Ioan Romeo Roșiianu : ONOARE TÂRZIE

2 RosiianuPasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murdar pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns.
Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool.
Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă.
Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţise-ntre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras.

- Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs.
Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie i se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l.
- Mama dracului! a şuierat printre dinţii-i regulaţi. Plouă-a pustiu.
Şi, parcă voind să-şi verifice veridicitatea gândului, şi- a dat capul pe spate, privind înciudat norii.
- Ce ţi-am făcut Doamne de mă baţi în halul ăsta? a mai gemut.
Nici măcar vântul ce se strecura indiferent printre casele scufiindate-n beznă nu i-a răspuns.
Sictirit de liniştea ce domnea în juru-i şi-a continuat ceva mai grăbit drumul. Nici el nu ştia prea bine unde voia să ajungă, şi nici măcar încotro îl va duce drumul pe care se afla Hoinărea de ceasuri bune pe străzile îngenuncheate în noapte şi ploaie. Fără nici o ţintă.
Odată ajuns într-o intersecţie de străzi s-a oprit locului. Cu mâini tremurânde a dat să-şi scoată o ţigară dintr-unul din buzunarele pantalonilor. A trebuit să se cotrobăiască puţin prin buzunare până şi-a găsit şi chibriturile. A scăpă¬rat un băţ şi-a încercat să-l ascundă-n căuşul palmelor. Strecurându-i-se printre degete, vântul i l-a stins. A-njurat şoptit, aprinzându-şi un altul. C-o plăcere de narcoman a tras în piept întâiul fum. Simţea cum i se dizolvă-n trup rotocoalele de nicotină.


- Poate şi-n suflet, mai ştii?! i-a străfulgerat prin minte un gând.
Fără să mai privească în juru-i, a luat-o pe drumul din dreapta. Călca direct prin băltoacele din ce în ce mai dese şi mai adânci.
- Oraş pustiu al pustiurilor, a mormăit înciudat, ce dracului mai caut eu în tine, în măruntaiele tale? De ce nu te-oi fi părăsit până acum?!
Un motan i-a tăiat în fugă calea şi s-a refugiat sub strea- şina unei case. A fluierat scurt, dar motanul nu s-a sinchisit de el. La adăpost fiind, îşi scutura blana neagră. Şi udă.
- Săracul! s-a surprins el zicând. E ud tot!
Dar, după un moment de tăcere, vreme-n care se oprise-n loc, şi-a continuat gândul:
- Ce dracului se întâmplă cu mine, sunt de tot râsul lumii. Numai că, spre norocul meu, nu mă vede nimeni acum. Şi chiar dacă ar fi să mă vadă vreun careva, tot n-ar avea de unde şti acel careva că eu compătimesc un biet motan. Fie el şi negru. Nu?!... Şi totuşi, am facut-o! De parcă eu nu aş fi tot în aceeaşi situaţie. De parcă eu, în aceste momente, aş fi la adăpost de răcorile nopţii şi neînmuiat de nenorocita asta de ploaie care tot curge din cerurile parcă sparte. De parcă-aş fi acum în vreo odaie încălzită, cu o ceaşcă de cafea in faţă şi cu vreo femeiuşcă alături.
Parcă electrizat de propriul său gând, tresărind, a continuat:
- Nu, nu, nici o femeie! Gata!
După ce a mai privit o dată în juru-i, încă temător şi voind să se asigure că, totuşi, nimeni nu l-a auzit şi văzut, a mai tras o ocheadă-nspre motanul aciuit sub streaşina acelei case şi s-a urnit iarăşi în întunericul nopţii, înfruntând rafalele ploii. Ajuns la o nouă răscruce de drumuri, o palidă lumină, ce cu greu se strecura printre stropii deşi, a răzbătut până la el. Scrâşnind din dinţi s-a apropiat de ea. Când a ajuns la câţiva paşi, a rămas împietrit locului.
- Drace! a exclamat. Sunt la „Creaţa“, în chiar marginea oraşului.
O vreme a privit uşa deasupra căreia spânzura, legăna¬tă de vânt, o firmă gălbejită, de pe care vopseaua căzuse-n mare parte, făcând literele greu de distins. Apoi, ridicând din umeri, a păşit hotărât prin noroiul din faţa intrării.
- Oricum, şi-a zis, dacă tot o ştiu, ce-mi mai trebuie să citesc?!
Din interior răzbateau până la el acordurile unui pian hodorogit şi vocea Diţei, o femeie pe care-o ştia de mai multă vreme, o femeie în patul căreia se şi strecurase de câteva ori. Din greşeală, îi plăcea lui să spună. Deşi, continua el întotdeauna când era vorba de femei, o făcea de bună voie şi nesilit de nimeni.
A zis-o şi-acum şi a apăsat, hotărât, pe clanţa uşii. în prag s-a oprit puţin, rotindu-şi privirile prin sala joasă, ascunsă-n fumul gros şi greu de respirat.
