Raul ANCHEL - HOINAR PE MELEAGURILE NATALE (1)

ANCHEL Raul HOINARFălti...!

Fiecare dintre noi e un amestec, un rezultat al genelor lui și ale familiei lui, al educației și al prezentului, a vieții pe care o trăiește acum. De fapt a modului în care prezentul prelucrează toate informațiile trecutului. Suntem o mașină complicată în care rezultatul analizei unui gest poate fi bazat pe date acumulate poate acum câteva sute de ani. Foarte rar ești pus în situația de a judecata trecutul. Aceasta este o operație grea și duală pentru ca te folosești de trecut ca să fi tu, același tu care judecă în prezent trecutul. Sper ca voi să înțelegeți mai multe!

Cineva încerca să explice adevărul din horoscop, de ce să crezi în stele, pretinzând ca precum luna influențează pământul (vezi fluxul și refluxul) așa stelele influențează aerul pe care-l inspirăm la naștere. Și aerul acesta din plămâni, luat la naștere, rămâne cu noi până în ultima clipă. Nu știu cât e de științific demonstrat dar îmi place idea și eu scriu doar idei care-mi plac. Asta ne leagă veșnic de locurile natale.

In 2009, după mulți ani de Israel, m-am reîntors în România, în Fălticeni. La hotelul de lângă poliție și de lângă piață mi-au venit in cap zeci de poezii învățate în liceu! Fălti îmi apărea în porții mici, stradă după stradă, colț după colț, casă după casă. Apoi au apărut fețele, chipurile, oamenii. Fețe de colegi, de profesori și de prieteni de atunci, prieteni vechi regăsiți. Nu păstrasem cu ei nici o legătură. Unii m-au așteptat la hotel ore în șir până a ajuns taxiul din Suceava. Toți m-au făcut să mă simt ACASĂ:

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
Oamenii ce trec pe stradă „’neața bună!” îți îngână.
În orașul dintre dealuri când priviri se întâlnesc,
De te-nvăluie căldura, simți căminul părintesc.
Și când soarele apare și bătrânii se-ncălzesc
Simți din nou destine care se-mpleteau și se-mpletesc.
Iar când noaptea ce coboară după bal, povești ne toarce,
Fiecare om, în taină, la destinu-și se întoarce.

C.F.R.

Taxiul m-a lăsat in gară la Brașov. Era ora 6:45. Oamenii se grăbeau la serviciu, care pe jos, care cu mașini. Era o dimineața ploioasă. Ploaie măruntă și deasă. O ploaie care te pătrunde până în măduva oaselor. Cerul sumbru și cenușiu nu prevedea nimic bun. Picăturile de ploaie cântau toba pe jacheta mea antiploaie. Dacă aud cântecul ploii și nu răpăitul ei înseamnă că sunt într-o dispoziție bună. Eu o numesc ploaia de sus. Îmi amintește de o întâmplare parcă de acum vreo „100 de ani”. Mergeam cu mama și cu tata de mână pe strada principală. Ne întorceam de la o zi onomastică. Era vreo 9 seara. Foarte târziu pentru mine in Fălticeniul ăla de acum o sută de ani! Deodată a început să plouă mărunt și des ca acum. Imediat s-au format băltoace mici de apă. Trebuia să mergem acasă pe ploaie! „Nu-i nimic, doar nu ești de zahăr”, a spus mama. Apoi in fața fiecărei băltoace, cei doi, mă ridicau în sus... fiecare ridicându-mă de mâna lui. Mă uitam la cerul negru-beznă. Dar era ploaia de sus. Eu nu căutăm băltoacele de apă, căutăm cerul... văzduhul infinitul! Aveam vreo 4 ani. Eram sigur că ai mei mă vor sălta peste orice băltoacă. Eram fericit. O numesc și până azi „ploaia de sus”. Mai e si „ploaia de jos”, când nu-ți scoti nasul din pământ căutând să eviți „apa”. Picaturi mari de ploaie lovesc baltoacele și te udă până la genunchi. Te înghesui în tine acoperindu-ți fiecare bucățică de piele descoperită. În „ploaia de jos” ești nefericit. Nu găsești in tine puterea să ridici capul și să lași ploaia să-ți spele față. Acum, după 100 de ani, mă simțeam între „ploaia de sus” si „cea de jos”!

