Raul ANCHEL: HAI-HUI (4) - HOINAR PRIN POLONIA (ZAKOPANE)

ANCHEL Raul HOINAR

Am sunat la poarta vilei unde-mi comandasem sejurul de trei zile la Zakopane, după o călătorie interesantă prin Cracovia. Mi-a deschis proprietäreasa. De cum am văzut-o, blondă bine făcută, zâmbitoare, cu ochi de un albastru închis, mișcări lente languroase, am simțit că între noi se crează o tensiune specială, plăcuta... ce era în creștere la fiecare cuvânt schimbat, la fiecare privire încrucișată. Asta în primele cinci minute. Ea știa să zâmbească. Eu știam să apreciez un zâmbet promițător. Amândoi nu mai eram tineri. Și totuși... E greu de explicat cum ajungi la concluzia asta, dar o simți imediat! O numesc dorință de la prima vedere. Ochii mi se opreau mai mult pe formele-i încă pefecte. Ea își aranja mereu părul și-și scotea ochelarii crezând că o dezavantajează. Fără ochelarii ei și eu eram mai bine, mai frumos! Avea în jur de 50 ani, deși mi-am spus mai de mult că a aprecia vârstă unei femei e cea mai mare prostie. Oricum ieși prost din asta. Diferența de vârstă e neinteresantă cât timp e în marginile decenței. Și în sus și în jos. O chema Margaret. Mi-a spus într-o engleză nesigură: „Vă dau camera cea mai bună, dă spre munți și are o terasă splendidă. Camera avea o terasă atât de îngropată în munte, încât puteai intuiești o altă intrare în vilă prin pădure. Era splendidă. Puteți lua dejunul (plătit deja) aici... E splendid mi-a șoptit Margaret.

Atmosfera era puțin prea încărcată pentru mine, care oricum nu fac niciodată primul pas de teamă de a nu fi interpretat greșit situația. Totuși erau doar niște sentimente nedeslușite care-mi plăceau căci mă umpleau de o emoție puțin ruginită. Am găsit Willa Ma...” la booking pe net. Aici primise cel mai bună calificativ 96 din 20 de participări pentru serviciu general. Am ales-o pentru două nopți neștiind ce mă așteaptă.

 

Am ajuns de la Cracovia la Zakopane după o călătorie plăcută de vreo două ore cu autobuzul. Timpul era splendid. Drumul foarte frumos. Pe drum m-a sunat o prietenă din New York, Rhea care mi-a spus că au ajuns deja la Varșovia. M-a întrebat când ajung eu acolo. I-am spus că peste patru zile. Mi-a spus: „Mi-e dor de tine de glumele tale... Dacă nu ne vedem la Warsaw e vai de tine! Oricum, a continuat ea, știu că ești des în New York, să vii pe la noi neapărat!”. Cu ea și cu soțul ei Gideon m-am împrietenit în Cracovia. Părea că ne cunoaștem de o viață. Mi-a și trimis adresa pe 76 cu 7. Adică strada 76 la intersecția cu bulevardul 7. Un loc onorabil în New York city. Am promis să fac tot posibilul și să îi vizitez. Nu-mi place să dezamăgesc lumea! „Pupici și de la Gideon!” a încheiat Rhea. Ei sperau să-și ia un ghid local pentru Varșovia.

Cum mă avertizaseră prietenii zile frumoase la Zakopane sunt puține. Zakopane socotită și capitală de iarnă a Poloniei e un orășel mic așezat între Tatra Poloneză la nord și Tatra Slovacă la sud est. Tatra este un lanț de munți pe care l-am întâlnit pentru prima dată acum. Lanțul muntos e cu mult mai mic ca întindere decât Carpații. Nu e mai înalt de 2.500-2.600 metri, e pleșuv peste înălţimea de 1.500, dar e deosebit de frumos. Din fiecare vârf ți se arată o altă rețea de vârfuri, ca dinții uriași din gura deschisă a balenei biblice.

