Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: PAȘI PRIN ISTORIE - CĂLĂTOR PRIN TIMP - ODEONUL LUI HERODES ATTICUS HERODION

HERODIONÎnchid ochii și mă las purtată de gând spre trecutul glorios, vrând să pătrundâ prin cotloanele timpului și să scormonească prin vremi de altădată, uitate, prăfuite, ascunse ochiului așteptând să răzbească prin pojghița timpului, cu scopul de-a scoate la iveală mistere, adevăruri, fapte, capodopere, monumente, să le cercetez îndeaproape și-apoi să le așez cu evlavie pe cât și cum pot, pe-o foaie de hârtie, așa cum îmi dictează ele ce vor să iasă la lumină, conducăndu-mi mâna și împărțind cu alți dornici căutători ca mine gândul, visul... de-aș putea, aș intra într-o mașina a timpului întorcându-mă spre-acele vremuri și ca simplu spectator să urmăresc cuminte evenimentul ales. Așa, mi-am ales să-mi conduc pașii iar în Grecia antică, marea mea pasiune încă din copilărie și visul meu cu ardoarea de parcă aș mai fi trăit în vreo altă viață, să-i admir monumentele istorice precum erau pe-atunci, mărețe, pline de culoare prinzând ca prin farmec formă ruinele sau parte a monumentelor ce s-au păstrat, mai mult sau mai puțin în vreme, pierzându-mă în forfota locuitorilor, pe tărâmurile și drumeagurile ei pribegind și simțind pulsul acelei epoci de aur. M-am oprit să văd mai îndeaproape Teatrul Antic - Herodion și sa vă scriu...

Construit în urmă cu 1.800 de ani, este renumit în toată lumea, dar multe detalii despre acesta rămân necunoscute. Este unul dintre cele mai renumite și importante teatre antice din Grecia și din întreaga lume. Este o bijuterie pentru Grecia și cu siguranță, chiar dacă nu ați vizitat-o, ați văzut zeci de fotografii să circule cu acesta pe internet sau veți vedea dacă vă va împinge curiozitatea. Motivul construcției desigur, pentru Odeonul lui Herodes Atticus, adică al celebruluil Herodeion, o capodopera arhitecturală construită pe versantul sud-vestic al Acropolei din Atena, firește că nu a fost larg cunoscut până acum. Este un teatru al perioadei romane care, după cum relatează exploringgreece.tv, are propria sa istorie deosebită și extrem de interesantă în timp.

Acest teatru antic este coroana activității culturale din Grecia în lunile de vară și rămâne unul dintre cele mai importante și recunoscute monumente ale antichității, caracterizat ca fiind cel mai perfect teatru din punct de vedere estetic și acustic. Pausanias, scriitorul de călătorii, grec din secolul al II-lea d.Hr., care a vizitat Atena în timpul domniei lui Mark Aurelius, a considerat Odeionul ca fiind cel mai bun din Grecia pentru armonia sa deosebită, socotindu-l „cea mai remarcabilă dintre toate celelalte clădiri de acest fel”. Nu întâmplător, potrivit ziarului canadian „Globe and Mail”, este considerat al doilea cel mai bun teatru din lume, primul fiind Minack TheatrePorthcurno - Anglia, urmat de Herodion, apoi Opera din Sydney, Scala din Milano, Carnegie Hall din New York, Teatrul Bolshoi din Moscova; deasemeni unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru a viziona spectacole de teatru, muzicale și de dans, renumit pentru impozanța și acuitatea perfectă, astfel încât spectatorul, chiar din ultimul șir să poată auzi și vedea perfect, caracterizat ca fiind cel mai bun exemplu de amfiteatru grecesc autentic, descris ca „locația perfectă în care muzica modernă întâlnește atmosfera antică”.

Este visul, idealul tuturor artiștilor, spune publicația „Globe and Mail” de-a se găsi pe scena lui măcar o dată în viață. Teatrul Antic Odeon de Herodes Atticus a fost de fapt al treilea teatru construit în Atena antică. Construcția sa a avut loc după Conservatorul Pericles pe care-l arsese Sillas în 85 î.Hr., dar și Conservatorul Agrippa din Antica Agora care a avut loc în secolul al XV-lea î.Hr. Irodionul a fost construit în jurul anului 161 d.Hr. (există îndoieli cu privire la data exactă, oricum în intervalul cuprins între 161 și 174 d.Hr.) prin ordinul și cheltuiala atenianului Tiberius Claudius Atticus Irod, filozof și descendent al unei vechi familii ateniene. Ceea ce nu se prea știe, este ca acest monument a fost o construcție făcută în cinstea soției sale, Aspasia Annia Rigillis, care a murit în 160 d.Hr dorind astfel să-i onoreze memoria, reușind să creeze un monument ca o bijuterie, atât a Atenei, cât și-a întregii Grecii, destinată evenimentelor muzicale, fapt pentru care a și fost numită Conservator.

