați fiind de imaginile morților de Covid-19. Da, frica a fost diminuată, dar „lemnul”, va putea fi complet îndreptat?
Iată că afirmația cum că frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetă, este plauzibilă în acest caz. Dar, oare numai Pandemia ne dă frisoane?
Trăim într-o lume a fricii, determinată de alte cauze ca cele din trecutul omenirii, frică provocată de idei imbecile, scopuri inumane, și singura posibilă protecție pe care și-o doresc oamenii, este pedepsirea dușmanilor ce folosesc cele mai crude metode de distrugere, spirituale și materiale, deoarece ele nu pot duce decât la involuția omenirii. Păcat! Înțelegerea și iubirea de semeni ar fi putut să ne salveze. Mai este timp pentru trezirea conștiinței celor care urăsc lumea și nu prețuiesc viața fiecăruia dintre noi?
Să nu tăcem în aceste momente când trebuie să vorbim și să explicăm, mai mult decât am făcut-o până acum.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Web Analytics