Vasilisk DONICA: CASA MARE A SUFLETULUI

DONICA Vasilisk3Dumnezeu nu ne-a făcut să murim și să putrezim!”
Părintele Visarion Alexa

Era duminică. Stătea pentru prima oară în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul în brațe, în biserica din satul bunicii lui. Îi povestise despre acest sat, o educatoare bună, singura bună de la orfelinatul în care crescuse și supravețuise până acum. Nu mai intrase într-o biserică până acum. Îi părea un templu măreț pentru zeii despre care îi plăcea să citească uneori, atunci când i se permitea să se desfăteze cu această plăcută și sfântă ocupație, cum o considera el.

În biserică, încă nu începuse slujba, dar el sta neclintit, cu ochii umeziți de lacrimile ce îi curgeau șiroaie. Icoana din fața lui era la fel ca cea pe care o purta la el, doar că aici, Maica Domnului și Pruncul erau mai vii și de dimensiunile reale pentru o mamă cu pruncul în brațe. Biserica era așa cum o văzuse el de multe ori, în visele lui, când privea cerul, iar norii îl conduceau pe acolo unde nu a fost niciodată, dar mai apoi avea să meragă. Sufletul i-a suspinat ușurat de povara enormă că a scăpat de jungla orfelinatului și nu știa acum cum să-i mulțumească Maicii Domnului și pruncului Iisus în rugăciune. Știa că trebuie să fie o convorbire deosebită de celelalte zeci de sute, pe care le-a rostit în captivitatea sălbatică, plină de fiare bipede, sălbăticite de viață și împinse spre această sălbăticie de instinctul de supravețuire, singurul și cel mai animalic instinct înnăscut la om. Atunci când acesta ia întâietatea, omul revine la starea animalică, iar rațiunea, darul cel mai de preț al Creatorului, este înlocuită.

S-a trezit în orfelinat. La vârsta de șapte ani, a aflat cine este și de unde vine, ce are de îndurat și încotro merge, deși, când educatoarea i-a povestit ce știa despre el, îi părea că vine de nicăieri, a nimerit în cel mai crud infern și se îndreaptă spre același nicăieri. Dar nu a fost așa. Nu o va uita niciodată pe cea pe care o numea pe ascuns, Mama și pe care o simțea ca pe o mamă, Mama lui. Era o femeie scundă, cu părul negru, lucios și puțin ondulat în valuri, cu ochii de culoare căprui-închis, care de multe ori, în noapte, când îl căuta pentru privegheri de rugăciune, îi păreau niște cărbuni încinși. Corpul îi era suplu și ușor ca al unui înger. Avea mâinile firave, foarte albe, fața de aceeași culoare, de un alb pal, care radia în permanență a bunătate și o izbucnire evlavioasă se citea pe chipul ei, în întreaga ei făptură chiar, de o puteai confunda cu Maica Domnului, dar numai unele detalii îi trădau secretul și realitatea. Mereu îi spunea: „Ai un Tată și o Mamă în cer, foarte iubitori. În calitate de copil al lor, te poți ruga și le poți cere ajutorul și îndrumarea. Poți folosi puterea de care te umpli în urma rugăciunii pentru a găsi soluții la încercările din viața ta”.

Mama a fost cea care i-a spus adevărul despre el, despre ziua când l-au adus aici. Era primăvară și copacii începeau a înmuguri când l-au adus. Avea doar 2 zile de la naștere. Bunicul și unchiul de pe linia mamei, care l-a adus pe lume, l-au lăsat aici cu unele detalii foarte vagi despre ei, dar îndeajuns ca mai apoi să se contureze viitorul negru ca al unui chei nocturn încețoșat. Pentru ei și familia lor, nou-născutul reprezenta o rușine. Femeia care l-a născut, l-a adus pe lume prea devreme. „Să mai fi zăbovit puțin”, se gândea de nenumărate ori. Când aflase toate acestea însă, toți s-au destrămat în cel mai tragic mod.

Tatăl biologic provenea dintr-o familie bogată. Era un tânăr de o frumusețe asemănătoare zeului Apollo, înalt, cu corpul atletic și părul negru, purtat până la umeri, dar, împătimit de vicii, a murit într-un tragic accident rutier. A urcat beat la volanul unui automobil, în ziua când a aflat, de la cea pe care o iubea, că are un fiu ce putea să-i semene, dar nu știa unde se află. A pornit să-l caute, dar ai fi spus că zeul cu care semăna leit s-a întors pe o clipă de la el, aflând de păcatul săvârșit și nu i-a vegheat călătoria.