Acum, să fac o mică prezentare despre Odeon din Herodes Atticus, în ceea ce privește arhitectura acestei faimoase construcții. Nu voi intra în foarte multe amănunte, doar că găsim structura caracteristică în trei părți a așa-numitului teatru „grecesc” în aspectul său ideal: concav, orchestră, construcție scenică. Clădirea era mare și foarte luxoasă. Concavitatea sa de marmură, mai mare decât un semicerc, avea un diametru de 80 de metri. Orchestra semicirculară era acoperită cu marmură alb-negru. În spatele scenei exista o clădire impunătoare cu trei etaje, cu o lungime totală de 92 de metri și o înălțime de 35 m, construită cu zidărie sculptată, încadrată pe ambele părți de scări decorate cu mozaicuri, astăzi păstrându-se doar parte din fațadă, cu doua etaje și înâlțime de 28 m ! Fațada ei interioară era căptușită cu marmură multicoloră și decorată cu coloane și nișe care adăposteau statui ale membrilor casei imperiale și ale familiei lui Irod. Conform dovezilor arheologice, Irodionul a fost cel puțin parțial acoperit cu un acoperiș foarte mare din lemn de cedru și gresie ce s-a gasit, parte din el în urma săpăturilor arheologice. Spațiul destinat publicului avea o capacitate de aproximativ 5000 de spectatori. Armonia acestui teatru se datorează designului său unic, utilizării a trei centre pentru a desena rândurile curbate de scaune, precum și spațiului orchestrei care domină, fiind astfel construită încât să aibă o formă de semicerc și sunetul să se propage uniform oriunde s-ar găsi auditorul. Acustica sa este de asemenea admirabilă, la fel și proporțiile sale simetrice.

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU:  PAȘI PRIN ISTORIE - CĂLĂTOR PRIN TIMP - ODEONUL LUI HERODES...

Emil PROȘCAN: TATAIA

GHIOCEILa câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz şi „sărac la vorbă". Nouă nu ni se părea deloc aşa, poate şi pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi" însemnând eu şi mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie.

Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic şi făcea numai lucruri bune şi pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai mereu, mama îmi vorbea, era tatăl meu. Tatăl meu!

Sigur că aş fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înţeles şi acceptat această situaţie ca pe una normală şi nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reuşeam la casa noastră şi-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubeşte şi ne ajută!".

Şi Tataie era un om bun şi cred că tot de tata era trimis să ne viziteze şi să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii laţi, părul alb ori braţele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul şi gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăţie, căldură şi dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte şi poate de aceea era tăcut.

Citește mai mult:Emil PROȘCAN:  TATAIA

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE

Vavila Popovici„Cel care are un « de ce» pentru care să trăiască, îndură aproape orice”. – Nietzsche

Austriac, de origine evreu, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste, Viktor Frankl considerat „profetul sensului vieții” a militat încă din adolescență pentru valoarea sensului pe care viața îl are, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții sale este forța motrice primordială a omului. A rămas celebră replica pe care a dat-o profesorului său de chimie, deși nu avea decât 13 ani, când acesta a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”: „Am sărit în picioare și i-am spus: Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”
După instalarea nazismului în Germania, în timpul celui de Al doilea război mondial, în 1942, Frankl a fost deportat în lagărele morții împreună cu mama, tatăl și una din cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr Frankl purta cu sine manuscrisul primei sale cărți care ulterior a fost publicată sub numele de „The doctor and the soul” (Doctorul și sufletul), conținând conceptele fundamentale ale logoterapiei create de Frankl, precum și a experienței sale clinice ca neurolog și psihiatru. Manuscrisul i-a fost, desigur, confiscat. A refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz, pe bucățele de hârtie furate de un camarad din birourile lagărului. „Îmi datorez supraviețuirea din lagăr hotărârii mele de a reface manuscrisul confiscat”, mărturisea mai târziu Frankl.

