Gheorghe Andrei NEAGU: TURIŞTII

NEAGU Gheorghe xxÎntunericul nopţii devenea din ce în ce mai dens. Farurile tăiau felii din şoseaua pietruită, scoţând brusc din iluminat copacii singuratici de-o parte şi alta a drumului ce părea a nu mai avea sfârşit. La volan, bărbatul se străduia să desluşească gropile şi obstacolele ce s-ar fi putut ivi şi evita, cu tot mai multă greutate. Lângă el, soţia făcea acelaşi lucru. În spatele lor, băieţelul îşi încetase orice comentariu. Liniştea se înstăpânise în interior, lăsând doar zgomotul motorului, stăpânul auzului încordate.
- Mai avem mult?, întrebă Eleonora cu nervozitatea născută din aşteptarea încordată de atâta vreme.

Bărbatul nu-i răspunse. El însuşi avea bănuiala rătăcirii. Nu-şi putea explica nici acum, ce anume îl determina s-o apuce pe drumul lăturalnic. Harta arăta, într-adevăr, că pe aici se putea scurta trecerea de la un drum naţional la altul, fără a mai face înconjurul cunoscut de toată suflarea automobilistică.

Tudorel, la cei doisprezece ani, simţea la rându-i că ceva nu era în ordine. De aceea, îşi aninase respiraţia lângă ceafa tatălui său, scrutând la rându-i întinderile dezgolite brusc de lumina farurilor din întunericul de nepătruns. Întrebarea mamei îi stătuse lui însuşi pe buze, cu multă vreme înainte, dar nu îndrăznise s-o rostească. Apoi se convinsese treptat că nimeni nu-i putea da un răspuns, pentru că niciunul nu cunoştea răspunsul. Întrebarea mamei îl convinse odată mai mult că nu se înşelase.

Deodată motorul se opri brusc. Luminile se stinseră concomitent iar frâna cu care tatăl acţionă brusc, îi înspăimântă.
- N-am avut încotro!, zise tatăl, de parcă ar fi vrut să se scuze.
- Dar ce s-a întâmplat?, zise Eleonora cu glasul schimbat de teamă, privind nemişcată prin întunericul de afară.
- Habar n-am!, îi răspunse îngrijorat Ştefanache, scotocind cu mâini tremurânde în buzunar batista. N-o găsi. Broboanele de transpiraţie strânse deasupra sprâncenelor fură şterse cu dosul mâinii tremurânde. Găsi cu greutate pacheţelul de ţigări din torpedoul maşinii, apoi cu gesturi cuprinse de panică, abia reuşi să-şi aprindă o ţigară. Eleonora îi privi mâinile şi se încredinţă odată mai mult, că ceva nu era în regulă. De aceea, se hotărî să nu-l mai sâcâie cu întrebări ce nu-şi aveau răspuns.

Citește mai departe: Gheorghe Andrei NEAGU:  TURIŞTII

Beni BUDIC: SUCEAVA MEA (2) AM PĂRĂSIT-O ÎNTR-O SÂMBĂTĂ SEARĂ

GARA SUCEAVAÎn trenul de noapte ce ne ducea spre Bucureşti începeam să realizez că fiece kilometru parcurs mă îndepărta, mă rupea pentru întotdeauna de tărâmurile copilăriei. Oare ştiam în acele ore ca voi mai reveni - cu gândul, cu visul - de nenumărate ori spre oraşul de pe deal şi spre Burdujeniul bunicilor, dincolo de lunca Sucevei? Şi că după zeci de ani voi mai avea parte să aprind o lumânare pe mormântul mamei, în cimitirul evreiesc de pe deluşorul de după pădurice? Luminile peroanelor de gară se depănau sfâşiind întunericul, însoţite de gemetele frânelor trenului: Dolhasca, Paşcani, Roman, Bacău... Gândurile însă mă aduceau mereu la peronul minunatei gări a Burdujeniului, pe locurile unde am avut parte în adolescenţă de momente, emoţii şi simţiri ce s-au înrădăcinat în mine pentru întotdeauna.

La Burdujeni m-am născut şi acolo am petrecut primii mei patru ani care mi-au lăsat doar frânturi de amintiri. Dar aveam să revin mereu în târguleţul unde rămăseseră bunicii şi familia iubitei mele mătuşe Freida, sora mai tânără a mamei, cea care m-a însoţit, de departe ca şi de aproape, cu grijă şi dragostea sa până când s-a stins acum trei ani aici, în Israel.