Bunicul s-a stins la șapte zile după nașterea lui și la cinci zile de la aflarea în orfelinat, de un atac de cord, dar mult mai mult – din mustrarea conștiinței, vină și întristare cred. Mama ce l-a adus pe lume – o tânără, ce ușor o puteai confunda cu Afrodita, la trei zile după naștre, a înnebunit în urma despărțirii de plodul trupului ei. A fost dusă într-un ospiciu, dar mai târziu, la doar treizeci și șapte de zile de la naștere, s-a despărțit de plod pentru totdeauna, sau poate nu, poate se vor întâlni în cer, acolo sus, la Domnul, așa cum îl mângâia Mama.

Nu i-a fost ușor să trăiască cu toate cele aflate, era la orice pas, urmărit de sentimentul de vină pentru toate cele întâmplate: „Să mai fi zăbovit puțin, să mă fi născut cu un an, doi, trei mai târziu, nu s-ar fi întâmplat toate acestea”. Dar nu noi alegem când și de ce ne naștem, ci Dumnezeu, El are cu fiecare, un plan, pe care îl împlinește vrei nu vrei. Ca Dumnezeu să-și împlinească planul divin cu el, trebuia să se sacrifice și să se prăbușească un neam întreg, ștergându-se astfel păcatul și un nou neam, din neamul lor, să se nască și să trăiască, făcând parcă un fel de restart.

Prin multe a trecut: umilință, bătaie, torturi și toate i s-au întâmplat în acest furnicar leneș, uriaș și întunecat, numit orfelinat, culmea aflându-se printre așa numiții oameni sau pui de oameni. Toate odăile acestui mușuroi erau niște încăperi sumbre și înalte, cu ferestrele situate în a doua parte de sus a pereților prin care lumina pătrundea neuniform și anormal, de fapt așa cum erau și toate celelalte lucruri aici. Așa-numitul dormitor avea pereții foarte reci, care se abureau în noapte de la răsuflatul ființelor ce își odihneau neființele aici. Paturile, foarte multe, erau de fier, pe care erau așternute câte o pătură sintetică, fără saltele și niște perne mici din așchii de lemn, tari ca pietrele ce aveau un singur avantaj, mirosul de pădure, sub care ziua stăteau așezate alte pături, ce serveau pentru noapte drept plapume întregul an. La început, când era mic, se rătăcea printre paturi până și-l găsea pe al lui, mai apoi, s-a obișnuit, toți s-au obișnuit așa ca vitele ce merg zilnic la adăpat și la păscut, apoi la odihnă. Numai ceva îi deosebea pe toți de aici, de vite, ocupațiile zilnice pentru „luminarea minții”, așa cum le spuneau educatorii, mulți dintre ei, reci și duri, activităților ce le desfășurau.

Cu toate se obișnuia repede, dar cruzimea, răutatea și nedreptea, care era cu vârf și îndesat aici, erau ceva străin ființei lui blânde și bune. Creștea un băiețaș frumos, cu adevărat un urmaș al urmașilor zeilor Apollo și Afrodita, dar numai cu trupul: cu sufletul, creștea pătruns de o preocupare sfântă și dumnezeiască – rugăciunea, casa mare a sufletului unei ființe atinse de harul divin. Știa din istorioarele povestite de Mama, că rugăciunea a stins puterea focului, gurile leilor le-a încuiat, războaie a potolit, lupte a curmat, vifore a domolit, porțile cerului a deschis, bolile le-a vindecat, supărările a depărtat, pe vrăjmași i-a alungat, cetăți clătinate a întărit, molimele și rănile cele trimise de sus, le-a îndepărtat. Acestea și multe altele, a făcut și va face rugăciunea. Când era nedreptățit, ceea ce se întâmpla foarte des, îi auzeai sufletul gemând de durere, dar niciodată nu a răspuns răului cu rău și atunci când se ruga pe ascuns, era cuprins de fericirea cea vie, ce îi inunda sufletul ca o apă pură, încât se temea să nu-l înece.

Mama l-a învățat rugăciunea, așa cum o fac toate mamele adevărate pentru copii. De ce a făcut-o, nu știa, poate nu avea copii, poate era trimisă de sus pentru el ca un înger, niciodată nu i-a spus-o, dar nici nu-l interesa, se simțea binecuvântat că o are, că a aflat-o. I-a dat și o iconiță foarte mică, cu Fecioara Maria cu Pruncul în brațe, spunându-i că ea cu fiul ei sunt cei ce-l vor scoate de aici sau, fără să-i insufle multă speranță, ca mai apoi să nu fie dezamăgit, i-a spus că îl vor ocroti în acest infern crud. Nu s-a despărțit niciodată de acestă speranță – iconița, dar odată cu aflarea ei în ochii lui, licărea iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, ceea ce înseamnă totul pentru un creștin, căci a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de toate înseamnă a-l prețui astfel încât să fim gata a pierde orice, decât să-L supărăm, tot așa, a iubi pe aproapele, înseamnă a-i face celuilalt ceea ce dorim să ne facă nouă alții. Îl îmbrățișase rugăciunea, nu se puteau despărți niciodată. Pe un acoperiș, unde își găsise locul pentru rugăciunea zilnică, stătea nemișcat ca un stâlp de piatră, cu ochii pierduți în lumina soarelui, cu buzele nemișcate, totuși îi puteai auzi cuvintele dulci, cu care vorbea cu cei doi prieteni ai săi din iconiță.