Orășelul de fapt era constituit dintr-o stradă principală legată de un drum muntos care taie Tatra. Mi s-a părut o idee splendidă să fac o oprire în orășelul ăsta mic situat între Krakow și Warshaw, să fac o pauză pentru a mă bucura de natură. Ajuns după prânz, plăcut impresionat de cameră și de gazdă(!) am ieșit să mă plimb. După sfatul gazdei pe strada principală. Aceasta începea la vreo 400 metrii de hotel. Acolo era centrul. Plin de magazine restaurante și mici chioșcuri unde polonezii încearcă să-și vândă bunătățile. M-am așezat afară la o masă să mănânc niște plăcinte cu brânză și dulceață de vișine. Desigur să mă și încălzesc cu puțină șliboviță fiartă. Nici o teamă, încă nu sunt alcolic. Era răcoare bine ca să nu zic frig. Abia e 6 iulie și-ți trebuia pulover sau o hăinuţă mai groasă. Eram intr-o bună dispoziție! De unde mi se trăgea dispoziția asta bună? Ah... Fusesem ghid turistic pentru 4 zile în Cracovia și acum mi se cuvenea puțină liniște.

Se lăsase seara, drumul cu autobuzul și mai apoi plimbarea alcătuiau o zi lungă, grea. Pe la ora 20:30 eram deja la vila hotel. Am descuiat poarta, holul și camera cu cele trei chei primate. Odată cu cheile am primit mai multe explicații cum să le folosesc. Oamenii te judecă după vârstă. Arătam ca și cum mi se cuvin multe explicații de folosire a cheilor, mi-am zis! Am făcut un duș fierbinte mi-am fiert niște vin la bucatărioara legată de cameră. După șlibovița fiartă nu-mi mai trebuia nimic dar.. Vinul foarte bun, cadou pentru musafir de la gazdă. Nu aveam scorțișoară. Scorțișoara dă un gust bun vinului roșu fiert. Nici nu aveam pe cine să rog să mă împrumute. Vila părea goală. Deodată m-a sunat telefonul. Shalom, un prieten din Cracovia!!!

- Mi-am uitat la tine umbrela, mă întreabă.

Am zâmbit, deși eram la telefon, nu la o conversație video!

- Nu, dar cred că ai uitat-o în hol la hotel, i-am răspuns. Ai mai uitat-o o dată și eu doar ți-am recuperat-o. Cumpărăţi una nouă, dacă nu o mai găsești pe aia veche, ți-o fac eu cadou!

A început să râdă. Mulțumit parcă.

- Shalom, îl întreb, cum a fost la Auschwitz?

- Un moment, spune el... Lizica, eu mă duc până la wc, îl aud spunându-i Lizicăi. Apoi continuă repede cu o voce joasă...

- Shalom, îi zic, tot ești afară... Vorbește tare și rar ca nu înțeleg un cuvânt.

- A fost foarte greu înăuntru la Aushwitz. Lizica a plâns mult. Să-ți spun adevărul acum stăm la masă la Hotel Columbus, și e prima dată de când mă știu, că mi-a cerut puțin vin. Știi ce, continuă Shalom, am lăsat-o fredonândBeltz, mai steitola belz’! N-ai idee ce bine ne-am simțit cu voi toți. Lizica e alt om.

I-am promis că ne vedem la întoarcere, în Israel.

- Eu îți aduc oricum și o umbrelă rezervă am spus. A râs din nou.

I-am povestit de prima mea zi la Zakopane..

A doua zi la Zakopane

În primul rând am ieșit să mă plimb ca în orice loc din lume după prima noapte de hotel fac 30-60 minute mers în jur să înțeleg locul, oamenii care-i întâlnesc să mă bucur de decor, apoi bat kilometri să învăț orăşelul. Zakopane pare foarte mic nu am unde să bat kilometrii. Acum în jurul Willei Ma... Locuri virgine, parcă neatinse de om deși destul de multe vilișoare sunt una lângă alta. Fiecare cu o curticică bună de un teren de basket. Mă uitam în jur îmbătat de verde de aerul dimineții rece de șuierul vântului de susurul râulețelor mici ce își făceau loc dinspre munte spre nesfârșitul acela verde din jur. Acest verde se termină doar într-un cer noros, albastru închis pe alocuri purpuriu. Apoi gândul mă împingea la flirtul posibil, care simțeam cum se leagă. Dar vârstă își face mendrele ei. Treci fără să simți de la pasiune la înțelegere și respect. Mulţumesc lui Dumnezeu încă nu la compasiune.

Apare un factor nou în flirt. Zâmbetul care e câteodată doar respect și asta e un dezastru să nu știi când ești dorit și când ești respectat. Deh.. Doar înțelepciunea din tine, dacă nu lipsește complet, poate descifra asta. Ea, înțelepciunea știe și încearcă uitându-se la tine, de jos în sus, cum stai cocoțat în copacul vieții, acolo sus purtat de un ego umflat, să te ajute. Atunci îți spune, dragule ai îmbătrânit, dezumflă-te puțin te rog și coboară de acolo de sus, revin-o pe pământ. Dar flirtul cu Margaret mi se părea mai mult decât o promisiune. Era ceva ferm în ochii ei era o dorință nici măcar ascunsă era chemarea.