La Suceava ne-am mutat în 1950. Tata obţinuse un serviciu la „Alimentara” şi reuşise să obţină şi o locuinţă (cu chirie) pe strada Cetăţii nr. 6. Era a treia casă pe dreapta străzii aşternute cu prundiş ce cobora, destul de abrupt, spre Cacaina şi spre cărarea ce ducea apoi în sus, spre ruinele cetăţii de scaun. Casa fusese probabil proprietatea unei familii de evrei înstăriţi, dar în acei ani era deja împărţită în 4 locuinţe unde trăiau câteva familii. La început am ocupat locuinţa din dreapta casei, genul de 3 camere-vagon. În locuinţa alăturată, paralelă dar plasată în mijlocul casei, deci mai bine apărată de frig şi de umezeală, trăia familia Kavon: părinţii, două fete şi un fiu care erau deja maturi. Aveau o căruţă cu cal adăpostită în grajdul din fundul curţii. Când după un timp nu prea lung (cred că mai puţin de un an) familia Kavon a plecat în Israel, grajdul avea să devină magazie de lemne. Pe una din laturile magaziei, incluse în clădirea de zid, erau cele două cabine de toaleta ale casei. Noi ne-am mutat într-o noapte în locuinţa lor, unde am trăit următorii 13-14 ani, până la plecare.

Citește mai departe: Beni BUDIC:  SUCEAVA MEA (2) AM PĂRĂSIT-O ÎNTR-O SÂMBĂTĂ SEARĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: AMAZOANELE 

Vavila Popovici Amazoanele „Bărbații au descoperit focul, dar femeile au descoperit cum să se joace cu el.”– Sarah Jessica Parker.

Întrucât scena politică este înțesată de așa numite, de către jurnaliști, „Amazoane”, m-am gândit să poposim asupra acestui termen. Relatările referitoare la Amazoane le găsim în miturile antichității, precum Războiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule, povești străvechi demne de crezare, aparținând unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot. Poate mulți dintre noi au aflat pentru prima oară de amazoane ca trib al unor femei războinice, în Iliada, epopeea lui Homer despre războiul troian, scrisă probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Ele sunt menționate în treacăt, cu referire la episodul în care l-au atacat pe Priam din Troia, atunci când acesta se afla în campanie, în centrul Turciei de astăzi. Homer le-a descris ca pe „cele care se luptă precum bărbații”. După Homer, mulți scriitori greci au adăugat noi elemente acestor personaje și presupusei lor origini.
Se crede ca etimologia cuvântului „amazoană” provine de la termenul iranian sau persan „ha-mazan” sau „hamazakaran”, care înseamnă „a face război”. La greci însă, însemna „fără sân”.
Cele mai recente descoperiri încep să confirme existența Amazoanelor, constituite cândva într-un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre. Acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Viteaza Hippolyta și mândra Antiope erau cele două regine care domneau în același timp peste amazoane, sălășluind la Pontul Euxin. Una dintre ele răspundea de bunul mers al comunității, de organizarea și de activitățile domestice, iar cealaltă coordona problemele de război. Legenda spune că o singură dată pe an amazoanele vizitau un trib învecinat format numai din bărbați, de unde îi alegeau pe cei mai arătoși, pentru a da naștere copiilor. Unele scrieri mărturisesc că aceștia erau răpiți, violați și uciși, dar există izvoare care prezintă consumarea evenimentului pe cale amiabilă. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, era omorât sau trimis să locuiască împreună cu tatăl său. Fetele erau pregătite să devină amazoane, extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Unele izvoare nu sunt atât de categorice în privința autonomiei amazoanelor și, deși le prezintă ca dominante în comunitate, nu elimină cu totul bărbații din cercul lor, bărbați care ar fi fost îndeletniciți cu treburile casei și cu îngrijirea copiilor. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa, America.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord: AMAZOANELE 

Ioan POPOIU: PE CALEA DAMASCULUI

POPOIU Ioan 1Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în „Faptele Apostolilor”: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care „sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de „o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, „chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru „bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.

Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia)? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.
Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când „păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată „îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).

Citește mai departe: Ioan POPOIU:  PE CALEA DAMASCULUI

Paul LEIBOVICI: DELTA DUNĂRII

LEIBOVICI PaulCitisem mai de mult că apele Nistrului, apele Bugului şi ale Niprului se vărsau în Dunăre. Iar Dunărea şerpuia departe, spre răsărit, iar insula Şerpilor era de fapt un deal. Au trecut desigur secole, dar pe deoparte cercetătorii şi istoricii; pe de alta au fost descoperite între scoarţele mâncate de ţânţari, ici colo, nişte foi ruginite a unor cărţi care păstrează povestiri, versuri care trezesc pe lângă interes geo-istoric şi folcloric. Povestirile celor care au trăit cândva prin această regiune a Dunării, cu canalele Deltei precum erau odinioară au întreţinut pulsul vieţii molcome a pământenilor.