- închide, bă, uşa! a tunat vocea cuiva. Nu vezi că intră vântu-aicea?
- Intră pe dracu’! i-a răspuns şoptit, închizând, totuşi, uşa.
A păşit încet, ocolind cu grijă mesele, privind pe sub
sprâncene, cu coada ochiului, pe muşterii. S-a rezemat de tejgheaua barului, uitându-se lung la birtaş.
- O vodcă! i-a zis, după o vreme.
- Mare, mică? l-a iscodit acesta.
- Mare, mare, s-a grăbit să-i răspundă. Păi ce, eu sunt o juma' de om?!
După ce şi-a primit paharul, a privit atent spre masa cartoforilor. Erau patru la masă, şi-un buchet bun de chibiţi în jur.
Taverna era scufundată-ntr-o semiobscuritate plăcută. Muzica gemea trist, îndemnând la băut şi la uitarea neca¬zurilor de peste zi.
Bogdan şi-a plătit „dubla“ şi s-a dus spre masa de joc. Odată ajuns acolo, după ce-a privit puţin peste umărul unui chibiţ, s-a îndreptat spre-o altă masă, acolo unde patru zdrahoni trăgeau cu nesaţ din mahorcile de proastă calitate, urmărind cu ochi vicleni şi atenţi zarurile ce se rostogoleau pe masa soioasă, geluită, din lemn de brad. Fumul iute l-a făcut să strâmbe imediat din nas. Şi-a scos din buzunar o „domnească" şi, după ce şi-a aprins-o, a îndrăznit o întrebare:
- Am şi eu un loc?
- Dacă ai biştari, da, i-a răspuns unul. Cum nu?! a mai continuat tot fără să-l privească.
- Am şi vreau să-i joc cu voi, a îngâimat Bogdan.
Cei care până atunci nici nu catadicsiseră să-i acorde vreun pic de atenţie, s-au uitat lung la el. Vreo doi se tolăniseră în scaune şi-l măsurau cu priviri viclene. S-au uitat şi unul la altul. Cu subînţeles.
Un chibiţ, la un semn al unuia de la masă, i-a adus un scaun. Ceilalţi i-au făcut loc, mişcându-şi scaunele.
- Şezi! l-a îndemnat unul. Câţi bani ai?
- Nu-ţi fă probleme, l-a liniştit Bogdan, cred că mai mulţi decât ai tu!
- E bine atunci, a mormăit un altul. Şezi!
Şi el a şezut.
Jumate-jumate, 800! a mormăit careva
Era un lungan cu o pălărie de fetru, decolorată, trasă pe ochi. Bogdan a apucat să-i descopere, să-i observe, la o privire frugală, o cicatrice adâncă în obrazul neras.
- Merge, Albule, merge! i-a răspuns un ţigan gras, în care Bogdan l-a recunoscut pe fiul bulibaşei ţiganilor pripăşiţi prin marginea aceea a oraşului. Burtică era poreclit. Având bani din te miri ce făcuţi, îşi cumpărase de ceva vreme o casă arătoasă prin centrul oraşului. Dar tot ţigan era!
Zarurile aruncate s-au rostogolit pe masa de lemn, urmărite de ochi holbaţi de-atâta atenţie.
- Unu-unu, Albule! le-a citit Burtică. Era bucuros. Ai pierdut!
- Perechi, la pace! a cerut acesta.
- Vax! Mă duc mai departe, i s-a răspuns.
Ţiganul a adunat cu gesturi încete, regizate, zarurile. Şi-a înfipt privirile-n Bogdan, care era în dreapta celui numit Albu, şi i-a zis:
- Zii o vorbă, mă! Dau cu tine acu'.
- Zic, i-a răspuns Bogdan liniştit.
- Păi zi odată! s-a răţoit la el ţiganul. Ce tot te scremi atât?!
- Ăştia toţi, ce vine! a ridicai indiferent din umeri Bogdan, după ce s-a scotocit prin buzunare şi după ce-a pus pe masă un şomoiog de bani.
O vreme s-a făcut linişte. Nici muzica nu se mai auzea Bogdan a putut să audă respiraţiile întretăiate ale celor din jur.
Ţiganul, cu gesturi reţinute, a zdrăngănit zarurile-n palmă.
- Merge, i-a zis.
Toţi cei din crâşmă, ca la o comandă, se strânseseră în jurul mesei lor. Veniseră până şi cartoforii să vadă ce se întâmplă.
Sec au sunat zarurile pe masa de lemn. Bogdan le-a oprit cu mâna dreaptă.
- Tăiete! i-a zis ţiganului.
Ca-ntr-un adevărat ritual, acesta le-a cules, cu gesturi încete şi largi. Ca să nu-i intre fumul în ochi, îşi dăduse capul pe spate. A bătut iarăşi zarurile în palmă. îndelung.
- Ducă-se! a spus Bogdan. Mai mult pentru sine.
