Nicolae DINA: TAINA SCRISULUI - SCRISUL ÎNTRE PASIUNE ȘI VOCAȚIE

DINA Nicolae 5Scrisul are (doar) o taină sau mai multe? Am optat spre forma de plural, întrucât sunt convins că el, scrisul, are mai multe, pornind chiar de la aspectul său grafic propriu-zis, până la enigma lexicală sau la cea semantică, fără a uita pe aceea de suflet, cea sentimentală, pe care o cred ca fiind cea mai importantă, atât pentru creator, cât și pentru Majestatea Sa, Cititorul, căci, în fond, lui îi este adresat.

Așadar, prima taină a scrisului se manifestă de la cea mai fragedă vârstă, când copilul rămâne uimit de faptul că în urma unui „băț” (numit, din vremuri străvechi, „stil”, „condei”, devenite deja arhaisme, „toc”, și acesta pe cale de arhaicizare) rămân niște semne care umplu, ordonat, hârtia albă, pagină după pagină. Este vorba de taina scrisului ca atare, ca proces fizic, pe care o va dezlega, mai devreme sau mai târziu, acasă, cu ajutorul părinților, sau la școală, prin intermediul dascălilor. Treptat, copilul va descoperi că orice cuvânt așternut pe hârtie, ca sol al minții și al inimii, al gândirii și al simțirii, înseamnă, în primul rând, dragoste pentru Frumos, pentru Adevăr, pentru Bine, ca valori etice superioare, iar, în al doilea rând, hotărârea de a se angaja, cu totală încredere, în însușirea și valorificarea la un nivel superior a informațiilor culturale și/sau științifice căpătate.

Descifrarea acestei taine a scrisului este o aventură a cunoașterii și, în același timp, un act de promovare a unor judecăți de valoare, a unor sentimente, a propriilor gânduri prin care copilul sau adolescentul aflat pe băncile școlii, în calitate de lector, descoperă calea înțelegerii și a respectului pentru valorile morale fundamentale ale umanității. Cuvântul scris generează și susține, astfel, o stare de spirit superioară, întrucât a fost, este și va rămâne un promotor al culturii, al emancipării intelectuale a omului cu apetență pentru lectură, pentru știință, pentru cunoaștere, în general.

A doua taină a scrisului apare atunci când omul pătrunde în labirintul lecturii, când, în postura de cititor, are curiozitatea de a descifra, pe cale livrescă, enigmele vieții, de a se iniția în complexele ipostaze în care apar eroii cărților citite, pentru a-și îmbogăți experiența și pentru a evita, pe cât posibil, aspectele, faptele, întâmplările care amărăsc existența omului. Este a doua treaptă de înțelegere a tainei scrisului, aceea pe care o „ascunde” scriitorul generalizând, în cărțile sale, propriile trăiri, simțăminte și gânduri, acestea, odată cunoscute de cititor, devin fie un răspuns la propriile probleme, fie o cale de înțelegere a vieții cu toate angoasele, incertitudinile, vicisitudinile, dar și cu speranțele și realizările ei. Hotărârea mea de a scrie a avut ca fundament tocmai această mare și nesecată pasiune pentru lectură, declanșată încă din primele clase primare, învățătorul împrumutându-mi cărțile care n-au existat niciodată în familia mea de țărani analfabeți. Așa am făcut cunoștință cu marii noștri clasici, al căror cititor perpetuu am fost toată viața, pasiunea pentru viața și opera lor concretizându-se prin cele două volume de istorie literară publicate la vârsta senectuții, „Dascălul Creangă” și „Caragiale, mereu viu”. La acestea s-a adăugat interesul pentru literatura română contemporană reprezentată de scriitorii teleormăneni, a căror promovare a devenit principala mea preocupare, concretizată în volumul de istorie literară „Convorbiri (in)discrete” și în cele de critică literară, „Ștefan Vida Marinescu sau Spiritul cărților” și „Pelerinaj în lumea cărților”, fără a uita numeroasele reviste din țară și din străinătate ori antologiile în care am publicat note de lectură și cronici despre creațiile unor poeți și prozatori contemporani.

După cum se observă, debutul ca istoric și critic literar s-a produs relativ târziu, dar, în adolescență, cochetasem cu poezia. Intoxicat, în școala elementară, cu „eroi” ca niște mineri din Maramureș, un Silvester Andrei care salvase nu știu care abataj, o Ilenuța tractorista, chiar un „haiduc” ca Lazăr de la Rusca și, bineînțeles, „partidul” care se afla „în toate”, chiar și în „cele ce mâine vor râde la soare”, din opere aparținând realismului socialist, scrise de autori aserviți proletcultismului, mă „convinsesem” că literatura nu mai are nicio „taină” pentru mine. Ajuns licean, am avut trufia de a scrie poezii asemănătoare celor de mai sus. Norocul meu de a nu persevera a fost profesorul de literatură care, cu ironie fină, dar caldă, m-a lecuit de această „apucătură”. Adolescentul de atunci și-a jurat că nu va mai scrie poezie în veci vecilor, ceea ce s-a și întâmplat până în ziua de astăzi. Dar același profesor aprecia stilul meu personal de a analiza operele pe care le studiam sau „operele” colegilor mei cenacliști (culmea, de pe o cu totul altă poziție decât cea a realismului socialist!) și m-a încurajat în acest sens. Am aplicat sfaturile sale mult mai târziu, când am început, cu adevărat, să scriu pentru a fi publicat.

A treia taină a scrisului ține de cel chemat să se adreseze cititorului, indiferent de ipostaza în care o face, fie el prozator, poet, dramaturg sau critic și istoric literar. Ca om al timpului său, scriitorul este animat de dragoste și, în egală măsură, de responsabilitate față de cuvântul scris, chiar într-o societate ca cea românească de astăzi, una în care nu numai că se citește din ce în ce mai puțin, ci și una în care analfabetismul a început să ia proporții îngrijorătoare de parcă cineva cu puteri demiurgice vrea să întoarcă țara în Evul Mediu. De aceea, înainte de a se finaliza acest regres cultural, scriitorul trebuie să devină un sprijin de nădejde al dascălului de literatură în demersul său de formare și potențare a gustului elevilor pentru lectură, în vederea apropierii acestora de valorile culturale și literare naționale și universale.

S-a afirmat că scriitorul este un om singur, trist, chiar osândit la galera literaturii. Eu, dimpotrivă, sunt un cititor fericit, bucuros că-mi pot umple mintea și sufletul cu minunile din cărțile altora, că pot să deslușesc taina scrisului lor. Și atunci, scrisul meu nu are nicio taină? Nu. Scrisul meu înseamnă bucurie, fericire și încântare pe care vreau să le împărtășesc Măriei Sale, Cititorul.
------------------
Nicolae DINA
Alexandria, Teleorman
27 august 2018

Web Analytics