Moştenirea primită din generaţii în generaţii, trezeşte în fiecare iubitor şi admirator al Deltei noian de întrebări. Noi, cei care ne aventurăm pe canalele Deltei Dunării îmbătaţi de splendida natură, de bogatele comori care dau vieţii -nu numai a băştinaşilor- dar şi a celor care din dragoste, interes ştiinţific sau simpli admiratori ai frumuseţilor naturale, îşi îndreaptă paşii spre întinsele, interesantele ape şi pământuri bogate ale DELTEI DUNĂRII.

Delta este un miraj, o fermecătoare regiune, iar liniştea care o oferă este reţeta sănătăţii. Atât din lectură, din povestiri cunoşteam că primăvara e sesonul potrivit pentru o vizită, o şedere odihnitoare, îndeplinirea visului. Delta, în acest sezon îmbracă un ţesut miraculos. Galbenul apelor se încarcă cu povara stufului verde care se reflectă de-alungul traseelor. Stufurile înalte şi zvelte se pleacă încet în adierea vântului, iar sumedenia de păsări cu formele, dimensiunile şi multitudinea coloristică complectează opera naturii. Astfel, natura din aceste locuri basmice devine, marea operă, geniala creaţie, inemitabila artă a unor genii nemuritoare".

Şi toate aceste superbe, unice tablouri trăiesc în noi, dându-ne reale puteri de viaţă. Viaţă care clocoteşte în adâncul apelor, la suprafaţa lor şi nu mai puţin în atmosferă calmă, tăcută. Oare aşa a început lumea?

Citește mai departe: Paul LEIBOVICI:  DELTA DUNĂRII

Dorel SCHOR: SHAY AVIVI - CĂLĂTOR PRIN ISRAEL

SHAY AVIVIPictorul Shay Avivi s-a născut în Israel, cunoaşte bine ţara şi este un îndrăgostit de natura ei. Poate că acesta este şi motivul pentru care, viitoarea lui expoziţie care va avea loc în curând aproape de malul Kineretului (lacul Tiberiada), la Casa Gabriel, se va numi Călătorie prin Israel.

Călătoria lui Shay Avivi prin peisajul israelian, de-a lungul şi de-a latul ţării este de fapt cea a unui îndrăgostit care descoperă de fiecare dată alte frumuseţi. Pictorul nu primeşte frumosul ca ceva de la sine înţeles. El îl priveşte din nou, îl memorează, uneori îl schiţează şi apoi, în intimitatea studioului, îi dă contur şi culoare. De remarcat lumina locului şi cromatica specific medeteraniană, adăugată la spaţiile vaste, pierdute în zare, după care se bănuiesc alte spaţii şi alte zări...

Pentru Shay Avivi lumina şi umbra sunt instrumentele descoperirii tainelor naturii. Câmpia domoală, dealurile semeţe, copacii de tot felul, marea nesfârşită, chiar şi deşertul necuprins au uneori culori mai strălucitoare decât lumina sau mai întunecate decât întunericul. Până şi atunci când face o incursiune în peisajul urban, dominante sunt elementele naturii, care fac loc cu parcimonie sensibilităţii citadine.

Dar de ce lipsesc din tablourile acestui îndrăgostit împătimit de peisajul israelian oamenii ? E un reproş sugerat discret că omul nu respectă întotdeauna echilibrul ecologic, că prezenţa umană este principala cauză a impasului vizual?

Citește mai departe: Dorel SCHOR:  SHAY AVIVI - CĂLĂTOR  PRIN ISRAEL

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (VII)

EMINESCU by ROCA 23FB wb„Eminescu a fost poet (unul dintre cei mai penetraţi în direcţie
metafizică pe care i-a dat umanitatea şi fără nici o îndoială
singurul intraductibil dintre toţi poeţii acestei lumi), a fost prozator
înălţând noţiunea de fantastic la altitudini pe care doar gândirea
modernă a putut-o face mai repede pricepătoare şi a exprimat-o,
a fost, în fine, un gânditor pe care astăzi îl redescoperim la adevărata
lui statură impunătoare.” (Dr. Artur Gabriel Silvestri-Filosof al Culturii)

Toate încercările, bucuriile, nădejdea, împlinirile şi iubirea l-au făcut pe Profetul nostru, prietenul Creaţiei, prietenul Credinţei, prietenul Neamului şi prietenul lui Dumnezeu. Încercările cele multe, cele grele însă, care au apăsat mereu asupra Naţiunii noastre i-au conturat puterea exponenţială, consacrându-i dăruirea prin jertfă şi autoritatea prin nemurire. Orizontul căutării sale după ce a parcurs meridianul Tradiţiei, Olimpul culturii clasice s-a oprit apoi la Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în Creaţie, Adevăr, Iubire şi Libertate.

