Ion GOCIU: LA UMBRA UNUI FAG ROTAT

GOCIU IonMoto:
„Când mor părinţii, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.”
(Ghiţă Anca)

„Parcă a fost ieri!” - îşi aduse aminte domnul Constantin Burcescu despre acele zile de repaus trăite la începutul lunii septembrie 1952. Ca un pensionar venerabil, venise în satul natal să-şi mai vadă locurile în care s-a născut, a crescut şi a fost martorul atâtor evenimente, multe neuitate, chiar dacă de atunci s-au scurs zeci de ani. Acum de casa părintească avea grijă Lory, sora lui mai mică, pensionară, trecută şi ea de a doua tinereţe, mamă a doi copii şi bunică a tot atâţi nepoţi. Băieţii o făcuseră soacră de două ori şi erau duşi la casele lor în oraşele unde aveau serviciul. Din când în când mai veneau doar în concediu, la câte o sărbătoare a satului sau a familiei, care îi aduna pe toţi laolaltă. Deşi nu divorţase, bărbat nu mai avea. Individul o părăsise pentru alta, iar plecarea lui nu era regretată de nimeni. De data aceasta, el, fratele cel mare, venise cu soţia să zăbovească mai multe zile. Vremea se mai răcorise, ploile se retrăseseră în munţi, timpul era frumos, iar surioara lui îl pierdea din ochi.

…Soarele se ridicase deasupra satului şi, deşi era luna august, dogoreala nu mai era ameninţătoare. După micul dejun, la masa aşezată în bătătura casei sub corcoduşul cu fructele în pârgă, sorbea dintr-o ceaşcă din porţelan chinezesc, un lichid cu pretenţii de cafea. N-avea cui reproşa ceva despre calitatea ei îndoielnică, fiindcă el o adusese. Cele două cumnate, soţia şi sora, discutau despre toate. Grăbite, se ridicaseră de la masă şi plecaseră, …că mai aveau şi treabă de făcut! Erau prin grădina din spatele casei să adune zarzavaturile trebuincioase la prepararea mâncării pentru masa de prânz: ciorbă şi varză călită, garnisite cu carne de cocoş. Ca-ntre femei, care nu se văzuseră de multă vreme, sporovăiau tot timpul; puneau ţara la cale, lăsându-l pe Costică mai mult singur lângă paharul cu vin şi ceaşca aproape plină, bună/rea, dar se numea cafea.

Vremurile se schimbaseră, satul nu mai era ca altădată când colcăia de lume. De când pământul le fusese luat de CAP-uri cei de vârsta lui şi urmaşii lor, ţărani sadea, plecaseră care încotro, să-şi găsească de lucru pe şantierele înfiinţate pentru asigurarea locurilor de activitate, garanţie a traiului populaţiei aptă de muncă. După armată, care-l făcuse om bun de însurat, Costică se căsătorise cu Lizica, terminase facultatea la f.f , şi a lucrat ca inginer petrolist până cu doi ani în urmă, când a fost pensionat.

Privind cu nostalgie la fructele atârnate deasupra lui, gândurile îi evadară în vremea când îşi ajuta mama să le facă rachiu - tatăl murise - şi se atârnară de povestea vieţii Cătălinii lui Muie, naşa cum îi zicea el, care locuia în casa delavale de a lor, acum rămasă părăsită, cu bătătura plină de iarbă şi pălămizi. Cătălina era o femeie blajină, dar a fost o fiinţă mult bârfită pentru comportarea ei în relaţiile cu bărbaţii. Trăind mai mult singură a avut o existenţă tumultoasă, dar prea puţin cunoscută în intimitatea ei de lumea satului, fiindcă, niciodată nu s-a jeluit cuiva.

*
…După un an de cătănie, - îşi aduse aminte Costică - pe când făcea armata ca militar în termen, se întorsese acasă, în permisia anuală. Făcea milităria într-o unitate de geniu. Se scursese o treime din durata de trei ani a stagiului militar, timp în care s-a acomodat greu cu programul cazon. În cazarmă şi la instrucţie se combinau noile reguli sovietice impuse, cu cele vechi ale Armatei Române, care, deşi fusese decimată după abdicarea Regelui Mihai şi devenise Armată Populară, în rândul militarilor unele deprinderi, mai mult rele decât bune se mai păstrau. Programul zilnic era atât de încărcat, încât îi sufoca pe tinerii recruţi. Încorporaţi din toată ţara, unii dintre ei erau neştiutori de carte, alţii absolvenţi de şcoli primare şi chiar medii. Din cele 365 de zile ale anului, soldaţii beneficiau numai de 15 zile libere în afara cazărmii, pe care le petreceau în familie sau unde doreau ei. Restul, se desfăşurau la instrucţie în unitate sau la muncă, construcţii de drumuri şi poduri. Învoiri cu ora, primeau numai o parte, dumineca şi în zilele de Sărbători Naţionale.

