Liviu PENDEFUNDA: PARADOXUL LUMINII

PENDEFUNDA Liviu x2„Copiii care se iubesc se‛mbrățișează în picioare
Lângă porțile nopții
Și trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Și numai umbra lor
Înlănțuita umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia și disprețul lor și răsetele și invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri”.
(Jacques Prevert)

În noapte umbrele se resorb către cer și mai departe până în centrul Universului unde lumina stă înfășurată în întuneric; din când în când ea exultă și creatorul o metamorfozează transcendental în Cuvânt. Cuvântul aflat în pâcla matricii primordiale începe a avea și ea o vizibilă umbră, iar umbra devine ea însăși o formă de manifestare a luminii. Universul întreg aflat încă în ceață este o imensă umbră. Nu noaptea reprezintă misterul, ci umbra, care prin lumina ființei sale face sesizabilă noaptea. Așa am perceput eu noaptea în care un personaj viguros și solitar, absurd de diferit în speranțele sale ne relatează despre un paradox al timpurilor noastre. Și poate că acest paradox există dintotdeauna de când Arhitectul luminii i-a creat acesteia și umbră. Despre proza lui Gheorghe Andrei Neagu nu am mai scris, și nu doar pentru că poesia sa m'a cucerit întrutotul, ci pentru că nu mi se cristalizase uriașa sa personalitate, deși omul și prietenul îmi era permanent aproape. M'am ferit poate și de subiectivism. Muntele literar care este el trebuie văzut cu adevărat de la o înălțime pe care eu nu o atinsesem. Azi însă sunt convins că atât Slavici, Rebreanu ori Marin Preda, Eugen Barbu sau Buzura ar trebui să accepte că el reprezintă un vârf tot mai semeț în lanțul lor muntos.

După ce m'am închinat în fața Nunții negre și am publicat numeroase fragmente de proză sub semnatura lui Neagu în revista „Contact international", iată că mă aflu în fața unui roman care mă absoarbe și identifică cu o lume aparent pierdută și care se perpetuează obsedant în societatea românească în ciuda progresui așa-zis civilizator. În timp ce paradoxul are o structură logică, exprimabilă simbolic sau nu, absurdul nu deține o astfel de structură. Altfel spus, absurdul reprezintă întotdeauna un non-sens, o exprimare imaginativă căreia îi lipsește orice principiu sau element rațional. Absurdul se află dincolo de posibil și, cu siguranță, în afara oricărui demers probabilistic. Chiar dacă omenirea i-a creat probabilitate și șansa de a deveni certitudine, adică absurdă realitate. Presimt în fiecare pagină a volumului Așezământul[1] realitatea unui roman inspirat din experiența autorului la Căminul Atelier din Odobești, așezământ cu peste patru sute de handicapați, într'un fost regat al cumanilor (p.10).

Noaptea era un singur supraveghetor pentru toate etajele. Atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizitatori și de gemete care mai de care mai sugestive (p.12)... O beznă adâncă se lăsa în toată incinta. Din când în când, câte un strigăt lugubru sfâșia tăcerea nocturnă, semn că cineva visa violent (p.23). Tabloul unei societăți degenerate sub fusta PCR, unde viciile își dezvoltau tentaculele supraviețuirii, este prezentat în cadrul unor descrieri remarcabile ale așezământului - un amestec amețitor, abracadabrant de întreprinderi cu profile diferite, spital, depozit, inserție de ocupație psiho-motorie pentru persoanele cu handicap. În prezența unui paradox mintea freamătă, exaltă și se entuziasmează de propria sa limită, de propria sa „încurcătură” în care se alfă. Chiar naratorul se caracterizează în activitatea sa de director: Mă duc la cap să pup, mă duc la cur să f.t” (p.18), deși, pe numele lui, Daniel Ștefan, era și un scriitor educat, umanist, sensibil. În schimb, în fața absurdului noi toți rămânem preplecși și dezorientați, năuciți chiar, astfel încât reacția noastră oscilează între credibil și imposibilitate.

Romanul prezintă anii în care un însingurat încearcă îmbunătățirea traiului în așezământ, înțelegând că paradoxul este o structură logică a limitei, în timp ce absurdul este un eșec al acesteia. Absurdul îl depășește chiar și pe autorul care îl descrie, fiindu‛i imposibil a‛l anticipa, gândi sau exprima, așezându‛l ca o negare a oricărei structuri logice raționale sau intuitive. Limitele rezolvărilor sunt permanent criterii încadrabile însă doar în paradox. Chiar și numele personajele pe care le consider inspirate de dramatica realitate sunt alese din lumea corespunzătoare tiparelor: Bujavercă, Cârnăcior, Puiu Ciofârcă, Nicoleta Ciuraru, Corcodel, Ion Cotârlan, Durlănescu, Găozaru, Helciug, Gheorghe Malacu, generalul Măcăroiu, Ștefan Mădularu, Milică zis Câinele (ciocănarul de serviciu), Milușa, popa Popa, Tanța Prepeleag, Mirel Puțaru, Sorin Sticlaru, Titi Șliț, Tancău, Tilidon, Țiripei, amintindu-ne de Caragiale și nu mai puțin de Viorel Cacoveanu.

