Mirela Minuța ALEXA - ROADE CULESE ÎNSPRE APUSUL VISURILOR

ALEXA M Mirela 2Mirela Alexa este numele meu. Minuța este un nume de alint, dat de o persoană... de prima persoană care a insistat să îmi deschidă ochii pentru a mă vedea pe mine însămi, pentru a mă face să înțeleg că a fi nu înseamnă doar a exista, ci și a trăi.

Nu știu care au fost primii pași în domeniul scrisului. Încă de la naștere am avut o viață grea, plină de încercări, cumpene, frustrări și lovituri dure ale sufletului care m-au marcat profund și mi-au „dăruit” o sensibilitate ieșită din comun și o teamă, poate nefondată, de oameni... de fapt teama de a descoperi și a mă lovi de partea negativă a omului.

M-am născut cu o „boală incurabilă”, aceea de a iubi curat, sincer și necondiționat tot ce este viu, tot ce Dumnezeu a lăsat din iubire, cu iubire, pentru iubire, de aceea orice lacrimă, vărsată în jurul meu, se scurge și îmi sapă în inimă. Firea mea, prea emotivă, m-a ținut departe de prieteni, de acei prieteni pe umărul cărora să plângi și să îți eliberezi durerea sau să împarți bucuriile, dar, ca orice om, simțeam nevoia acută de a elibera preaplinul sufletului, pentru a-mi putea duce crucea mai departe și astfel m-am refugiat în scris. Când suferința, sau chiar scurtele momente de fericire îmi apăsau prea greu în suflet, pentru că și fericirea doare, atunci îmi descărcam desaga inimii pe un colț de hârtie, ca în talerul unei balanțe, împărțind acele grele sentimente omenești. După ce o scăldam în lacrimi, hârtia urma să fie sfâșiată în bucăți, asemeni inimii ce i s-a încredințat. Nu am păstrat aceste mărturii ale trecerii prin viață.

Tatăl meu, natural, a decedat pe când aveam doar câteva luni, nu l-am cunoscut și nici nu mi s-a vorbit despre el niciodată. Puține lucruri le-am aflat de la o mătușă, printre care și faptul că scria versuri și cânta, „dumnezeiește de frumos”, la câteva instrumente muzicale. A murit la vârsta de 27 de ani, lăsând în urma sa patru copii mici și fără apărare, eu fiind cea din urmă. Mama, hărțuită și alungată de către rudele tatălui, a trebuit să plece în lume, iar noi, cei patru frați, am fost răspândiți prin orfelinate. Prima „recuperată” am fost eu, fiind cea mai mică, după recăsătoria mamei. În timp au fost aduși și ceilalți frați în sânul marii familii. Am fost zece copii, nouă suntem încă în viață. Eu am fost cenușăreasa. Mi-am iubit și îmi iubesc familia mai presus de viața mea, de aceea am început să lucrez încă din fragedă copilărie, pentru a-mi ajuta familia financiar. Îmi doream foarte mult să am timp pentru școală, să învăț ca să fie mândră mama de mine. Nu a fost posibil... și cauza nu a fost distanța de șapte km parcurși pe jos, în fiecare zi, până la școală, ci sărăcia, nepăsarea mamei și viciile tatălui vitreg.

Citește mai mult:Mirela Minuța ALEXA  - ROADE CULESE ÎNSPRE APUSUL VISURILOR

Vasilisk DONICA: SCRISUL - SUFLET PE ALTAR

DONICA Vasilisk 1Motto:
„Așa-s făuritorii de poeme!/ În miezul nopții/ Cioplesc în slove/ Și bat cu dalta-n buchii/ Tu-i iartă, cititorule!// Poate n-au scotocit destul în suflet/ Și nu au așternut în slove-al vieții zbucium/ Așa cum ți-ai dorit,/ Ca-n el pe tine să te regăsești.//”

Din bunătatea lui Dumnezeu la 15 decembrie 1985, m-am născut eu, Vasilisk (Vasile) Donica, în satul Zahoreni, raionul Orhei, Republica Moldova, al treilea copil al Tamarei și Ilie Donica. Copilăria și adolescența mi-am petrecut-o mereu descoperind taina cărților. În perioada frământărilor adolescentine am început a explora lumea alături de personajele nuvelelor, romanelor fantastice și ale celor din poveștile și basmele literaturii naționale și universală, încă din biblioteca școlii și cea sătească, iar mai apoi, am tot devorat și cunoscut lumi, din biblioteca personală a profesoarei de limbă și literatură română din gimnaziu.

Am absolvit gimnaziul de 9 clase din satul natal, în anul 2002. În acești ani, am fost prieten cu toți colegii, dar mai ales m-a marcat prietenia de suflet cu prima învățătoare și profesoară de limba ți literatura română. După gimnaziu am urmat studiile în Liceul Colegiului Pedagogic „Vasile Lupu’’ din orașul Orhei, absolvindu-l cu diplomă de bacalaureat în anul 2005.