Costică, aşa cum era alintat de ai lui, revenise acasă, în satul în care s-a născut. Aici îşi petrecea vacanţele şi pe vremea cât a fost elev la liceul din oraşul reşedinţă de judeţ. În acest timp, părinţii lui locuiau în altă comună mai îndepărtată, unde tatăl lui avea serviciu şi casa era îngrijită numai de bunica lui, care, când l-a văzut, nu mai putea de dragul lui!

Ploile se ostoiseră, căldura nu mai era înăbuşitoare, iar dimineţile îşi deschideau generos perdelele, oferind celor care îl priveau spre desfătare, cerul luminos ca sticla. În casa părintească locuia numai bunica sa, cea care îngrijea gospodăria şi pe soră-sa, fiica cea mică a familiei, pe atunci elevă la şcoala primară, fiinţă zglobie, năstruşnică şi afectivă. Văzându-l întors acasă, puştanca era tare fericită. Între ei doi era o diferenţă de opt ani. Legăturile de iubire îi sporeau fetiţei sentimentul de apropriere şi de siguranţă... Simţea că i-a venit protectorul! Nana era acasă! Pe vremea aceea, cu apelativul Nana şi matale, se adresau copiii, fraţilor mai mari.

Acum, Lory de atunci îi spune pe nume adresându-i-se Costele! …şi bineînţes la persoana doua singular cu tu. …Pentru că băiatului de atunci îi făcea plăcere de a mai merge pe izlazul unde, vara în copilărie, ducea vacile la păscut, într-una din dimineţile admirabile, se pregătise pentru această treabă. Când soarele se ridicase de o suliţă, de pe drum, chiar la poarta casei, l-a strigat naşă-sa Cătălina, vecină, cumnată cu naşul său de botez. Erau şi rude; bărbatul ei fiind văr al bunicului său dinspre mamă.
Înarmat cu un baston făcut de el cu ani în urmă din lemn de corn - o amintire - păstrat cu grijă ca să nu se piardă, la streaşina şoprului unde sălăşuiau animalele, el a scos vitele din obor - două vaci, un mânzat, doi viţei - şi împreună cu naşă-sa au mânat turma spre izlaz, locul cu iarbă deasă. În amintirile lui, acelaşi meleag de zbenguială cu prietenii, copii de toate vârstele ai satului, care erau destui. În acel an vara fusese secetoasă. Nici ştiuleţii porumbilor nu crescuseră cum trebuie. Rămânseseră capete de cocoş. După ploile din luna august, natura se schimbase, iarba reînverzise şi vitele o rupeau, înghiţind-o cu lăcomie. Unde ieşti tu, tinereţe!? …gândea el acum cu nostalgie.

*
- …Şi azi să face cald! Pe mine mă prinsă zăpuşala, îi zise neliniştită naşă-sa Cătălina când vitele se opriseră pentru treaba lor.
- Hai să stăm undeva la o umbră! Acolo sub fagul rotat e mai răcoare, o îndemnă cu voce de bărbat format, copilul de altădată.
În locul acela zăboveau întotdeauna păstorii animalelor. Poziţia era dominantă, bună de supraveghere. Copacul avea coroana bogată, cu frunze dese, de nu i se vedeau ramurile şi razele soarelui cu greu se strecurau printre ele.
- Poate „Ale Frumoase!” , plecară la culcare! …îşi dădu cu părerea Costică. Când era copil, auzise de la bunica lui, multe basme despre aceste tainice apariţii care fascinau bărbaţii şi le prevesteau lucruri rele. …„Când le auzi cântând să nu te apropii de fagul acela că vei avea de suferit toată viaţa! îl sfătuia blânda şi ocrotitoarea lui mamaie.