Caracterizarea personajelor ne apare revelată nu numai prin nume ci direct – securiștii, mic, bondoc și roșcat (p.34), sau un domn micuț cu părul rar, dat peste cap, lăsând să se întrevadă o frunte îngustă deasupra unor sprincene stufoase (p.41), contabilul șef, mic și pătrat, cu gâtul scurt și ceafa groasă, cu fruntea mare și pătrată, cu fața dură, dar în același timp mieroasă (p.46), amanta fostului director, de statură mijlocie, tunsă scurt, cu sânii încă tari sub decolteul sufficient de răscroit (p.48), secretara, mică, bondoacă, cu părul albit în cea mai mare parte, poate din cauza văduviei prelungite (p.49) – sau prin opiniile celorlalte personaje, prin acțiunile lor, unde nici poetul nu se dezice – se speriase de umbra sălciilor pletoase, ce se așterneau în fața ei, înnegrind și mai mult caldarâmul. Poate că a vrut să țipe. Poate nu. Oricum, țipătul ar fi fost mic și trist. Parcă luîndu-și seama, salcia și-a strâns pletele-ntr-o mână de vânt și a lăsat soarele să-și primească nestingherit oaspetele (p.43). Pot asemui pe directorul Ștefan Daniel cu anticul Sisif a cărui șansă, deși nu o întrevedea de la îneput este stânca pe care o cară în spinare și o tot urcă, ca o asumare a eșecului, fiindcă este un eșec așteptat, care chiar pare cu trecerea timpului a fi fost căutat. Este eșecul care ne încântă și care dă sens mișcării, a acțiunii aparent liniare și care ar putea avea rezolvare în final, un final ce ar fi putut fi un început al rezolvării tuturor elementelor aflate în sfera paradoxului. Spun sferă pentru că aceasta ar avea o limită și nu ar friza infinitul. Cunosc trei ipostaze ale lui Sisif (cu siguranță că ele sunt mult mai multe), cel mitic din legendele Greciei antice, cel al lui Albert Camus[2] ori cel al lui Octavian Paler[3], care în ciuda tragicului paradoxal exprimă bucuria de a trăi sau limita înțeleasă aici ca speranță. Speranțe și dezamăgiri. Astfel contrariile se completează, se armonizează și chiar se susțin reciproc, în sensul că unul din contrarii este premisa celuilalt. Aparent, precum Sisif înghițit de paradoxul ființării, naratorul ni se arată ca un personaj absurd, aflat când într‛o pâclă densă, când într‛o ceață impusă de timpurile „epocii de aur”.

Expresia subtilă a limitei sisifice reclamă repetiția, iar identicul, egalul poartă cu sine povara alterității adică a eșecului fundamental. Un leit motiv în lumea în care un miros de urină și de trupuri nespălate amestecat cu mirosul venit din bucătărie și din sala de mese, trebuia să le ofere asistaților din când în când și prilejul de a-și ostoi poftele carnale (p.20).

Dacă fenomenologia lui Edmund Husserl[4] pune în locul unei epistemologii a interpretării o ontologie a înțelegerii, ne îndepărtăm până la renunțare de maniera gnoseologică, referindu-ne cu precădere la eșec. Până și securitatea timpului, care interna în așezământ și oameni sănătoși printre handicapați, recunoștea că avem din ce în ce mai multe probleme (p.34) [5] … raportate la perioada războiului descrisă de tatăl naratorului: dar atunci era război, nu se construia socialismul (p.35). Descrierile spațiilor de locuit, ale anexelor și curții sunt de un naturalism ce frizează într'adevăr absurdul. Ameliorarea uriașelor deficite se rezolvă doar prin mită, pile și intervenția securității și organelor de partid, urcând până la nivel ministerial. Aducerea absurdului în prim-planul discuției se datorează eșecului pe care îl are orice încercare de reducere a ființei la nivelul unui sistem închis, îndepărtarea față de un orizont deschis către valori și semnificații noi, adică către lume. Aceasta se realizează în roman prin cele șaptesprezece scrisori anonime care, în ciuda faptului că aparțin unui asistat social denotă o asumare a realității zdruncinând temerile naratorului ca o reală deschidere către lume fiind, mă repet, expresia asimilării paradoxurilor și depășirii absurdului prin acceptarea că acesta doar ni se arată, fără a putea fi cunoscut, ci numai imaginat ca o închisoare a gândurilor.