Citește mai mult: Vavila Popovici – Carolina de Nord: „DE CE”- ul VIEȚII NOASTRE 

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

BUICA PIERSICL-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor'50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

Eugen DORCESCU: UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ NEVINDECATĂ” DE VERONICA BALAJ

BALAJ V AMIAZA NEVINDECATA cop1Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „... noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „... convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Citește mai mult:Eugen DORCESCU:  UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ  NEVINDECATĂ”  DE VERONICA BALAJ

Ecaterina CHIFU: FLORICA CRISTOFOREANU - PRIVIGHETOAREA DE LA OPERĂ

CRISTOFOREANU FloricaCelebra cântăreaţă de operă, operetă şi liduri, FLORICA CRISTOFOREANU, născută în România, la Râmnicu Sărat, la 16 mai, 1886, decedată la Rio de Janeiro, la 1 martie, 1960, a avut o carieră lirică strălucitoare, cântând pe cele mai renumite scene ale lumii. Ea a publicat în anul 1964, la Editura muzicală cartea autobiografică „Amintiri din cariera mea lirică”, o carte impresionantă care dezvăluie ce sacrificii a făcut familia ei s-o ajute să-şi facă studiile, imensul efort făcut să ajungă la inima miilor de spectatori, dragostea şi perseverenţa cu care s-a dăruit cântăreaţa carierei sale.

Ea a purtat cu mândrie numele său real, ca o adevărată româncă, refuzând să şi-l schimbe la propunerea impresarilor sau directorilor de teatru. Totdeauna, când avea ocazia, în timpul spectacolelor sau în reuniuni private cântăreaţa interpreta muzică populară românească şi era foarte apreciată. Pe lângă toate calităţile sale vocale, cântăreaţa stăpânea foarte bine arta dramatică, orice apariţie a sa pe scenă fiind un triumf. Frumuseţea fizică şi cea de caracter a celebrei cântăreţe au făcut un model demn de urmat de tinerii interpreţi, au ridicat valoric cultura română în lume.

În semn de preţuire a Floricăi Cristoforeanu, Centrul Cultural din Râmnicu Sărat îi poartă numele şi anual, începând cu anul 2020, aici se va organiza un festival naţional de canto clasic la care să participe mulţi tineri din întreaga ţară. În finalul cărţii, interpreta dă sfaturi noilor generaţii de cântăreţi: „Cheia succesului unui cântăreţ stă în modul de interpretare a rolului său, iar pentru construirea unui rol se folosesc toate calităţile vocale şi scenice cu care cântăreţul este înzestrat, întocmai ca un aparat complicat căruia, pentru a funcţiona, îi trebuie toate piesele componente. Armonizarea tuturor virtuţilor vocale şi scenice într-un tot unitar şi omogen constituie oglinda personalităţii artistice a cântăreţului”

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU:  FLORICA CRISTOFOREANU - PRIVIGHETOAREA  DE LA OPERĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA – Auguste Comte

Auguste Comte 1„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte... întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”
– Auguste Comte

Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.
Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.
Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

Citește mai mult:   Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA – Auguste Comte

Ștefan Constantin ȘELARU: CIUNGUL

SELARU STSCând fetița mea a ajuns acasă eu mă aflam în ruptura pe fundul căreia aproape că se adunaseră toate tufele cu fructe de pădure așa că, după ce duceam vitele la păscut pe poiana dintre sat și Pădurea Bârzei, le lăsam în grija fetelor iar noi băieții ne aventuram la „vizuini” după cum poreclisem noi locul cu pricina deoarece, în afara abundenței de fructe de toate felurile, mai peste tot descopeream o mulțime de viziuni, de vulpi, de bursuci și de toate cele, ba am mai dat chiar și de câte un grăsun care, după ce s-a îmbuibat cu zmeură, cu fragi și afine, a mai poposit întins la soare ca să-și facă siesta și am dat noi de el așa că, ne-am speriat cu toții unii de alții și în timp ce noi am zbughit-o înapoi la vaci, el o tulea cine mai știe pe unde.

De fapt, cam ăsta era și motivul real pentru care, fetele ne delegau pe noi să le aducem și lor ceva fructe iar noi, profitam de teama lor de fiare și de mărăcini și le lăsam ore întregi ca să păzească și vitele noastre.

În ziua aceea, fiind proaspăt sosit de la București, când am ajuns printre ele m-au recunoscut imediat iar cele câteva mai coapte, chiar s-au și îmbujorat plecându-și pleoapele așa cum cerea obiceiul. Drept urmare, după ce am mai schimbat câteva vorbe le-am spus că voi mai reveni ca să stăm la taclale ca pe timpuri însă musai trebuia ca să ajung la Colți – între Sibicii – după cum i se spunea locului și de la care mă obligasem față de diriginta fetiței mele că-i voi face rost de ceva chihlimbar, ea fiind profesor de geografie iar fetița mea îi promisese că eu îi voi face rost de chihlimbar ca să-l arate copiilor.

Citește mai mult:Ștefan Constantin ȘELARU:   CIUNGUL

Alexandrina TULICS: DE-ALE COLECTIVULUI !

TS2A„Picior'' îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu' Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia... „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce...

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu' Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam, să nu ne vadă... Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede'' când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite'' când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu' Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior... era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și... țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita'' făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Citește mai mult:Alexandrina TULICS:  DE-ALE COLECTIVULUI !

Web Analytics