*
…Cu furca prinsă-n brâu şi cu fusul în mână, Cătălina îşi torcea caierul de fuior făcut din cânepa adunată de pe ogor, culeasă fir cu fir prin smulgere din pământ, murată în apa iazului, meliţată şi dărăcită în vara aceea. Era o muncă migăloasă dar necesară pentru urzeala ţesăturilor ce trebuiau lucrate la război în iarna ce urma. Cu paşi domoli, cei doi păcurari se îndreptară spre umbra alesă. Vitele flămânde smulgeau fără alegere iarba crudă, mestecând-o sumar şi înghiţind-o cu nesaţ în burdihanele veşnic nesăţioase. Viţeii, ca nişte plozi neastâmpăraţi, cu cozile ridicate, alergau în jurul lor întrecându-se în zbenguieli şi din când în când căutau la ele pentru a mai suge lapte din ugerul golit de curând. Dorinţa lor era zadarnică fiindcă în loc de îngăduinţă, acum erau împinşi cu piciorul de maicile lor, pentru ei o atitudine neobişnuită. Motivul? …de acasă, ca să nu mai sugă, pe botişor li se pusese câte un căpici, o cureluşe împănată cu piroane, ce aveau vârfurile ieşite în afară, ca să înţepe burta animalelor. Resemnaţi de refuzul vacilor care i-au fătat, o luau din nou la goană în preajma turmei, încercând parcă să uite afrontul neaşteptat ce l-au primit.
- Fine, mumă, cum te descurci ’mneta în melitărie? …îl întrebă naşă-sa, care auzise de la omul său, dezertor în Primul Război Mondial, cât este de greu în armată.

Gheorghe al ei, numai prin indulgenţa Mareşalului Averescu, - că a fost considerat redus mintal, a scăpat de condamnarea la moarte. În schimb, a fost osândit la mulţi ani de puşcărie. Împreună cu alţii ca el, au fost pedepsiţi să facă opt ani de muncă silnică. Duşi cu escortă, au ajuns în ocnele de sare, de pe urma cărora căpătase un mare beteşug. De câteva ori pe an îi curgeau şiroaie de sânge din pulpele permanent tumefiate, cu pielea vânătă şi jupuită împovărându-l cu o neputinţă definitivă.
- Naşă Cătălină, te rog nu mă alinta cu dumneata ca pe un străin. Zi-mi ca întotdeauna când mă strigai, Costică! Nu voi uita niciodată că, de câte ori intram în bătătura matale, mă aşezai la masă şi îmi dădeai să mănânc dintr-o străchinuţă zmălţuită, luată atunci de pe poliţa din pivniţă, ca să nu-mi fie silă, că din celelalte mâncau şi oamenii mari. Sau când nu era timpul mesei, ca să nu plec cu mâna goală, te urcai în podul şoprului şi din cuibarul găinilor primeam câte un ou pentru care ziceam Bogdaproste şi de bucurie mergeam tot într-o fugă până acasă să mi-l pună mămica în tigaie.
- Ba, mumă! …că te-ai făcut om şi de acum toate muierile trebuie să să scoale în picioare când treci pe lângă ele, ca să-ţi răspundă la bună zâua.

*
Peste izlaz se lăsase un strop de linişte. Erau numai ei şi vitele. Păsările migratoare plecaseră şi pe el, tânărul de atunci, îl luară gândurile. Un vânticel domol se porni, semn de avertizare că toamna se apropie. Frunzele fagului începură să foşnească trezindu-i în suflet cu zumzetul lor, poveştile despre Iele auzite în copilărie.
- Naşă! …când era flăcău, naşu’ Gheorghe poate a auzit şi le-a văzut vreodată pe „Ale Frumoase”? …îşi dădu cu părerea băiatul ca să-l scuze pe bărbatul neputincios şi s-o consoleze pe femeia care l-a suportat de-atâta vreme să-i fie nevastă.
- Nu, fine! Pe ăsta mumă-sa l-a făcut un nevolnic. De când m-a luat nu l-am auzât niciodată vorbind de aşa ceva. A fost un mutălău şi d’aia lumea l-a poriclit Muie, că nu putea să zâcă nici mumă când era copil. Numai eu ştiu ce-am păţit cu el o viaţă întreagă! Acu’ sânt bătrână! …oftă ea din tot sufletul. Eu am dus-o cu el cum zâce vorba aia care mi să potriveşte ca un jujău pe grumazul porcului că, „cine n-are noroc până în prânz nu-l mai prinde până sara!”