La gara scria mare CFR. Cine a inventat interpretarea acestor trei litere trebuie să fi avut simțul umorului! Abrevierea pare mai mult... o reclama la un laxativ. Era și un banc pe această temă!

Am plecat prima dată cu trenul, la examenul de admitere la facultate, la 17 ani, dar până la vreo 10-12 ani mă distra grozav interpretarea CFR-ului. Am ajuns în gară. Sigur că părinții nu mă mai țineau de mână, așa că am călcat aproape în toate băltoacele posibile. Un vânt rece mă plesnea pe față la intervale neregulate. Copacii se aplecau salutând parcă pe dirijorul din ceruri al ansamblului. În sfârșit gara” La gară destul de puțini călători. Era ora 7:00. Trenul pleacă spre București la 7:35, venind de la Sibiu. Deodată aud o voce fermă de femeie: „Stimați călători! Trenul 1528 din direcția Sibiu spre București întârzie cu 25 de minute. Ne cerem scuze...”.

Într-adevăr nu eram fericit cu anunțul ăsta. Când ți se face frig... niște covrigi calzi sunt o soluție bună. Nici nu mâncasem nimic în dimineața aceea. Problema mea cu covrigii era că... unul e prea puțin și doi nu sunt prea mulți! Așa că am luat trei. Unul pentru fiecare oră de călătorie. Era coadă și m-am lăsat îmbătat de mirosuri.

Apropo de CFR, apropos de mirosuri! M-am dus la WC să mă spăl pe mâini. Nu, nu recomand nimănui WC de la CFR Brașov pentru spălatul pe mâini. Era 7:15 când am ieșit din WC! Curios să văd dacă ploaia a încetat m-am uitat pe geamul sălii de așteptare. Nu mai plouă, dar pe linia 3 era un tren. Sigur, mi-am zis, nu poate fi „Bucureștiul” pentru că nu l-au anunțat. Dar cu un fler, greu ajutat de cel de sus, si cu puțin noroc, îmi pun rucsacul pe spate și trag cu cealaltä mână valiza mică spre trecerea subterană până la ieșirea spre linia 2 și 3. Afară liniște și pace. Ploaie parcă se oprise puțin. Doar vântul continuă să șuiere. Mă uit pe linia 3. Trenul de București era acolo. Pleca în 7 minute de pe linia 3! „Bată-mă norocul!” m-am zis și am răsuflat ușurat. În compartiment lumea îmi spunea că „Nu trebuie ascultați ce spun ăia la megafon”. De la Sibiu plecase la timp.

În compartiment m-am împrietenit repede cu călătorii din fața mea. Aceștia văzând că sunt străin (te citesc nu știu cum în câteva secunde!) mă întrebau ce părere am de România. Le-am spus că... faptul că sunt de 5-6 ori pe an aici, spune totul. Între discuții am intrat pe ynet să văd știri din Israel. Au fost prinși teroriștii care au omorât-o pe fetița de 17 ani ce s-a dus să înoate cu tatăl ei...

Ploaia spală totul dar nu șterge nimic! Ca și timpul. Lasă multe în uitare dar nu vindecă nimic! E greu sa treci de la probleme de climă la probleme de viață, dar câteodată n-ai ce face... și-i bine așa.

Obor

Azi am decis sa-mi petrec viața prin piață. Acolo te freci de oameni ca tine care trăiesc și care au bucuria mâncării, a gustului și a mirosului. Uriașa piața Obor din București e tocmai potrivită pentru a-mi satisface curiozitatea. Am luat un taxi până la obor. Șoferul, de altfel un tip simpatic, m-a oprit la Universitate. Toți șoferii de taxi din lume, ca orice prieten de o oră, simt nevoie sa discute să-și descărce inima. Îți spun numai lucruri foarte intime, în timp foarte scurt. Tare n-veam chef să intru în viața altuia! Îmi era destul de greu cu a mea. M-am așezat pe bancheta din spate. Tipul: „Mă cheamă Gicu! De unde sunteți? La noi e destul de greu... dar dacă ai copii e și mai greu...”. Nu-l mai ascultam. Din când în când ni se împreunau privirile în retrovizor. Dădeam din cap a aprobare. Și râdeam mat fără vreo expresie cel puțin inteligentă. Treceam pe 6 Martie, acum Elisabeta. Tipul a inceput sa ocolească dar mie-mi convenea să mă plimbe cineva prin capitală.