Întreruperile narațiunii cu lectura scrisorilor anonime elaborate de un adevărat liric al prozei sunt o desfătare nu numai pentru director ci și pentru cititorul avizat de succesiunea sadoveniană a unor întâmplări pline de afectivitate și profunzime din viața de zi cu zi a unui asistat talentat. Citez doar câteva fragmente: Apa rece din spălător îmi spală amintirile. Mă frec cu prosopul, până când nădușesc. Așa se freca tata lângă fântâna căzută-n pântecul pământului. El și cu vecinii o aruncaseră acolo. Hrănindu-se cu apa răcoroasă a pietrelor înțepenite… M-au dat la școala specială. Eu și alții ca mine. Ca niște lăstari izvorâți din cioturi putregăite … Nicio povață nu mai venea să-mi tulbure visele. Iar visele se prefăcuseră-n porniri. De aceea am ajuns mai târziu aici, în locul acesta unde nu-mi trebuia tabla înmulțirii. și nici a împărțirii. Aici nu trebuia să impart cu nimeni, pentru că nu aveam ce împărți. Doar să ne înmulțim… Aveam mâncare, aveam femei, aveam și dans și film și muzică. Dar ce n-aveam!? Unii aveau cârje, alții cărucioare, alții picioare de lemn, alții nici atât (pp. 37-38). Scrisorile sunt, deci, precum tablourile dintr'o expoziție, deliciul cititorului; parcă ar fi un poem de iubire, cu toate imperfecțiunile textului, afirmația directorului (p.82), mirat că pe mulți îi apucase frenezia scrisului (p.97).

Desigur Gheorghe Andrei Neagu dovedește un condei mânuit cu măiestrie atât la firul acțiunii, în descrieri cât și la caracterizarea personajelor. Citez dintr'o altă scrisoare: plec totuși ducând cu mine povara ninsorii mieilor cu parfum de caise-n florile ucise de frig. Și port în mine arome ivite brusc la gândul că nu voi gusta caisele oprite din drumul lor (p.183). Este chiar metafora finală, câd o luminiță apare la capătul tunelului, dar care o știm doar noi drept o umbră a luminii. O analiză rațională ne obligă de câteva decenii să vorbim de congruență, coincidență sau concordanță și cât mai puțin sau aproape deloc despre identitate sau egalitate. Istoriile se repetă, problema absurdului fiind privită din perspectiva eșecului, cât și din modalitatea prin care ne raportăm la cunoaștere. Cu regret că textul meu despre Nunta neagră apărut în revista "Contact international" nu și-a găsit locul în scurtele referințe de la sfârșitul volumului, mă închin în lectura prozei acestei personalități polivalente scriitor, editor de presă literară ("Oglinda literară") și conducător de cenaclu („Duiliu Zamfirescu"), proză ce realizează o adevărată lecție de istorie contemporană, ilustrație exemplară a ființării unor generații în derivă sentimentală și socială.
-----------------------------
NOTE:
[1] Editura StudiS, 2018

[2] Albert Camus, Le Mythe de Sisyphe, eseu filosofic, 1942

[3] Octavian Paler, Mitologii subiective, Ediţia a III-a, Editura Polirom, Iaşi, 2008,

[4] Edmund Husserl (8 aprilie 1859, Prosznitz, Republica Cehă - 26 aprilie 1938, Freiburg im Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, inspirând pe Martin Heidegger și Jean-Paul Sartre, folosind metoda "reducției fenomenologice" (phänomenologische Reduktion).

[5] Situație perpetuată și în zilele noastre. Citez: De foarte multă vreme, unii dintre asistații Caminului Atelier Odobești care încercau să-și câștige un ban muncind cu ziua pe la patronii din județ, au tot povestit despre ceea ce se petrece în instituția în care trăiesc. Speriați de eventualele pedepse „disciplinare" pe care ar fi putut să le primească în urma mărturisirilor făcute, ei nu au fost niciodată de acord să-și spună și numele. (Ziarul de Vrancea, 1999)… Aceasta din cauză că nu sunt încă incheiate contracte pe acest an cu furnizorii, în lipsa unui buget…. Poate tocmai de aceea asistații nu știu să mintă, iar unii dintre ei pun situația pe seama faptului ca personalul de la bucătărie ar fura din hrana lor. (Ziarul de Vrancea, 2009). Dar sunt și din ultimii ani referiri în presă din multe alte așezăminte asemănătoare (1990-2018).

Web Analytics