...Între degetele femeii de la mâna dreaptă fusul se învârtea ca o sfârlează, iar cu cele de la mâna stângă smulgea şuviţe din caier, scuipa pe ele pentru ale moleşi, le răsucea şi aduna pe el. După măsură se vedea că-i doldora, până la refuz. Un alt fus alături de un cocoloş de lână flocăită, aştepta în săcuiul agăţat peste umăr, să fie făcut fire de trebuinţă pentru împletirea flanelelor şi ciorapilor de purtat peste iarnă.

Tânărul o privea cu insistenţă, încercând să-i citească de pe faţă gândurile care o copleşiseră. Când era copil, auzise multe vorbe trăncănite de muierile satului despre viaţa învolburată a acestei femei, adusă în casa socrilor. Dar multe lucruri îi erau neclare fiindcă nimeni nu le cunoşteau, doar presupuneau.

În văzduh liniştea era la ea acasă. Se mai auzeau doar zbârnăitul cosaşilor şi rumegatul ierbii de bovinele aduse la păscut. Cu privirea fixă, Cătălina, femeie în vârstă acum, îşi încreţea pielea frunţii ce părea bântuită de cugetări ascunse. Dintr-o dată se retrăsese în sufletul ei. Tăcând, în ritmul torsului, mişca înainte şi înapoi capul, închizând ritmic ochii, gest ce prevestea că ar vrea să spună ceva. Şi aşa a fost...

*
- Mumă, Costică, acu’ eşti om mare şi poţi pricepe ce vreau să-ţi povestăsc. Poate ai auzit multe vorbe, adevărate or’ ba, spuse de lume pe sama mea. Vreau să mă descarc de ce tot am pe suflet, lucru ce-l fac acu’ pentru prima oară în viaţă, că poate ’mneta mă înţălegi. Curând pleci iar la cătănie şi nu să ştie dacă ne mai vedem …că-s muiere bătrână! Ai fost copilu’ al mare al Domnichii şi mi-ai plăcut de cân’ te-a făcut mumă-ta, că şi eu am fost lângă ea în zâua aia. Mai târziu cân’ te făcusăi mărişor şi veneai în bătătura căşii mele, îmi erai tot aşa de drag şi te iubeam ca pe ai mei. Mă rog la Dumnezău să mă erte că pe ei i-am făcut din flori. Dar n-am păcătuit, că aşa am fost îndemnată să-i fac şi popa i-a botezat.

„Hopa!”... şi-a zis tânărul rămas uluit de intenţia ei de a se destăinui. Avea să afle cum i-a fost viaţa ca femeie măritată cu un impotent, vorbe pe care el le reţinuse din bârfele auzite în copilărie. Faptul că cei doi fii ai ei, deşi sunt gemeni, au taţi diferiţi, pentru el era un mare semn de întrebare!
- Împlinisăm şaptişpe ani - …începu Cătălina să vorbească, după ce se opri din tors şi puse fusul în poală - şi-mi venisă şi mie vremea de măritat cum chibzuiau părinţii să facă cu fetele lor. După douăzeci de ani erai fată bătrână şi nu să mai uita nima la tine, poate doar vrun văduv sângur, rămas cu mai mulţi copii pe cap. Eu sân’ făcută la Văleni şi pe tata îl chema Vasile Dobru. Eram fată frumuşâcă şi până atunci nu mă peţisă nima. Băieţii ăi buni fusăsără luaţi la oaste, iar prin sate mai erau doar cei pristos de contingent. Mie, de ăştia rămaşi la căşile lor, nu-mi era drag de niciunul. Dumitru al Măriţii, aşa o chema pe mumă-sa, care să ţânea după mine, plecasă melitar şi după trei ani când trebuia să să întoarcă, începusă răzbelul cu nemţii. Săracu’ de el, nici nu s-a mai înturnat! A murit pin lumea albă şi nima nu a aflat, cine şi unde l-au îngropat. L-am plâns ca pe frate-meu care şi el a fost împuşcat la Pui, unde o fi locul ăla, că eu numai atunci am auzât de acest sat. A spus poştaşul când ne-a cetit hârcia aia primită de la regimentul unde a fost corporat. Tot satul l-a plâns, iar eu cu muma şi taica l-am jălit, de credeam că o să ne prăpădim de-atâta durere. După pomana de trei zâle, până la a de şasă săptămâni, în fiecare dimineaţă mergeam la copiii Zmerendoaichii, avea doi, o vecină a noastră de peste drum, să le dau de pomană colaci şi câte o strachină cu demâncare. Da’ uite că mă luă vorba şi n-apucai să-ţi spun năcazul meu care m-a chinuit o viaţă.