Plimbarea în jurul vilei pe o distanță cam de un kilometru era o savoare. Mi-am promis că voi face la Râșnov așa ceva, puțin mai departe de civilizație, în mijlocul naturii. Oare împreuna cu Margaret? Mă și gândeam să-mi amân sejurul cu vreo 2-3 nopți!! La fiecare câteva sute de metri era un poduleț cu o apă repede a cărei răceală o simțeai cum te pătrunde și a cărui murmur ușor îl auzeai clar netulburat de zgomotul vreunei mașini sau căruțe, te amețea. Amețit de liniște ăsta chef. Asta da dimineață.

Și în Israel am trecut de câteva ori peste ape curgătoare, poate nu cu aceași plăcere. O dată în drum de la Eilat spre Tel aviv m-a prins o inundație care acoperea drumul cu vreun metru de apă. Am așteptat vreo 6 ore până să se deschidă drumul. Ploua într-una și am înțeles de unde vine expresia ducă-se pe pustii”! Altă dată am trecut peste o apă curgătoare în bucătărie! Mi s-a spart o țeavă, dramă... Dar au trecut și astea. Israelul e cam problematic în ape curgătoare, sunt mai degrabă ape trecătoare și foarte repede trecătoare.

Cu burta goală și inima plină m-am îndreptat spre masă nu voiam să mănânc singur pe terasă. Era 8:30. E un proverb românesc... ceva cu dragoste și burta goală... Nu-l țin minte exact dar existența lui mă încuraja. Bineînțeles la masă eram așteptat. Margaret cu o rochia albastră, cu puncte albe, supra aranjată (credeam că merge la teatru după breakfast) îmi zice, te-am așteptat pe la 7:30 credeam că ești înfometat. I-am explicat despre plăcerea mea de a mă plimba în jurul hotelului și a dispărea în natura din jur. Și eu sunt la fel mi-a spus și a roșit. S-a uitat la mine s-a uitat într-o parte și a dispărut în bucătărie...

La masă mai erau trei tineri de vreo 60 ani la un loc. Masă mai delicioasă ca la Hotelul din Krakow, pe care-l credeam cel mai bun dejun din Polonia. Toate legumele din lume erau aranjate frumos pe o măsuță. Se adăugaseră fructe, şi bineînțeles cârnăciori, salamuri și la grill și reci. Mirosurile te îmbătau. Totuși e doar breakfast mi-am spus. O altă masă plină cu vreo 10 feluri de brânzeturi. Un deliciu! Și eu mort de foame și plin de chef. Și dacă nu era destul, mai era o policioară plină cu tot felul de dulcețuri. Simt o mână pe umăr apăsându-mă ușor:

- Cum vreți ouăle? Subiect foarte delicat în momentul ăla... Poate nu vreți ochiuri, vreți ouă tari, moi, mă întreabă Margaret.

Eu nu voiam nimic doar să mănânc bunătățile, adunate deja în farfuria mea. Aș fi vrut și ca Margaret să nu-și ia mână de pe mine. Una din cele două dorinţe s-a împlinit. Asta e o altă problemă a vârstei. Prioritățile... Să știi exact ce vrei și când vrei! Inima care îți dicta totul până la 55 de ani, e înlocuită de stomac, care tot ce dictează e surplus peste ce ai mâncat și savurat deja, peste ce ai nevoie.

Oprindu-mă puțin din mâncat dar încă nu dispus pentru o discuție caldă cu Margaret, mi-am luat o cafea filtru delicioasă cu puțină dulceață... Ați ghicit! De vișine. Margaret mi-a spus în șoaptă că a pus-o numai pentru mine, cafeaua nu dulceața. E belgiană mi-a spus. Bucătăria era la subsol. Între niște bare de susținere ale vilei. Dacă ești foarte rafinat și stilizat poate nu-ți faci tocmai aici sejurul mi-am spus. Eu însă eram mulțumit. Rozul optimist părea culoarea zilei. Uitându-mă în jur văd pe perete vreo 2 diplome. În poloneză, cu un desen de om ce înoată. M-am uitat la Margaret când se ducea spre bucătărie legănându-și corpul mlădios și mi-am spus: „Bravo dragă! Înotul te face să te ții așa bine? Eu nu știu să înot, nu am văzut marea până la 19 ani. Am fost de vreo două ori pe la 16 ani la o baltă să înot dar nu am reușit să învăț înotul... De fapt m-am folosit de multe ori în viață de adevărul ăsta. Spuneam eu nu știu să înot. Și mi se spunea, ei sigur TU nu știi să înoți tu, și zâmbeau. Eu tăceam. Obținusem maximum de la adevărul mărturisit.