La început, când se ruga, îl măcina invidia că pruncul are mamă, că are cine îl purta în brațe, cine îl mângâia, dar toate gândurile i-au fost spulberate de un glas ce l-a izbit ca o săgeată, în ziua în care împlinise șapte ani, așa cum îi spusese Mama. Într-un moment a avut senzația scufundării întreite în apă tăindu-i răsuflarea și un glas de copil de aceeași vârstă, i-a rostit un nume pe care nu l-a deslușit în acel moment precum nici pe celelalte cuvinte, ce i le-a spus, nu le putea desluși, căci auzul i se întrerupea de parcă cineva ar fi închis și deschis o ușă, iar cuvintele erau tăiate în două și frazele în zeci de frânturi de cuvinte. După aceasta, evadase într-un timp și spațiu parcă neexistent, iar trecutul, prezentul și viitorul se zbuciumau în acesta ca un pește în plasă. Copilul parcă se frânse în trei, era în toate timpurile deodată. Și-a revenit numai spre seară, când lumina prea fierbinte a apusului l-a izbit cu neîndurare. S-a ridicat ușurat și luminat, iar locul unde a zăcut puțina greutate a corpului lui, a răsuflat parcă ușurat, dar numai de greutatea corpului îngrelat și părăsit de suflare, căci sufletul era purtat pe brațul stâng al Blândei Fecioare și cei doi, el și Pruncul, vorbeau câte în lună și în stele. Numai la gândul celor întâmplate, ochii plini de lacrimi și sufletul, de cuvintele tainice ale Pruncului, s-au umplut de înțelesuri. A înțeles menirea omului pe acest pământ, care nu a fost făcut să moară și să putrezească, ci să trăiască veșnic alături de Creator.

Numărul anilor, lunilor, săptămânilor, zilelor ce au urmat, nu le mai cunoștea, zburau alături de el, cu el. Harul divin a rămas statornic în mintea și inima lui și în orice loc și împrejurare, era cu rugăciunea pe buze, nevăzut, neauzit și neobservat de toți cei care nu trăiau în ea. Înțelesese că rugăciunea nu curgea din el, nu erau cuvinte speciale, pe care le spunea sau felul special, în care le spunea sau chiar cât de des le spunea, că rugăciunea nu se bazează pe o anumită direcție spre care era îndreptat sau pe o anumită poziție a corpului. Puterea rugăciunii vinea de la Cel Omniprezent, care îi auzea rugăciunile în permanență și care răspunde la ele. Rugăciunea astfel îl punea în legătură cu Dumnezeul Cel Atotputernic, fie că El alegea să-i îndeplinească petițiile sau să i le refuze, ceea ce nu i s-a întâmplat niciodată. Oricare era răspunsul la rugăciunile lui, Dumnezeul, căruia se ruga, era sursa puterii rugăciunii lui și a vieții întregi, și Pruncul din icoană îi răspundea potrivit cu voia Sa perfectă și la timpul Său la fel de perfect.

În ziua când trebuia să părăsescă orfelinatul, nu știa încotro să meargă. Mama i-a povestit despre biserică și despre slujbele ce se fac acolo, despre icoanele și picturile mărețe, ce învie pentru cei aleși să cunoască unele taine divine. Era vineri, o zi frumoasă de primăvară, ca ziua în care s-a născut cu trupul la fel și în duhul, când a stat îndelung de vorbă, aievea cu Pruncul Sfânt. El era acum un tânăr frumos la trup și cu un suflet călit la fel ca fierul, la temperaturi înalte și plin de cicatrici invizibile, ce din când în când, îl usturau. Îi rămase o zi până ușile tuturor bisericilor se deschideau larg pentru toți credincioșii, ziua Duminicii, când se petrec în ele, slujbe cu înțelesuri tainice. Rădăcinile l-au atras spre biserica din satul rudelor după trup. Aici, încă îl mai aștepta cineva, bunica de pe linia mamei ce l-a născut, deși el nu știa.

