Vavila Popovici: IDEEA – FORȚĂ

Alfred Fouillée 1838 1912 „Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăța; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”(Ps. 50,8).

Ne aflăm într-un punct al istoriei omenirii în care se ivesc multe probleme și nu se întrevăd moduri echitabile de rezolvare a lor. Există o superficialitate cu privire la justă observație, meditație și gândire. Nu mai avem timp pentru a reflecta asupra vieții și problemelor ei, în adâncime. Nu avem timp pentru a filozofa! Aceasta însemnând, în concepția lui Aristotel, în primul rând a căuta să afli dacă merită a te opri asupra problemei ivite și a te dedica contemplației filosofice.
Materialismul existent a înăbușit meditația și imaginația. Suntem grăbiți, agitați, veșnic nemulțumiți, veșnic gata în stare de luptă, plini de ură și respingere, în loc de dragoste, acceptare și liniște. Corupția, degradarea, incompetența au fost supapele găsite pentru refularea nervozității și a urii. Ne batem joc de timpul existenței dăruit. Spațiile înfrumusețate ale vieții de către unii continuă să fie distruse, se pune astfel frână evoluției, se distrug civilizații.
Și totuși, omul este singura ființă creată, capabilă de a depăși sensurile greșite ale existenței sale. El poate ajunge la formulări, concluzii, argumente logice sau empirice care dau o anumită satisfacție elanului său de căutare. Omul trebuie ajutat în acest demers tot de om, de celălalt adică, dar sub umbrela Divinității. Totul este ca sufletul și mintea sa, să fie deschise pentru a primi acest ajutor.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912), suflet blând și bun, a fost fiul adoptiv al filozofului Jean-Marie Guyau care a avut o viață foarte scurtă, dar fecundă, cu o adâncă iubire și înțelegere a omului și a vieții, cu atitudini nobile și sclipi geniale ale amănuntului. Fiul a avut cu tatăl său o intimă prietenie intelectuală și după moartea sa a căutat să-i facă opera cât mai cunoscută. Politologul și filozoful politic român Aurel C. Popovici (1863-1917), îl considera pe Fouillée un „Democrat, cu adevărat idealist”.
În viața lui Fouillée se pot distinge două perioade: prima a studiilor sale platonice; a doua caracterizată prin doctrina sa evoluționistă – doctrina „ideilor-forță”, ea fiind o reacție contra pozitivismului în special –precum mai târziu cea a lui Bergson a fost contra evoluționismului mecanicist al lui Spencer – , dar care rămâne încătușată încă, în formele pozitiviste ale timpului. Din studiul filozofiei platonice Fouillée reține ideea spiritualistă, aceasta dezvoltându-se în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului Fouillée completează evoluționismul mecanist – în care forțele materiale ale naturii determinau întreaga evoluție a cosmosului și a omului – prin accentuarea rolului pe care îl are conștiința, elementul mintal, psihologic, în cadrul acestei evoluții însăși. Psihologia sa este voluntaristă, ideea pentru el este în același timp o forță, orice idee exercită deci o acțiune, și prin aceasta ea are un caracter pozitiv, activ în evoluție.


În lucrarea sa „Morale des idées-forces”, Alfred Fouillée vorbește despre suprema idee-forță de care avem nevoie în practică și care este exprimată în toate sensurile în zilele noastre. Ea poate fi numită bunătate, înțelegându-se bunătate interioară – personală și bunătatea exterioară – socială. Dacă deci, ideea-forță este o morală a conștiinței, ea este, în termenul ei final, o morală a bunătății. De fapt redă în altă formă ideea ontologică a Binelui concepută de Platon, ideea teologică a carității concepută de creștini.
Omul bun este acela care se străduiește să realizeze în el însuși și la alții un înalt grad de inteligență, putere și dragoste, din care ar trebui să rezulte fericirea universală. Adevărata bunătate nu poate fi concepută izolat, întrucât nici o inteligență superioară, nici puterea unei voințe superioare, nici dragostea superioară nu pot să se închidă într-o ființă închisă altora. Unde există umanitatea integrală? – întreabă și răspunde Fouillée: „Nu în speța actuală umană făcută din bucăți din rase și popoare diferite, ostile, luptând între ele pentru o viață mai bună sau pentru dominație, ci singura „realitate” morală este prezența în spirite, sub formă clară sau confuză, a unei idei care cere a se realiza în noi și prin noi, pentru binele viitor al tuturor. Cât privește Solidaritatea reală ea se manifestă tot atât prin luptă ca și prin unire”.
Alfred Fouillée pledează pentru triumful bunătății morale, dezinteresate: „Noi nu știm dacă, cu toate aparențele contrare, lumea este într-adevăr justă; noi nu știm, în particular, dacă lumea va fi dreaptă pentru omul virtuos care s-ar sacrifica pentru binele tuturor. Această îndoială trebuie însă să ne împiedice de a fi buni pentru a realiza bunătatea însăși, fără o speranță personală de recompensă? Nu, ceea ce este bun, universal, rămâne bun pentru orice gândire care poartă în sine ideea-forță a bunătății. De altfel noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este, până la urmă, în opoziție cu moralitatea sau că lumea este, până la urmă, în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală. O singură conduită ne este deci permisă: a lucra ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre”.
Morala lui Fouillée fondată pe teza eficacității idealurilor, găsește o nouă formă de imperativ, mai puțin rigid decât cel kantinian, în ideea bunătății dezinteresate. Filozofia lui rămâne pe planul experienței – nu caută un principiu spiritual transcendent – dar, în acest plan al științei, al experienței și al experienței interioare a ideii, a ideilor forțe, el câștigă pentru doctrina sa toate avantajele și caracterele spiritualismului.
Minunea cea mare pe care a făcut-o Hristos este cea a prefacerii totale a omului, făcută atât în vremea cât a trăit pe pământ, cât și după înălțarea Sa la cer. A fost metanoia – totala schimbare a sentimentelor omenești, dezintegrare a omului păcătos și metamorfozarea în subiect de jertfă. A fost nevoie în lumea morală, din partea divinității de o lucrare energetică mai subtilă și mai radicală decât în lumea fizică. Prin cuvântul – putere a lui Hristos, corespondent în filozofia profană a lui Fouillée idee-forță, omul cel vechi moare, se naște un om nou, cumpănit de alte coordonate psihice și etice.
Prezentul nostru necesită a fi bine administrat cu idei-forțe în acțiune, pentru ca viitorul să ne fie cât mai clar imaginat.

Vavila Popovici – Carolina de Nord