Bucureștiul îl văd cam de doua-trei ori pe an. Se schimbă repede. S-a schimbat mult. De la poale în sus. Clădirile noi au o arhitectura proprie integrându-se perfect cu arhitectura interbelică. Văzând ca tipul are o poveste lungă i-am spus:
- Sa nu uiți ca vreau să ajung la obor până la prânz.
A râs. Un râs sănătos... Nu-mi păsa că râde pe banii mei. Îi spun:
- Treci și pe Victoriei și apoi pe Dacia până la shuk*!
- Aaa, sunteți din Israel? mă întreabă Gicu.
- Sigur, îi spun, am crezut ca ai știut de la început.
Iar a râs.
- Sigur, am știut, dar stați să vă spun... si a continuat povestea cu Dana prietena lui de care tocmai s-a despărțit și tocmai se va împacă repede, repede.

Între timp Bucureștiul își dezvelea frumusețile! În scurt timp Bucureștiul va fi un oraș cu o prezență europeana și o originalitate arhitectonica românească. Vă spuneam de schimbările „de la poale în sus” pentru ca deocamdată șoselele și trotuarele sunt prost întreținute. De pe bancheta din spate a Daciei Bucureștiul era un oraș frumos, cunoscut, regăsit și interesant. Și lumea arăta mai bine ca anul trecut!

Am ajuns la piață. Gicu s-a dat jos jos să-mi deschidă ușa. Nu știam dacă facea pentru că arātam prea rău... sau prea bine. Mi-a dat cartea lui de vizită să-l sun să mă ia la aeroport. Cât despre Dana am vrut să-i fac o glumă… cum că sunt multe care ar umbla după un frumușel ca el. Am observat cum ochii i se luminau la auzirea numelui ei și am dres-o... I-am spus doar „Împac-o Gicule! Nu vezi că ești mort după ea”. Ne-am despărțit, nu înainte ca Gicu sa-mi spună să ne mai auzim. M-am gândit că e probabil o urare sau că Gicu își închipuie că bătrânețea aduce probleme cu mai toate... dar și cu auzul.

Am inceput plimbarea prin shuk. Opresc la toate tarabele și cer o 100 grame din orice văd, sau iau câte un fruct din orice-mi place. Am gustat și am mâncat tot ce-mi amintea de Fălticeni! Cireșe, mere, pere... răpănoase acrișoare. Mure, zmeură. Mă adresam vânzătorilor cu „Dați-mi mărul care l-ați alege pentru dumneavoastră!”. În 80% din cazuri nu am fost păcălit. Oricum, îmi repetam, nu le poți avea pe toate! Continuam să gust... Nu știu cum au trecut vreo trei ore.

Nu ies niciodată din shuk fără sa trec pe la „botul calului”. Bucureștenii, cu umorul lor, își dădeau întâlniri la ”coada calului” - adică la universitate in spate la statuia lui Mihai Viteazu - și se întâlneau la un mic cu bere la „botul calului” în Obor. Mirosurile de aici erau complet deosebite de cele din alte parți. Doamne ce mici gustoși! De fapt cât timp sunt în România spun de vreo zece ori pe zi, la aceleași lucruri... că așa ceva gustos n-am mai mâncat...

M-am întors cu tramvaiul 21 până la Sfântu Gheorghe. Un călător din fața mea vorbea singur. Tare! Singur! Lumea îl ocolea. Era supărat. Dar nu se certa, ci povestea ceva... Ceva trist! Viața își urmează cursul în hârşaitul sfâșietor al șinelor de tramvai.

Seara am teatru. „Hernie de disc”! Nu, nu sufăr de asta! Ăsta e numele piesei de la Teatru de Comedie... „Hernie de disc” de Ingrid Lausund. Regia: Dorin Boca. Scenografia: Delia Popa.
--------------------------
* Piață orientală
----------------
Raul ANCHEL
Tel Aviv, Israel
Ianuarie 2020

Web Analytics