Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: TAINA SCRISULUI - GOLGOTA SLOVEI TIPĂRITE

BATOG BUJENITA Mihai OK brRecunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.

Poate că nici condiţiile sociale din anii tinereții nu erau propice felului meu de a scrie, dar asta ar fi deja o altă poveste, pentru că umoristul, ironistul, nu se poate exprima liber decât într-o societate care acordă valoare şi legalitate acestui concept. Fără libertatea pe care acum o înjosim numind-o după canoane culturale stranii: „libertate de expresie” creatorul în general şi umoristul în special, ar fi nevoiţi să se ascundă după atât de multe metafore încât este posibil să se piardă definitiv esenţa scrierii, dar mai ales efectul ei cel mai important, acela educativ, rămânând, dacă mai rămâne ceva, acela colateral, eventual amuzant.

Mai am şi convingerea că atunci când iei hotărârea să scrii trebuie să ai, în mod necesar, suportul logistic al unei culturi formate în primul rând ca lector. Dacă cititul nu este o pasiune dusă la înălţimea unei profesiuni, cel mai bun lucru este să te abţii de a trece la creaţie tipărită. Vei fi precum un om fără nici un har sau haz care spune glume şi se miră că nimeni nu zâmbeşte măcar, iar el este tentat să creadă că se adresează unor ignari într-ale umorului.

Am pornit, aşadar, la drum ca pasionat cititor fără să mă gândesc vreo clipă că aş putea ajunge scriitor, iar faptul că debutul în această postură s-a petrecut la o vârstă ce poate fi considerată indecentă pentru un asemenea gest dovedeşte în primul rând că destinul îşi are căile sale, unele dintre acelea pe care le numim ascunse. Includ cu hotărâre rolul destinului în acest act deoarece logica aflată deasupra noastră a tuturor îşi are determinările sale, unele care ne rămân, din fericire, inaccesibile.

Primul volum, de fapt o plachetă de versuri umoristice, a fost, aşa cred acum, un eşec, deşi, absolut surprinzător, s-a dovedit a fi un succes de librărie! Păcatul trufiei mi-a făcut dovada că lupta împotriva sa are şi unele înfrângeri. A doua carte, una de proză scurtă, mi-a indus ideea fermă că până aici mi-a fost! Aveam convingerea că am epuizat tot ce puteam spune! Dar nu ţineam cont de faptul că scrisul, exact la fel precum cititul, devine un dulce drog, o dependenţă, un fel de a te face să crezi că fără această nobilă autoflagelare nu mai poţi trăi. Condiţia de autor te schimbă în sensul unei responsabilizări mereu mai exigente, iar scrisul tău evoluează, de multe ori precum propriile tale personaje cu o independenţă pe care nu-ţi rămâne decât să o urmăreşti cu ochii minţii. Cu o anumită patimă, dar şi cu o continuă dorinţă de a te autodepăşi. Uneori reuşeşti, alteori…

Şi mai trebuie să accepţi că şi aici, exact ca în oricare alt domeniu, sunt performeri care coexistă cu simpli truditori. Cum însă trufia nu ne va părăsi niciodată, apariţia frustrărilor cu întregul lor corolar de efecte nefaste tinde să bântuie întreaga noastră tagmă cu o uimitoare lipsă de discriminări. Vom suferi de sindromul unicităţii indiferent de rasă, religie, etnie, cetăţenie sau sex. Mă consolez cu gândul că aceasta este plata firească pentru darul ce ni s-a dat, cel care în fond ne ridică la treapta de aspiranţi la un fel de nemurire. Şi dacă ştim asta, cine ştie, poate vom deveni mai buni sau chiar mai înţelepţi. Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbaţi chiar dacă picioarele goale îţi vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.
---------------------------------
Mihai BATOG-BUJENIȚĂ
Iași, aprilie 2018

Web Analytics