Pe bunica, a ținut-o vie, aceeași hrană pentru suflet și tărie pentru trup – rugăciunea. În racoarea și pacea matinală a acelei dimineți de duminică, în care lumina îmbrățișa viața, ea își privea tinerețea și durerea ramasă, înscrisă în sinele trecutului mereu prezent. Nu avuse niciodată bucurie pământească în toată viața ei, de aceea, o considera ca pe o ceață, ce vine, te învelește, te cuprinde, te pierzi în ea, apoi dispare, trece cum trece ceața și rămâi iar, așa cum ești, iar dacă nu ești plin de Dumnezeu și dragoste, rămâi pustiu, dacă ești plin de cele lumești, rămâi trist. Sufletul omului este la fel ca apa unei fântâni, din care, dacă nu se bea, se strică. Așa e și omul: de nu dă din el dragoste, milă, rugăciune, se bâhlește. Cea mai bună hrană pentru om și sufletului lui, este bucuria rugăciunii. O avea și bunica, câștigată cu prețul aceluiași calvar al vieții pământești. Ea a învățat rugaciunea odată cu laptele mamei, a mâncat rugaciune pe vremea foamei, s-a ascuns sub rugaciune în vreme de război. De fapt întreaga ei viață a fost o rugăciune. O rugăciune perpetuă de-a lungul unei vieți trăite în smerenia simplității divine, fără reproșuri și fără ofuri. Suferința era ceva firesc ca bucuria, ca munca sau ca necazul. Suferința era mângâiată parcă de mâinile ei muncite, care se împăcau împreunându-se în șorțul mereu prezent ca o uniformă a muncii ce nu mai are odihnă. Acolo, pe genunchi, în șorțul moale, mâinile ei tăceau și frământau mereu o rugăciune. Nu avea lacrimi să plângă, poate că a plâns atunci când s-au întâmplat marile tragedii și ea a rămas singură, cu grija, cu necazul și bucuria revederii pruncului ce avea ochii ei, de același verde înțelept și cuminte.

S-au construit între timp, căi ferate, cum mai târziu aveau toți să înțeleagă – căile pierzaniei, dar și a revederilor multașteptate. O viață, apoi, privea în orice dimineață, spre trenurile care șuierând o salutau parcă mulțumindu-i pentru cararea lor. De acolo, trebuia să vină și nepotul ei, cu totul altul decât l-a petrecut plângând și bocindu-l, nu la război, ci la iadul din care trebuia să renască asemenea Pasării Phoenix și știa, era convinsă că o va face cu putera aceleiași rugăciuni, pe care o înălțau ambii.

Trăia bunica, speranța ca o primăvară, iar aceasta îi părea ultima dintre ele. Așa cum fitilul unei candele rămâne tot mai scurt și lumina îi este mai scânteietoare, tot așa era bunica în această ultimă primăvară, cu dorința tot mai arzătoare, de revedere. Nu lipsea bunica nici de la slujbele de duminică și de sărbători, de la biserica din sat. În această duminică, s-a gătit ca o fată mare, deși de mult nu mai era. Și-a luat ia brodată la piept și la mâneci cu decoruri simple, fusta și șorțul de sărbătoare, catrinţa, baticul înflorat, opincile, toate – lucrate cu mare grijă și atenție, de ea, pregătite pentru întâlnirea cu Mirele ceresc. Simțea că se va întâmpla ceva deosebit în această zi, că va întâlni pe cineva drag și scump.

Nu a mai văzut și nu a mai întâlnit un tânăr cuprins de atâta lumină a rugăciunii ca tânărul ce sta în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului cu pruncul în brațe. Parcă cineva i-a șoptit tânărului, când bunica intra pe ușa bisericii: „Ridică-te, căci ai primit mai mult decât ceea ce ai cerut!”. Atunci, privirile celor doi – bunică și nepot – s-au întâlnit. El a văzut în ochii bunicii, ochii lui, iar bunica – în ochii lui, ochii pe care i-a petrecut cu lacrimi acum 15 ani și atunci, în febra iubirii desculț, casa mare a sufletelor celor doi s-a umplut de lumina măreață a dumnezeirii, căci doi se rugau astăzi pentru neamul lor și Hristos era cu ei, iar rugăciunile mergeau direct spre cer, la Dumnezeu, „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Și astfel, a fost înfăptuită salvarea unui neam trecut, prezent și viitor:
„Spinul neascultării l-ai zmuls,
Spinul rămas în inimă din măr
Crescut din semința încolțită,
Amară semință a urii, a hulei.”
---------------------
Vasilisk DONICA
Orhei, Republica Moldova
24 martie 2021

Web Analytics