Vavila Popovici – Carolina de Nord:FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA ȘI POLITICA (3)

pergament 3„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.”
– Aristotel

S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.
S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.

Citește mai mult: Vavila Popovici – Carolina de Nord:FILOZOFIA, ȘTIINȚA, RELIGIA ȘI POLITICA (3)  

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI... POLITICA (2)

pergament„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna.” – Platon

Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.
Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:   FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA ȘI... POLITICA (2)

Paula ROMANESCU : PRIN CODRII DE SIMBOLURI, UNIC POETUL!

NICAPETRE EMINESCU2„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”
(Ion Pillat)

Tot astfel Poetul – nai solitar în pădurea de ecouri prin care se îngână în „vecinică trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi „Ce te legeni, codrule?”, ori „Trecut-au anii”, ori „La steaua”, ori cine mai ştie care vers din bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de veac limbii române care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.

Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a „modelului”, plecând de regulă de la vreuna din cele patru (patru!) fotografii păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc care ne-a revoluţionat limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare nouă înmugurire.

Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima – chip devastat de iarna pustiirilor toate.

Citește mai mult:Paula ROMANESCU : PRIN CODRII DE SIMBOLURI, UNIC POETUL!

Adrian SCRIMINȚ: BASMUL ARTISTULUI

BASMUL ARTISTULUIUn test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia! (a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri - şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum - se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Citește mai mult:Adrian SCRIMINȚ:  BASMUL ARTISTULUI

Vasilica GRIGORAȘ: DE LA ALFA LA OMEGA DOAR IUBIRE

GRIGORAS Vasilica 2„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” (Luca B.)

Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor micuţului Luca.

Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător... sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e...), apoi la iertare.

Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.

Citește mai mult:Vasilica GRIGORAȘ:  DE LA ALFA LA OMEGA DOAR IUBIRE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘI ȘTIINȚA (1)

Citat de Thales„Să nu vezi în dușmanul tău decât un prieten rătăcit.” – Pitagora
După Noaptea Învierii când s-a auzit chemarea „Veniți să luați lumină” și s-a trăit momentul aprinderii tuturor lumânărilor celor prezenți în biserici. După întunericul de câteva clipe, oamenii au simțit că s-au umplut de lumină cerul, pământul și cele de sub pământ. Iar săptămâna care a urmat a fost Săptămâna Luminată, în care, sau începând cu care, ar trebui să ne luminăm mințile, să medităm la viața pe care ne-o dorim, să ne imaginăm cum ar fi lumea dacă oamenii s-ar iubi între ei, dacă ar fi cei mai mulți care să gândească la binele nostru, al tuturor și la binele acestei țări. Binele să se înfrățească, răul să se pedepsească, sau cum spune proverbul românesc „Cele bune să s-adune, cele rele să se spele”, cam așa ar trebui să procedăm, fiindcă nimeni nu poate trăi cu răul în „ograda” sa. Am ajuns în punctul când răul nu mai poate fi tolerat, nu poate fi iertat, fiindcă „plaga” a devenit purulentă și a infectat o mare parte a societății. Tolerarea acestei situații ar însemna distrugerea societății în care trăim. „Prietenii rătăciți” de care vorbea Pitagora, vinovații, ar trebui să conștientizeze calea greșită pe care au pornit. Cu toții trebuie să știm ce vrem, cu cine ne adunăm, iar răul să nu-l mai tolerăm. Numai așa putem păstra lumina în noi și putem s-o redăm lumii, să scăpăm de întunericului care ne înconjoară.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA ȘI ȘTIINȚA  (1)

Adda NEAG: FERICIREA

NEAG Adda apr2019Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.

Nu pot să trec cu vederea peste faptul că lumea e frumoasă și că orice respirație în plus e un dar divin...dar chiar nu pot să scriu despre lumea mea, doar fiind neagră. Iubirea în ziua de azi a ajuns să te omoare. Nu sunt eu genul de persoană rece, ba din contră, sufletul meu e sufletist, am mai spus asta și o repet iubesc să iubesc, dar totuși oamenii mă obligă să descriu o lumea plină de negură. Nu toți suntem la fel, dar majoritatea vor să atingă perfecțiunea. Eu vreau să fiu fericită. Eu vreau ca orice frică a mea să dispară sau să am puterea să o înfrunt. Pentru mine cel mai plăcut lucru e să mă trezesc într-o dimineață de vară târzie, cu geamul deschis, să intre aerul acela răcoritor. Să mă trezesc văzând cerul albastru fără nori și să zâmbesc. Să am puterea de a mă bucura de câteva clipe frumoase, până să mă doboare iar tristețea.

Citește mai mult:Adda NEAG:  FERICIREA

Vicu MERLAN: MONARHIA MINA HOCIOTĂ

MONARHIA MINA HOCIOTA COP1„Monahia Mina Hociotă
Reconstituirea unei icoane de om”
Autori: Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol. La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi la cel de-al Doilea Război Mondial.

Citește mai mult:Vicu MERLAN:  MONARHIA MINA HOCIOTĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

Blandetea vs. agresivitatea„Puterea e îngemănată cu blândețea, sălbăticia e un semn de slăbiciune.” – Seneca
Blândețea, această calitate a omului, se referă la comportamentul nostru față de semenii noștri. Unii oameni sunt mai liniștiți și mai răbdători din fire, alții se înfurie mai ușor. Blândețea este primul rod al înțelepciunii și iubirii aproapelui, semn al civilizației. Ea creează o stare de liniște sufletească, în care nu dorim să supărăm pe nimeni, să fim împăcați cu toți și cu toate din jurul nostru. Mulți ar vrea să fie mai blânzi și mai îngăduitori, dar le este greu să se comporte în acest mod, alții chiar nu vor și preferă să se manifeste agresiv, sălbatic.
Agresivitatea este definită ca fiind o interacțiune socială, cu intenția de a provoca daune sau neplăceri altui individ. Se manifestă ca răspuns sau ca provocare, în mod verbal sau fizic. Se consideră că agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării.
În mod normal, omul blând când e agresat nu trece la apărare cu armele agresorului, chiar și atunci când este atacat pe nedrept. El nu reacționează agresiv când este tratat josnic, cel mult se justifică în mod calm, rațional, fără a uza de agresivitate în apărare. Blândețea este cea care îi determină comportamentul.
Acest așa numit cândva „duh al blândeții” nu exclude cuvintele clare și comportamentul cald, drăgăstos.
Uneori, când suntem atacați, blândețea se manifestă prin tăcerea noastră. Ar fi o notă de noblețe. Dar, astăzi când atacurile au devenit atât de răutăcioase, agresive, lipsite de bun simț și de cele mai multe ori false, mincinoase, sigur că nu mai putem tăcea, cu atât mai mult cu cât mahalagiii invocă fraza: „A, tace, înseamnă că e vinovat!”, provocând astfel adversarul.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: BLÂNDEȚEA vs. AGRESIVITATEA

Web Analytics