*
Lăsați-mă să-mi spun cuvântul!
Visam ca preot să mă fac,/ mi-aș fi rostit cuvântul/ o lume simplă de la sat/ l-ar fi-ascultat urmându-l./ Să fi fost dat să fiu plugar,/ tot mi-aș fi spus cuvântul/ punând semințele-n brăzdar/ aș fi vorbit cu vântul./ Păstor la oi de aș fi fost,/ tot îmi spuneam cuvântul/ oițelor când le cântam/ să le ațâț păscutul./ Chiar marinar de mă făceam,/ tot mi-aș fi spus cuvântul/ la pești în noapte le cântam/ ce drag îmi e pământul./ De m-am făcut învățător,/ la fel îmi spun cuvântul/ copiii stau nerăbdători/ și îmi ascultă gândul.// știți oricum nu o să tac,/ mereu-mi voi spune cuvântul/ chiar dacă moartea-n veac/
m-ar despărți de dânsul!//.”

Citește mai mult:Vasilisk DONICA: SCRISUL - SUFLET PE ALTAR

Florin GRIGORIU: AMINTIRI DRAGI MIE

GRIGORIU Florin BRMotto:
„De taina scrisului nu spun,/ Dar pot vorbi de muza mea/ Cu chip ca floarea cea de prun/ Și-n timp, aur lichid a bea.// Sunt șturlubatic inginer,/ Cu alte gânduri și cuvinte,/ Iertând pierdutul semincer/ Al timpului, nisip fierbinte,// Dar muza tace, pleacă, vine/ Și-aduce jar fierbând în căni/ Și toarnă gerul peste mine,/ Acoperind adânce răni.// Totul devine înflorire/ În calea voastră, pelerini.../ V-am scris de taină și uimire,/ Lângă-a Fisonului grădini.//” (FG)

Destăinuiri despre ce, cum și de ce scriu. Scris-am de-a lungul pârdalnicei și schimbătoarei de înfloriri și despletiri de răni și petale, viață din două milenii de după Hristos.

Părinții mei, preotul Ștefan, unul dintre cei 12 fii ai învățătorilor Maria (n. Drăgușanu) și Gheorghe Grigoriu din Bourenii de Baia, Moldova, și mama Iulia, casnică, fiica preotului Gheorghe Șușnea și a soției lui, Lucreția, (n. Vârgolici), una dintre cei cinci copii ai acestora, aveau în casă cărți și au păstrat toată viața lor plăcerea, bucuria și averea dintâie, cultul cărților, al Scripturilor străvechi și al veștmintelor sufletești de mai de curând și chiar de deunăzi. Că în vremea copilăriei văzut-am cum au rupt și ars unele volume, plângând, n-am întrebat de ce, fiindcă mi-au spus: „Acestea sunt păstrate în inima noastră, dar interzise de cei care conduc țara aceasta acum și ai rămâne fără tată și mamă, copile!” Dar știau poezii și cântece care nu se mai citeau și recitau sau cântau la vremea aceea și le repetau cu glas încet, sau le șoptea acompaniat la mandolină tata și susurat, ca o adiere, lângă el, mama. Unele cărți și autori, unele volume mari și unele broșuri, nu și reviste, le-am găsit ulterior când am dat de biblioteci la rude, la prieteni, ori la mica publicitate, căutând autori și colecții.

Citește mai mult:Florin GRIGORIU:  AMINTIRI DRAGI MIE

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (35) - William James

james 360x450 2„Un om poate să nu realizeze tot ce a visat, dar nu va obține niciodată nimic grozav fără să fi visat mai întâi”. – William James

