Emilia POENARIU SERAFIN - SCRIU PENTRU CEZAR!

POENARU SERAFIN Emilia 3bwbrSunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc in schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul...

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13... 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea". Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu... la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea... Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu... și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și... ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul in mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Aaa, era să uit... că deh, de un timp am inceput să uit! Acum scriu pentru voi, pentru fiul meu Bogdan, pentru soțul meu Cristian, dar cel mai mult scriu pentru nepoțelul meu Cezar. El mi-a determinat să mă reapuc de scris, după o „tăcere" de aproximativ șaptesprezece ani!

În liniștea pădurii, în așteptarea controlului medical, in emoția apelului telefonic, am scris! Ce am scris, nu mai știu ce și nici nu mai contează! Am scris pentru Cezar și scriu pentru el! Pentru el și pentru voi, pentru că vă iubesc!
---------------------------------
Emilia POENARIU SERAFIN
Sibiu, 25 martie 2019

Web Analytics