…Cu o zî înainte de Sâmpetru, care cădea duminica, când era Bâlciul ăl mare unde veneau oamenii din toate comunele vecine, naşu Răducan, omul Polinii Mitoioanei, care ne-a cununat pe noi şi pe moş-tu, a venit la tata acasă cu Muiacul ăsta de trăiesc şi acu’ cu el. Era o zăpuşală afară de nu puteai să stai nici la umbră, că te umpleai de năduşală. Au bătut la poarta căşii, muma s-a ţânut la câne şi au intrat, că nu era sângur. El avea în mână o demijană de trei kile, plină ochi cu răchiu de-al tare. Ălălalt, Gheorghe avea spânzurat de spinare căldarea aia ce o poartă vânzătorii încrojnată , înconjurată pe la miljoc cu clopoţei care zdrăngănesc ca să adune copiii să cumpere zama ce o ţâne în ea. O am şi acu’ în pimniţă, dar i-a putrezât curălele! Atunci era plină cu bragă răcită cu gheaţă luată de la Predescu. O adună iarna de pe matcă şi o ţâne în gheţăria lui în pădure din şăliştea căşii. Îi trebe pentru bragă s-o răcească vara. Şi cu turtă dulce o vânde la nedei şi bâlciuri.
- „Vasile! aşa îl chema pe tata. Am venit cu băiatul ăsta să ţ-o peţim pe Cătălina!…a zâs naşul. Să ştii că e un copil blând, ruşinos şi în fiecare an merge să facă bani la Giurgiu. Pe vară este sânbriaş de bragă la Nicolae al lui Gorgan, feciorul vecinului vostru de la Deal, care este mare comersant. Acum a venit să-l însor, că tată-su şi mumă-sa au rămas sânguri. Pe fete, că a avut două, le-a măritat de-au plecat la oamenii lor, departe, unde a dus mutu’ iapa! Vezi vasul ăsta, este al lui şi-i plin cu bragă. E făcut din alămuri şi-i luat pe bani grei de la turci. Auzi cum sună clopoţeii atârnaţi de el, puşi anume ca să adune lumea să bea bragă şi limonată!” Şi, ca să auzâm, a zdrăngănit din ei”.
Oftând, femeia privi încolo, căutându-şi parcă amintirile...
- Mumă Costică, după Sântămărie a Mare ai mei mi-au făcut nunta. Am plecat de la casa mea plângând. Ca să nu mă vadă nima, ţâneam nasul băgat în ştergar şi aşa am venit în satul ăsta, că sunt vreo şase kilometrii. Pe drum am mers suiţi în trăsura lu’ naşu care avea gume pe roţi şi era trasă de doi cai roibi cu hamuri noi, colorate ca coaja de nucă. Cinstit îţi spun, că di la început nu mi-a plăcut de el, dar am crezut că o să mă deprind.

Din prima zî am durmit în hodae cu ai lui. Noi în patu’ di la vale, mumă-sa şi tat-su în patu’ di la deal. Să mă ierţi, Costică, că-ţi mărturisăsc ceva ce nu să spune şi n-am spus la nima. În fiecare sară, după ce stângeam lamba, ne suiam în pat, şi eu mă aranjam, să să ia de mine. Pe întuneric beznă, sub pătură, râdicam cămeşa pân’ la ţâţe, să mă sâmtă cum ard, dar el… bleau! Am crezut că i-o fi ruşâne de ai lui că ne aud. Că aşa a zâs naşu de el, …că-i ruşânos. După trei zâle l-am chemat cu mine prin pădure ca să adunăm surcele, că ne trebuia să aprindem zâlnic focul. Îmi fierbea sângele ca mustul în butoi şi chibzuiam că acolo, unde nu ne vedea nima, fin’ sânguri, îmi face şi el felul cum fac toţi oamenii muerilor cân’ se împreună. Mă gândeam că măcar în prima lună să-mi fie făcută plăcerea trupului, că apoi, el pleca la Giurgiu şi nu mai venea acasă până la Crăciun.