Filozofia americană are o reflecție mult mai largă decât celelalte filozofii datorită preluării și prelucrării celor mai influente conceptualizări europene – neopozitivismul și filozofia analitică, fenomenologia, hegelianismul, marxismul, filozofia istorică a vieții etc., în acest mod ajungând la noi sinteze și marcând specificul gândirii americane. Este genul de reflecție al oamenilor asupra situației lor în lume. Oamenii înțelepți, gânditorii pe care-i numim filozofi, sunt cei care se aventurează cu curaj în căutarea unei societăți mai bune. Și trebuie să dăm dreptate afirmației filozofului, psihologului român C. Rădulescu Motru (1868-1957), cum că „Apariția sistemelor filozofice a fost, în tot decursul timpului, simptomul prevestitor al transformărilor sociale”, întrucât ele constituie o confruntare de idei.
William James este considerat un gânditor de frunte al secolului al XIX-lea, unul dintre cei mai influenți filozofi ai Statelor Unite și „părintele psihologiei americane”. Alături de Charles Sanders Peirce, James a înființat școala filozofică cunoscută sub numele de pragmatism. A fost filozof și psiholog și primul educator care a oferit un curs de psihologie în Statele Unite. Este considerat de mulți ca fiind cel mai perspicace și stimulator dintre filozofii americani, precum și al doilea dintre cei trei mari pragmatici (veriga de mijloc dintre Charles Sanders Peirce și John Dewey). În calitate de profesor de psihologie și filozofie la Universitatea Harvard, el a devenit cel mai faimos psiholog american în viață, și mai târziu – al timpului său. A evitat sistemele logice, limitate într-un fel, tipice raționaliștilor europeni, precum și idealiștilor germani, folosind o psihologie bogată în implicații filozofice. A avut un rol esențial în înființarea departamentului de psihologie din Harvard, care la începuturile sale era legat de departamentul de filozofie. Cu toate acestea, James nu a rămas convins că psihologia era de fapt o disciplină distinctă, scriind în 1892: „Aceasta nu este o știință; este doar speranța unei științe”. În ciuda scepticismului lui, în secolul următor această speranță a fost pe deplin realizată în departamentul pe care l-a ajutat să se întemeieze.
William James (1842—1910) s-a născut la New-York, dintr-o familie de origine scoțiană și irlandeză, stabilită în America în secolul 18. A fost cel mai în vârstă dintre cei cinci copii ai lui Henry James, Sr și Mary Walsh James. Tatăl a fost un spirit individualist, opus bisericii oficiale, religios, atașat misticismului, strălucit în relațiile și publicistica sa. Studiile din tinerețea lui William au fost neordonate, după hazardul călătoriilor familiei sale, la: New-York, Londra, Paris, Boulogne, Geneva, Bonn. Între America și Europa James a fost autodidact rafinat, cosmopolit.

Citește mai mult:FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (35) - William James 

FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (34) – Friedrich Engels

Friedrich Engels 1„Revoluția este actul prin care o parte din populație impune voința ei celeilalte părți cu ajutorul puștilor, baionetelor şi tunurilor, deci cu ajutorul celor mai autoritare mijloace; iar dacă partidul victorios nu vrea ca lupta lui să fi fost zadarnică, trebuie să-și mențină dominația prin frica pe care armele sale o inspiră reacționarilor.
– Friedrich Engels (Almanacco Repubblicano, decembrie 1873)

Friedrich Engels (1820-1895) a fost un filozof, om de știință social, jurnalist și om de afaceri german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu Karl Marx a dezvoltat teoria comunistă numită astăzi Marxism. Au scris și publicat împreună multe articole și cărți în care au încercat să expună distribuția inegală a bogăției câștigată în timpul Revoluției Industriale. Scrierile lor văd capitalismul ca pe un sistem de exploatare. Mai exact, Engels și Marx au susținut că plusvaloarea creată de lucrătorii care depășesc salariile au produs profituri semnificative pentru proprietarii de capital – temă centrală în contribuțiile lui Engels la comunismul modern.
Pentru a înțelege mai bine filozofia acestei personalități, este bine de la început să definim sumar socialismul și comunismul. Nu trebuie confundat socialismul cu comunismul, întrucât scopul și modul de acțiune a unei republici/ a unui stat socialist este acela de a instaura/ ai face loc comunismului.
Filozoful, economistul român Petre Țuțea (1902-1991) asemăna – în modul său plastic – Social-democrația drept „anticamera Comunismului”, „laptele bătut al comunismului”, iar Comunismul – „un cancer social; unde se instalează, rămâne pustiu”; „Stalinismul e definiția comunismului; unde nu e stalinism, după trei luni cad de la putere, că nu sunt în stare să dea nici... apă. Nu se poate impune comunismul decât cu bâta, cu parul!”

Citește mai mult:FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (34) – Friedrich Engels

Elena BUICĂ: NOTE DE LECTURĂ - DESPRE CĂRȚILE SCRIITOAREI DANIELA CUPȘE APOSTOAIEI

CUPSE APOSTOAEI DanielaSe cuvine să aduc mulțumiri doamnei Daniela Cupșe Apostoaiei pentru frumosul cadou, cărțile sale, trimise prin poștă, „Albastru în doi” – poezii și basmul „Ciopi și Regele Samovar”, volume bilingve, engleză și română.

I - POEZIA
În apele destul de tulburi ale vieții și literaturii zilelor noastre, nu e ușor să comentezi texte literare fără să ai o pregătire de specialitate. Pentru că nu mă înscriu în rândul acestora, eu aștern doar câteva note de lectură.

Autoarea merge pe liniile de forță ale modernității, în pas cu tinerețea sa și în contrasens cu pașii mei învățați să salte lent în ritmul clasic al poeziei. Cu toate acestea, sunt de acord cu noutățile în literatură, deoarece e firesc ca aceasta să țină pasul cu evoluția pe ansamblu a lumii în care trăim.