Îi spun Margaretei bravo dragă văd că faci înot. Deodată se apropie de mine îmi i-a mână în mână ei. Îi simt degetele încleștate puternic în ale mele.

- Dragul meu Raul! Pronunța foarte frumos numele meu, eu iubesc foarte mult Israelul. I-am răspuns la strângere mângâindu-i mână cu degetul mare. Margaret continuă, aș vrea tare mult să-l cunoști pe Marian bărbatu-l meu. Am rămas perplex Willa Ma..., Marian – Margaret. Nici nu a terminat de spus și un bătrânel s-a apropiat de mine, mi-a spus Marian. Margaret mă eliberase din strânsoare, cu o ușoară părere de rău. I-am întins mâna bătrânului.

- Marian, mi-a zis el. Strângându-mi mână și cu cealaltă mână, cu o repeziciune de neașteptat pentru vârstă lui, își ridică mânecă. Pe mână, încrustat un număr parcă sculptat cu cerneală neagră pe pielea scorojită de vârstă. Neșters, nepătat de vreme. Ceva ce aducea a stinghereală a neputință dacă nu panică mă copleșea. Dar n-am avut timp să mă gândesc. Știam numărul ăla, îl văzusem în Israel de câteva ori, era al supraviețuitorilor de la Auschwitz. Marian m-a strâns în brațe, a venit și Margaret și s-a băgat și ea în strângerea noastră. Eu aveam o singură vină, eram venit din Israel...

O secundă mi-a trecut prin cap flirtul, dragule dă-te jos din copac! Îmi striga de data asta egoul meu. Marian nu știa o boabă de engleză. El e la engleză cam la același nivel cum sunt eu la poloneză. Vorbea repede ceva care eu creadeam că e poloneză și care s-a dovedit să fie germană sau idiș, și eu nu înțelegeam un cuvânt din șirul nesfârșit de cuvinte punctat cu lacrimi și sughițuri a lui Marian. Plângea plângea cu adevărat, lacrimi mari rostogolindu-se pe fața puternic marcată de vârstă. Disperat mă uitam la Margaret cerându-i ajutor.

- El spuse ea, făcând semn cu capul spre Marian, are 87 de ani. A fost la Auschwitz de la 9 până la 12 ani. L-a ascuns taică-su. Cu o zi înainte de l-au luat pe taică-su la crematoriu a reușit să fugă și s-a ascuns la țară, într-un sat, la un prieten a lui taică-su. Eu sunt poloneză, continuă Margaret cu oarecare mândrie. Cuvinte din astea nu le auzisem decât în filme niciodată de la prima mână (gură). Erau oricum groaznice. Mai mult decât puteam eu să absorb într-un timp așa de scurt. Și eu care voiam să mă bucur de breakfast. Și de flirt. Flirtul era terminat, înlocuit de încă o poveste cu ghetto, lagăre, exterminări... Nu mai aveam putere!

Margaret a continuat văzându-mă terorizat de poveste.

- Ne-am cunoscut când Marian avea 55 de ani și eu 25. Ne-am iubit. La 2 ani s-au născut gemenii Michael și Suzana. Uite aici câteva fotografii. Ei, să lăsăm astea... Spune-ne despre tine, a oprit Margaret discuția aproape necontrolată, văzându-mă pierdut. Asta m-a ajutat să ies puțin din traumă.

Le-am spus că sunt căsătorit, le-am povestit de fetele mele de care sunt foarte mândru, de nepoți. Le-am arătat fotografii. Asta mă ajuta să-mi recapăt echilibrul.

- Cum ți se pare Polonia?

- Vorbim seara când mă întorc. Azi am treking, spun eu, la Morske Oko și vreau să urc și la Kasprowy Wierch, i-am spus fără să intenţionez să vorbesc ceva de Polonia de polonezi. Și mâine dimineață plec la Varșovia. Îmi puteți aranja un taxi la ora 6:30.

- Sigur dragă domnule, mi-a răspuns Margaret. A trecut la domnule”... M-a văzut că-s pus pe fugă.