„Doamne! …cum o fi stat această femeia cu un asemenea bărbat?” m-am mirat eu, tânărul de atunci. Permanent eram doritor de-o aventură erotică. Înainte de încorporare încercasem s-o fac într-o seară cu Silvia, colega de şcoală, când ne întorceam de la nedeie şi o conduceam până acasă la ea. Ne plăceam şi jucasem împreună în horă. Luna încă nu răsărise, cerul era senin şi stelele scânteiau ca jăraticul răvăşit. Liniştea nopţii era spartă doar de un ciuhurez care se mai auzea cântând, undeva departe... Şi noi nu ne mai săturaum de sărutat... Timid, când am ajuns la marginea unui lan de porumbi unde credeam că şi ea o să vrea, i-am propus domnişoarei să intrăm acolo, „că nu voi spune la nimeni”, dar am fost refuzat „până vom pune pirostriile pe cap!” a fost răspunsul ei, ceea ce eu n-aveam de gând să fac curând acest pas. De alături am auzi iar vorba domoală a femeii.
- Am mai stat aşa vro lună - a continuat să povestească naşa Cătălina - după care mi-am adunat ţoalele cu care venisăm, le-am pus la locul lor în lada de zăstre adusă de la ai mei şi i-am trimis vorbă lui Taica să vină cu căruţa, să mă ia acasă! Pe drum şi acasă m-au certat de nu mai ştiam de mine; mă podidiseră lacrimile şi mă trăgeam de cozî să-mi rup părul din cap. Îmi zâceau, că „ce-o să zâcă lumea din sat; că cine o să mă mai ia de nevastă începută de altul; că au cheltuit o găleată de parale să-mi facă nunta! La început mi-a fost ruşine să le spun, că doar erau părinţii mei, dar până la urmă mi-am luat inima în ghinţi şi le-am povestit tot. În hodae, acolo unde eram băgaţi, s-a făcut o linişte de auzai musca zbârnăind. Afară ploia şi era un frig timpuriu ce-ţi dedea fiori. Cu o săptămână înainte bătuse şi Vântu’al Mare şi vremea se schimbase. După ce m-au ascultat, parcă-l văd pe betu’ taica, cum s-a sculat de pe pat şi a eşit în tindă. Muma, şădea pe laviţa ce o adusăsără de-afară şi era pusă lângă sobă. Şedea dusă pe gânduri. După un timp a venit cu o ulcea de la Joi Mari plină cu vin din care măi sărea năstrapii.
- Mărie! i-a zâs mumii ca să fie atentă. Cătălină, mi-a zâs mie ca să-l ascult. Bine c-ai plecat de la scopitul ăla! Eu l-am văzut că-i spân, dar am crezut că dacă vrea să se însoare şi-l are naş pe Răducan, îi bun şi de muiere! Auzâsăm şi eu că la ăi care nu-s buni de aşa ceva nu le creşte barbă şi rămân ca cocoşii fără creastă. Dacă-i ţâi de rudă, mănâncă de pomană boabele de pe bătătură şi cloţa trândăveşte degeaba pe ouă că din ele nu ies pui, că n-au sămânţă, paraua aia de să vede când le alegi ouăle să le pui sub găină! Adusăi oala asta rasă cu vin, să bem în sănătatea ta, mă fato! Să ştii că n-a rămas Plasa fără băieţi şi tu abia ai împlinit şaptişpe ani! Şi i-a întins ulceaua mumii, să bea ea întâi. El băuse bine în pimniţă, că se vedea mânjit cu roşu pe buza de sus de la gură.
- Văsile! a grăit muma privindu-l în ochi pe taica. D-acuş’ încolo, să nu cumva să-i mai zâci ceva fetii ăşteia. E a noastă şi o să avem grijă să n-o bârfească satul. Gura lumii îi slobodă şi n-o astupă decât pământul!...
- Cătălină, să nu fii tristă! Ne-or călca bătătura şi alţi peţitori, mai ales cân’ s-o auzî de ce ai plecat de la nevolnicul ăsta!
După două săptămâni, cred că n-au fost mai multe, ne-am trezât într-o sară că bătea cineva în poartă şi cânele lătra a om.
- Ia vezi, Cătălină, cine-i! mi-a zâs taica. El sta pe laviţă în cotu’ sobii şi curăţa de boabe nişte drugi pentru măcinat, că nu mai aveam făină de mălai în nelei
- Lasă, Cătălină, că mă duc eu! a zâs muma. Trebuie să mă ţin şi la câne să nu sară pe străin. Mie îmi ştie de frică şi când strâg o dată la el, fuge de mănâncă pământu’ şi intră su’ pătul! Mi-a luat frica de când l-am bătut cu păleaţa . L-am priponit de gard şi l-am tupşănit , că a rupt capu’ gâscanului care s-a dus să-i ciugulească din mâncare.
După o vreme, muma s-a întors cu naşu Răducan care venise în sara aia până la noi. Parcă-l văd şi acu. Avea în mână un iepure, că era mare vânător şi pe vremea aia gemea’ pădurile de iepuri.