Mihail Eminescu este geniul nostru profetic creştin care a ştiut să transmită şi încă mai transmite cu har toate meditaţiile, visele, gândurile, fiorurile, sentimentele, îmbrăţişările, comuniunile descoperite în întreaga lor amplitudine, legate de firele văzute ale naţiei şi de constantele nevăzute, universale ale Neamului dacoromân. Toată gândirea sa filosofică este o supremă simfonie adusă prin poezie la un numitor comun, la o trăire esenţială, care-l împrieteneşte cu propria persoană, cu neamul şi cu Hristos.

Citește mai departe: Gheorghe Constantin NISTOROIU:  PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (VII)

Negoiţă LĂPTOIU: SCULPTORUL CORNEL DURGHEU ŞI IDENTITATEA NAŢIONALĂ

DURGHEU COLAJ 2017Prof.Univ.Dr. Cornel T. Durgheu în conştiinţa eternităţii; sentimentul de recunoştinţa şi preţuire.

Unul din rosturile noastre civice care ne recomandă societăţii este dominantă - profesională, morală şi cetăţenească. Pe lângă excelenţa academică suntem recomandaţi prin faptele noastre care probează generozitate, aşa cum stă bine OMULUI MARE, pentru identitatea comunităţii căreia îi aparţinem. Un OM pe care societatea, comunitatea se poate baza, pentruca EL a devenit un MODEL pentru ceilalţi, omul pe care se poate baza cei în căutare de resurse pentru împlinirile lor.

„SPLENDOAREA UNOR MEMORABILE RESTITUIRI”
„MĂRTURII SCULPTURALE ÎN ETERNITATEA VREMII”

„Prinşi în vâltorile unui cotidian solicitant, unde tronează componenta pragmatică ce-şi încasează nolens-volens tributul de timp şi resurse, ne rămâne tot mai puţină energie şi drămuit răgaz pentru a învesti în acţiuni menite a reconstitui şi regenera ecoul faptelor de spirit moştenite, care determină fizionomia culturală a unui popor. Rememorarea se poate constitui în impuls de făptuire pe filiera unei stimulative continuităţi pentru cei marcaţi de sentimentul apartenenţei la freamătul poetic al unui spaţiu şi mărturiile perene ale unei civilizaţii. Chiar şi-ntr-un moment de expansiune a fenomenului globalizant ce rarefiază frontiere geografice numai cei care acţionează în direcţia preţuirii identităţilor naţionale se pot considera eficienţi participanţi la procesul unei organice integrări în albia universalităţii modelatoare de nobile sensibilităţi şi conştiinţă fraternă.

Consecvent unui comportament care-l onorează, aducându-i firească preţuire în contextul realităţilor din România ultimelor patru decenii, referenţialul universitar orădean Cornel T. Durgheu şi-a întregit biografia cu împliniri performanţe în triplă ipostază: de reputat artist, de venerat dascăl, de marcant om al cetăţii.

Citește mai departe: Negoiţă LĂPTOIU:  SCULPTORUL CORNEL DURGHEU ŞI IDENTITATEA  NAŢIONALĂ 

Vavila Popovici - Carolina de Nord:

400x200„România e patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.” – Barbu Ștefănescu Delavrancea

Vineri, 9 iunie 2017, a avut loc întâlnirea la vârf a celor doi președinți de state NATO, la Casa Albă din Washington DC, gazda fiind domnul Donald Trump și invitatul – domnul Klaus Iohannis, întâlnire ce poate fi calificată drept istorică. Șeful statului român s-a bucurat de atenție și de curtoazie din partea liderului singurei superputeri din zilele noastre. A fost primul șef de stat din regiune invitat la Casa Albă de către președintele Donald Trump, după instalarea în funcție, la data de 20 ianuarie 2017.
Am așteptat „cu sufletul la gură” apariția președintelui nostru în peisaj, cuvântările celor doi președinți, precum și conferința de presă. Președintele român, prezentabil, degajat, și-a reprezentat cât se poate de onorabil națiunea, vorbind, cum s-a spus, „o engleză perfectă”, exprimându-se rar și clar, ambele cuvântări ale celor doi președinți fiind la fel de interesante. Cuvintele și zâmbetele au născut în noi sentimentul de mândrie și o siguranță a pătruns în inimile noastre, ceea ce ar fi trebuit să fi încercat fiecare individ care simte românește. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de aliați!

Citește mai departe: Vavila Popovici - Carolina de Nord: