Vavila Popovici – Carolina de Nord: „ÎMPACAREA CU LUMEA”

Vavila Popovici Impacarea cu Lumea „Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.” – Cicero

Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.
Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.
Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.


Iată, mai curând și cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoțați”, grobieni, încrezuți în forța ideologiei pe care o slujesc, și necinstiți fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când își pot pune masca pe față, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-și exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acționare, diavolesc și sângeros – de altfel și expresia feții era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau –, pe care l-au învățat fiii de la părinții lor, dă acum roade, este practicat de moștenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în țara noastră, dar mai grea pare a fi moștenirea lui. Important este ca persoanele care-și vor spune părerea, să fie ele însele persoane morale.
Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupți, nu sunt lăsați a-și duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici…
Ce fel de democrație este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea și oceanul imoralității se extinde de la o zi la alta?
Tot Constantin Noica în altă carte a sa „Pagini despre sufletul românesc” vorbește despre „măsura” românului: „Spațiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea. […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimțite rațional și juridic, cum înțelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puțin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînțelegerile, în momentul de față au depășit măsura, au degenerat în dușmănii și dușmăniile sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.
Se știe că oamenii se nasc cu o mulțime de calități. Omul este singura ființă cu adevărat morală, având credința în Dumnezeu și având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieții lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralității. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralității lor stau: Iubirea, Înțelegerea și Speranța.
Dorința arzătoare de fericire, adică dorința de a avea o viață pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulți nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”.
Realizarea dorinței de fericire depinde în mare parte de propria acțiune care se întâlnește și, adesea, se lovește de a celorlalți. Cum se poate statornici o acțiune justă care să conducă fiecare persoană, comunitățile, națiunile spre o viață reușită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi și religii, care caută, în ciuda dificultăților din vremurile noastre, un drum autentic de fericire și de sens.
Revin la titlul eseului lui Constantin Noica „Împăcare cu lumea” și spun, ca și alții, că totuși, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorință de reîntoarcere la valorile creștine fundamentale, valori creștine izvorâte din învățăturile Bibliei.
Poate este vremea când creștinul român – fiindcă am fost, suntem și rămânem un popor creștin –
să își pună niște întrebări cu privire la fundamentul moralității, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească și trupească, și în consecință ne oferă – liniștea și pacea.

Vavila Popovici – Carolina de Nord