Taica s-a ridicat în picioare, şi-a scos căciula de pe cap şi i-a urat:
- Bine venişi pe la noi, naşule! Ne ertaţi că ne găsâţi în neorânduială cu atâtea gloduri pe jos, dar s-a terminat făina şi mâne mă duc să macin boabele la moară.
- Să te duci la moara Trocanilor, că-i moară pe apă! Zăboveşti mai mult, dar iese făina bună, de mănânci turta şi mămăliga şi cu ochii. La moara lui Bobei care-i de foc, boabele se macină mai repede, dar făina iese prea încinsă şi se râncezeşte iute!
Cât au vorbit de moară, muma a adus un scaun de-al ’nalt, a pus pe el un opreg şi l-a poftit pe naşu’ să să aşăze.
- Mărie! … ia tu iepuru’ ăsta, du-l afară undeva la răcoare şi după ce îl beleşte Vasile, să-l ţâi o zi în vin amestecat cu ceapă, morcovi, cimbru şi busuioc, toate opărite şi răcite. Carnea se dostoieşte şi o să fie mai gustoasă când îl frigi. Îl împeni cu căţăi de usturoi şi fărâmături de slănină afumată şi după ce-l coci în sobă o să vezi cât îi de bun, că nu te mai saturi mâncând. Iar tu, Vasile, când iei pielea de pe el, începi s-o tragi de la picioarele dinapoi către labele din faţă şi o scoţi întreagă ca pe flanel când te dezbraci. O sărezi, o împachetezi şi dup-o zi-două, o bagi pe o blană. Aşa o ţâi după sobă până se usucă tare. Apoi o întorci cu părul în afară şi o pui bine, într-o ladă! S-o păstraţi ca pe ochii din cap! Când vă doare pe vrunul spinarea, o băgaţi pe un brâu şi vă încingeţi cu ea pe locul ăla. În trei zile, te înzdrăveneşte şi te face ca nou!

În sara aia a stat naşu’ la noi până spre miezu’ nopţî. Începusă cu epuru, dar nu pentru asta venisă. După ce a mâncat boabe de porumb ferte, c-aveam ceaunul cu ele pus pe foc, a beut vin din cana pe care muma i-a umplut-o de vreo două-trei ori, apoi a început să vorbească despre Gheorghe. Şi ne-a zâs aşa:
- „Mărie şi Vasile, venii acuş’ la voi să discutăm pe ’ndelete situaţia fetii ăştia, care nu-i deloc uşoară şi mi se rupe inima de ea, ca de copiii mei. Acum ştiu de ce a plecat de la prăpăditul ăla de Gheorghe şi nu mai trebuie să vorbim despre asta.”
- Costică, mumă, noi stam şi-l ascultam încremeniţi că nu pricepeam unde vrea să ajungă. Ne-a spus că a vorbit cu el o sară întreagă, că dacă a ştiut că nu-i bun de muiere să-i facă copii, de ce s-a mai însurat şi l-a mai pus şi pe el naş, ca să ajungă de râsul lumii; că eu până nu merg să bag divorţ nu mă mai pot mărita şi cheltuiala îi mare; şi „că nu face ocaua cât daraua!”.