Marian mă strânge cu putere în brațe, și continuă iar să vorbească nedeslușit într-o limbă de neînțeles. Ea îi răspunde în aceași limbă. Eu mă uit întrebător. Vrea să mergem la masă, știe el niște locuri cu cea mai bună mâncare poloneză, tradițională. Nu mai știam cum să scap.

- O să vorbim diseară când mă întorc acasă, le spun eu politicos, dar pus pe fugă, gata să le dispar, cel puțin pentru câteva ore.

Deodată Margaret se aproprie de mine și-mi ia mână din nou în mână ei, moale și caldă. Fata noastră, zice ea, Suzana e ghid în Varșovia. Poate vrei să te ajute pentru câteva zile. A mai fost ghid cu Israelieni.

- Da se poate, am spus, vorbim diseară!

Ne-am despărțit cu toții cu lacrimi în ochi deși mie nu-mi era clar dacă e de la emoția lor sau emoția mea. Începând splendid și continuând cu decepția flirtului și drama lui Marian, ziua trebuia să fie bună, de acum încolo. Vizităm cea mai frumoasă parte a Poloniei. Și într-adevăr așa a fost. Întâi am urcat cu telecabina, după o coadă cam lunguță, la cota 2000, Kasprowy Wierch. Sus o priveliște splendidă. Total deosebită de a Carpaților. În jur o rețea de vârfuri cam de aceași înălțime își înfingeau vârfurile adânc în ceruri. Cerurile puțin cam supărate, atârnau de aceste vârfuri nori groși, priviri încețoșate lăcrimând mărunt. Eram în ceruri și la propriu și la figurat. Natură pentru mine e singura care mă poate absorbi total și mă face să dispar singur la adăpost de cele lumești, în neantul ei. Deși ești sub nori, la fiecare mișcare a acestora, soarele se arată darnic și-ți descoperă altă față a munților. În față Tatra Poloneză, în spate Tatra Slovakă. Fără sentimente poloneze, amândouă sunt cam la fel, dar totul e într-adevăr splendid.

Am coborât pe jos până la cota 1300 prin pădure. Era o zi cam ploioasă cu nori, nori și soare schimbându-se între ei, dar fără o ploaie deranjantă. Nu am deschis umbrelă de loc. Mergeam prin pădure de unul singur. M-am oprit am mâncat niște fructe, pe care mi le-a împachetat cu grijă Margaret, am băut un suc de portocale tot de-al Margaretei. Sigur ei au fost foarte bucuroși să vadă un israelian acolo, deși după spusele lor nu eram primul. Mă gândeam cum putea Marian să se căsătorească, cu o poloneză, după tot ce a trecut. Sigur că și ea trebuie să fie o ființă deosebită, mi-am spus.

De la 1300 am luat cablecar-ul înapoi la cota 1100 m. Aici am mâncat bine la un restaurant turistic: niște ciorbă de fasole, cârnați polonezi cu chips şi bere. Dacă ești cu adevărat flămând, ciorba de fasole e foarte bună. Sigur, că aia de la Fălti, Iași, Hanul Berarilor. Pe la 1100 un taxi m-a dus la Morske Oko de fapt până unde putea înainta taxiul. De acolo e o plimbărică de vreo 6 km prin pădure până la lac. Multe cascade în jur îți opreau respirația și pădurea însăși era fermecătoare de basm.

Într-adevăr, din cauza copacilor e greu să vezi pădurea! Numai brazi drepți, falnici aroganți. Morske Oko. O altă frumusețe a naturii desăvârșite în Tatra poloneză. Situat între munți, lacul l-am găsit înconjurat de păduri uriașe stând ca o pojghiță lină de apă liniștit. Netulburat părea, parcă amenințat doar de un cer negru noros care închidea trapezul, a cărui laturi o formau pădurile în două părți iar bazele erau lacul și cerul siniliu. Am stat fermecat vreo jumătate de oră pe malul lacului, mâncând fructe. S-a înseninat și deși era vreo 7 seara a ieșit soarele. Soarele cu dinți ce nu reuşeau să încălzească atmosfera, dar acea atmosferă era feerica.