Babaroasele s-au oprit chiar în mijlocul mesei.
- Doi-unu! le-a citit careva.
- Văd şi io, bă! Ce, sunt cumva chior? l-a repezit ţiganul.
Bogdan a început să numere bani mototoliţi. Cei din jur aşteptau cu respiraţii întretăiate.
- Opt mii patru sute sunt, Burtică. Dacă nu crezi, numărâ-i! i-a zis el ţiganului.
- Da', nu merge tot la pace?
- Ba da! a aprobat Bogdan lăsând banii jos şi apucând zarurile. Merge!
- Atunci un para-ndărăt! l-a îndemnat Burtică.
Zarurile s-au oprit arătând un şase-şase. De nervi,
ţiganul şi-a stins pe dosul palmei stângi ţigara. Vreme de-o clipă mirosul de came arsă l-a înlocuit pe cel de fum.
- Tot la pace? a întrebat foindu-se în scaun.
- Merge! i s-a răspuns.
Şi iarăşi zarurile au arătat un şase-şase păgubos pentru ţigan.
- Noroc! a rostit sentenţios Bogdan, ridicându-se. Plec, Burtică! Văd că nu mai ai nici tu, şi că nici alţii nu mai au de joc.
- Pleacă-n mă-ta! a scrâşnit acesta din dinţi. Pleacă, bă, odată! a mai tunat, văzând că Bogdan se uită lung la el.
- Plec! i s-a răspuns. Chiar şi-n mama Deci, ca să fim corecţi, nu cu ea ai tu treabă, nu cu ea ai avut.
- Păi pleacă odată!
- Totuşi...
N-a mai apucat să-şi împlinească vorba. Ţiganul l-a înşfăcat de reverul pardesiului pe care nu-l dăduse jos.
- Pleci acum, când îţi zic io, că altfel o-ncurci rău de tot! Auzi bă, moacă?
Aranjându-şi gulerul boţit, Bogdan a păşit spre ieşire. Diţa a dat să-i taie calea. Cu mâna stângă a dat-o de-o parte, în palmă i-a îngrămădit un teanc de bani. Nici măcar n-a privit-o.
Bogdan mergea grăbit, cufundat în multele-i gânduri. Le simţea seci, înşurubându-i-se-n minte, înnebunindu-l cu goliciunea lor. Arar treceau oameni pe lângă el. Spre centrul oraşului. Dându-i bineţe. Unii. Cei care-l ştiau. Şi-l ştiau mulţi în urbea răstignită la poalele muntelui al cărui vârf nu-l atinsese niciodată în suişurile sale. îl salutau şi ceilalţi, cei care nu-1 ştiau. Nu-i durea gura. Pe el îl durea. Parcă. Le răspundea dând din cap şi imitând un zâmbet.
După ce-a ezitat puţin, Bogdan s-a hotărât să facă cale întoarsă Voia să-i dea ţiganului banii înapoi, aurul pe care i-l câştigase. Gândul că mai putea face o faptă bună îi dădea puteri. Deşi era vlăguit.
Răceala dimineţii l-a făcut să se adune sub pardesiu. Şi-a înfundat cu greu mâinile-n buzunare şi a grăbit pasul. Mătura cu privirea cărarea invadată de ierburi.
Foşneau încet, a taină, frunzele copacilor. Vântul se strecura, abia simţit acum, printre ele. îi legăna şi lui o şuviţă rebelă, pe fruntea înaltă
în acea curbă-a cărării a mai apucat să vadă chipul plin de ură al ţiganului căruia-i câştigase tot. Şi mâna ce strângea un cuţit cu lamă lată. Şi, culmea! a mai remarcat şi mânerul făcut din corn de cerb. Apoi a simţit o căldură mare în dreptul inimii. Din ce în ce mai intensă. S-a simţit lovit o dată, de două ori, de trei ori... A mai zărit chipul fostului partener de joc aplecat deasupră-i. Când l-a tras de pe cărare în desişul pădurii. Nu prea departe. Nişte mâini care-l cotrobăiau prin buzunare a mai simţit.
- Ce prost! i s-a mai înşurubat în minte un gând. l-i dădeam oricum. Că doară de-aia mă întorceam din drum, nu?!
O ceaţă străvezie s-a scoborât încet, înnegurându-i pri-virile. Ceva-l ardea tare-n preajma inimii. Căldura-l inunda.
A mai simţit când Burtică i-a găsit pistoletul, având impresia unei unde de bucurie pe chipul acestuia. Răutăcioasă. Apoi, scurt, ceva rece Ia tâmpla dreaptă. A urmat auzul unei detunături pe care pădurea şi liniştea dimineţii au dus-o până departe. Capul i-a căzut într-o parte, sprijinindu-se de umărul stâng. N-a mai apucat să audă foşnetul de frunze şi ramuri date de-o parte de trecerea ţiganului.

(Fragment de roman din volumul in pregătire „Întunericul speranţei”)