Cântasără cocoşii o dată când, uitându-să în oichii mei, mi-a zâs:
- Fato, ascultă-mă bine ce-ţi zâc. Aşa ţ-au hărăzit ursitoarele, ca tu să ai parte de un om neputincios! După ce ţi l-am judecat pe Gheorghe ca pe pravilă, i-am spus că tu te întorci la el numai dacă te lasă să faci copii cu cine îţi place ţie!
Glasul femeii se întoarse întrebător:
- Ce crezi că i-a răspuns Gheorghe? Poţi gândi că i-a zâs aşa:
- „Naşule, din partea mea e liberă să facă treaba asta cu cine îi place ei! Eu plec şi stau tot anul la stăpân, la Giurgiu. Vin pe acasă doar de Crăciun, de-a neamurile. Am vrut să mă însor ca să aibă cineva grijă de casă, că vezi bine că Tuţu şi muma nu mai pot! Mâne, poimâne, o să moară şi până vin eu de acolo, n-are nici cine să-i îngroape”.
- „E, acum tu ce ai de zâs?” …m-a întrebat naşu’ pe mine. Şi apoi, după o scurtă cugetare, tot el a vorbit:
- „Nu-mi răspunde acum. Chibzuiţi bine toţi trei şi până la praznicul de Sfântul Ranghel, la care de acum vă poftesc să veniţi şi să-mi daţi răspunsul! Vine şi Gheorghe, că-l chem şi pe el, ca să fiţi fată-n faţă şi eu martor”.
- Aşa s-a terminat sara aia. După ce a plecat naşu’ m-am pus iar pe plâns şi toată noaptea mi-am blăstămat soarta! Până la Sfântul Ranghel ne-am tot sfătuit; cân’ muma zâcea du-te, taica zâcea nu! Noroc că asta n-a ţinut decât vreo câteva zâle. Apoi, taica hotărât - eram sara la cină - a zâs şi el că muma a gândit bine. Din partea lor sunt liberă să fac orice, că nu-i ruşâne să ai copii cu cine vrei să-i polimeşti. „Că Măria Stanchii lu’ Bursuc a făcut fata cu jăndarul Căpeţ şi i-a mers bine şi nemăritată. Şi ce fată frumoasă avea!” a mai vorbit muma ca să mă încurajeză.

*
Soarele ajunsese la amiază şi vacile sătule se culcaseră la umbră, rumegând în voie iarba adunată în burţile pline. Cătălina da semne că îşi terminase povestea, dar Costică n-a fost lămurit şi nici n-a întrebat-o, cum de a născut gemeni, care, zicea lumea, fiecare dintre ei semăna cu câte un bărbat din comună. Copilul Ion semăna cu Bundan, iar Nicolae cu Tică al Sandii.
Bundan şi-a asumat paternitatea şi l-a ajutat pe Ion să înveţe la o şcoală de Arte şi Meserii. Nicolae a fost înfiat în alt sat.

*
- Costică, mumă, nima nu stie ce-ţ mărturisăsc acu’! Bundan, cân’ venea în conced, că lucra la Bucureşti, trecea de multe ori pe la mine şi-mi spunea că, dacă-i fac un copil o să zâcă că-i al lui, că muere-sa îi starpă. Atunci cân’ am rămas borţoasă, el nu venisă acasă. În anul ăla trăcusă pe la mine, dar mai târzâu cu vreo lună. Eu cred că Ion este copilu’ lu’ naşu Răducan, dar să nu spui la nima treaba asta. Am vrut să mă spovedesc, să spun păcatu’ popii, dar m-am răzgândit. Ion îi copil frumos şi dăştept ca naşu-su, dar fincă a zâs şi Bundan că-i al lui, aşa a rămas. Până acuş’ n-am vorbit cu niciunu despre asta.

…Când s-a întors la cazarmă, într-o scrisoare pe care a primit-o după câteva luni de la părinţi, a aflat că, naşii Gheorghe şi Cătălina muriseră la o săptămână unul după altul.
Da!… şi-a zis în sinea lui Costică. Omul când presimte moartea, ca să se elibereze de ceva apăsător pe suflet, simte şi nevoia de a se destăinui, aşa cum i-a făcut lui, naşă-sa Cătălina.
- Ce faci dragă de stai aşa stană de piatră? … îl scoase din gânduri Lizica pe Costică.
…Ia uite la el că nu-şi bău nici cafeaua! şi noi adunarăm toate legumele de care avem nevoie pentru mâncarea de azi!
- Mă gândeam la ce-a fost cândva! …le răspunse Costică la amândouă odată. Sorbi ultima înghiţitură de cafea, bău şi vinul din pahar, se ridică de la masă şi plecă şi el prin grădină …să adulmece mireasma tufelor de busuioc.
-----------------------------------------
Notă : Eroii ţărani ai acestei povestiri, vorbesc în jargonul local al Jiului de sus

Ion C GOCIU
Târgu Jiu, 24 iunie 2016
(Sânzienele, Drăgaica)