Fericit și obosit m-am întors la Vila Ma...”. Margaret era în prag, mă aștepta. Pe unde am umblat, trebuie să fiu mort de foame. Au înțeles că nu mai mergem la restaurant. Eram mai mort de oboseală decât de foame. M-am așezat totuși la masă cu ea, din politețe. A început să-mi spună că polonezii au fost acuzați pe nedrept de moartea evreilor și că au murit și 3.000.000 de polonezi. Nu aveam putere la asta, din păcate fire puțin impulsivă cum sunt, am simțit cum obiectivul meu ce survoala realitatea nu-mi dă pace. Am trecut la acuzații:

- Cum să nu simțiți în aer mirosul a 3.000.000 de victime, de oameni ca voi, de copii, femei, bătrâni arși fără milă, cum se putea trăi așa. Cum ați reușit? Am spus toate repede pe negândite cu privirea într-o parte, neputând să o privesc în ochi. I-am spus multe lucruri grele, îmi părea deja rău, dar continuăm cu ardoare.

Ochii ei se încețoșau acoperiți de lacrimi. L-am zărit pe Marian stătea în pragul sufrageriei, nu spunea un cuvânt și eu speram că nici nu înțelese vreo unul. Era soția lui. Eu aproape că o acuzasem că a fost născută atunci în vremurile alea, și că nu s-a alăturat partizanilor. Nu am făcut-o, dar era cât pe ce să fac și tâmpenia asta. M-am uitat la Marian, era necăjit, încă un israelian care nu iartă sau nu știe să tacă părea că spune. Dar ea e dragostea vieții lui.

La un moment dat Margaret s-a ridicat și cu ochii în pământ a plecat.

- Aveam doar 15 ani atunci, a murmurat fără ura, fără nervi, și a plecat... Am strigat:

- Margaret nu pleca! Am încercat să o aduc înapoi, să-mi cer zeci de scuze pe care le merita. Marian mi-a făcut semn cu mâna, las-o așa e ea. Îi trece. Mâine va fii totul bine. M-a strâns în brațe, fară putere, slab... Plângea încet, nu spunea nimic. M-am dus în cameră. Camera nu mi se părea la fel de primitoare ca ieri. O doamne cât am putut să fiu de incorect, de dur, cu femeia aceea.

Pe masa de ruletă a vieţii, se învârte continuu o monedă. Pe o parte a monedei e sculptat succesul, bogăția, fericirea, pe cealaltă parte a monedei sunt deziluziile, necazurile și durerea. Moneda asta se învârte încontinuu. Dacă se oprește în fața ta soarta îți e deja pecetluită și la bine și la rău. Foarte rar moneda asta nu cade ci rămâne în picioare și unuia îi arată o față și altuia o altă față. Tu vezi lucruri care din cealaltă parte nu se pot vedea. Nimeni nu e vinovat, doar moneda care se învârte. E foarte greu să judeci mișcarea monezii. Încă o jumătate de cerc și puteai fi tu în locul lui sau în locul ei nu mai fă pe deșteptul... mi-am spus. Englezul spune „Don't play God anymore!” E puțin estompată traducerea mea: „Nu te mai da Dumnezeu. (căci nu ești!)”. Eram supărat foc pe mine însumi. Margaret o gazdă model nu merita asta. Nici evreul bătrân cu care se căsătorise nu merita asta! Nici mie nu îmi trebuia asta. Am adormit imediat.

Dimineața mă așteptau în fața camerei, sandviciurile frumos aranjate și fructele pentru dejunul pe care nu-l puteam lua. Margareta nu era acolo. La 6:30 am coborât să iau taxiul. M-am uitat înapoi la Willa lui Marian (şi a) Margaretei. Păcat că am supărat-o. Deodată a apărut Marian. Mi-a spus ceva cu free. free și mi-a făcut semn să-l urmez. Cu toată opunerea mea, mai de voie mai silit intru în mașinuța lui Marian. El vrea neapărat să merg cu el la gară. Am înțeles cu greu că e din dragoste pentru Israel și că trebuie să merg cu el la gară. Nu l-am putut refuza. Ochii îi erau umezi. M-am uitat ultima dată spre Willa Ma...”! În prag Margaret îmi făcea la revedere, plângea, mă sărută cu bezele suflând în palmă. M-a iertat oare. Și eu care am venit doar pentru munte pentru natură la Zakopane.

Drumul spre gară a fost o adevărată peripeție. Mi-am spus că bine ar fi să conduc și eu așa la 87 ani. Pe de altă parte am mulțumit lui dumnezeu că am ajuns nevătămat. Mi-a dat la despărțire telefonul fiicei lor Suzana. Am urcat în trenul de Varşovia, mâine încep ultima parte a călătoriei. Polonia își arată foarte multe fețe!

----------------

Raul ANCHEL

Tel Aviv, Israel

3 februarie 2020

Web Analytics