Deși este o poezie fără rimă, ritm și niciun semn de punctuație, are totuși o cadență, e o poezie articulată, cu adâncime, o poezie în care abundă idei cuceritoare. Ne încântă imaginile de aleasă frumusețe. Nu se citește cu ușurință, dar nu lași cartea din mână, te atrage limbajul poetic de o aleasă frumusețe și înțelesul profund al ideilor:

Singurătate

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  NOTE DE LECTURĂ - DESPRE CĂRȚILE SCRIITOAREI DANIELA CUPȘE APOSTOAIEI

Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE FRICĂ ȘI CURAJ

Curaj 4„Curajul este rezistența în fața fricii, meșteșugul de a domina frica, și nu absența fricii.” – Mark Twain

Cu câțiva ani în urmă am scris un eseu despre Teamă și Frică, simțiri definite în Dicționarul Explicativ al Limbii Române): Teama – emoția specifică presimțirii primejdiei sau percepția ei, și care creează o stare de neliniște, de tulburare; Frica – emoție motivată, cu un mare impact psihologic, o senzație de gol, de neliniște, care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate, și care necesită sau chiar declanșează o reacție de apărare în prezența pericolului care atentează la integritatea, demnitatea noastră. Prin urmare consideram că este firesc să ne fie teamă când simțim o primejdie, este firesc să ne fie frică când simțim că ființa noastră este terorizată dar, este necesar să înfruntăm aceste stări emoționale, pentru că altfel nu reușim să supraviețuim. Atunci când frica ne cuprinde intens, ni se accelerează bătăile inimii și ritmul respirației, mușchii se contactă, mâinile tremură și sunt reci etc., manifestări ce sunt legate de activitatea sistemului nervos și de transmițătorii impulsurilor nervoase către diferite organe.
Aristotel, filozof al Greciei Antice, avea dreptate când spunea că teama este anticiparea unei suferințe. Teama fiind o stare de neliniște și de tulburare provocată de un pericol care ne amenință, apare în diferite momente ale vieții, are o cauză pe care sufletul nostru o percepe mai mult prin simțuri și mai puțin prin logică și gândire, pe când frica este o continuă stare de neliniște, un simțământ mai puternic, mai extins, mai adânc, perceput nu numai prin simțuri, ci și rațional, motivat puternic și clar, care necesită redresarea simțurilor prin luarea de măsuri întru apărarea ființei. Dar, luarea de măsuri necesită curajul de a înlătura această povară a sufletului nostru. Curajul este un avânt sufletesc care necesită, la rândul lui, putere întru acțiune.

Citește mai mult:   Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE FRICĂ ȘI CURAJ

Julia Henriette KAKUCS: AROMA SPERANȚEI

KAKUCS PAINTINGSNu ne-am luat de mult, mult timp de mână pentru a ne plimba prin primăvara ce nu se lasă speriată de nimic. De absolut nimic. Ce este un virus pentru ea? Ce sunt pentru florile ei războaiele ce revin periodic? Uitarea?

Explozii florale ne readuc săruturile petalelor. Îmbrățișările aromei ne învăluie cu dărnicie. Mâna ți-e rece... Se spune însă că atunci inima este fierbinte. Vezi? O licărire de speranță există întotdeauna.

A pornit ploaia. Stăm pe banca udă, în timp ce șiroaiele de apă ne lipesc hainele de trup, ne spală fața, ochii, sufletul. Brațele tale mă înconjoară în umbra portocalilor din grădina Hesperidelor în timp ce ne ascultăm vocile citind scrisorile scrise cu atâta timp în urmă. Venus ne este binevoitoare. Cuvinte dragi ce îmbrățișează. Ele sosesc din timpul în care vorbele ne erau complice, momente în care silabele cântau în ritmul inimii noastre.

Citim și renaștem ascultându-ne, furtuna retrezind toate simțurile, toate gândurile aparent uitate. Descoperim pe pajiștea verde presărată cu mici picături de soare căzute în lumea noastră, zeița primăverii, Flora. Tot ce atinge, înflorește, asemeni inimii mele, sub vraja ta, a portocalilor, a merelor de aur ce dăruiesc tinerețea veșnică a dragostei.

Metamorfoza gândurilor negre, a temerilor, a suferințelor, se petrece acum, în această primăvară în care Zefir o răpește pe Chloris, în care nimfa devine Flora. Un anotimp în care Venus este regenta, în care durerea se transformă în lujere înalte, pline de demnitate și frumusețe, răspândind aroma speranței.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS:  AROMA SPERANȚEI

Elena BUICĂ: GUREȘ ȘI VIULEȚ – ÎN FAȚA CĂRȚILOR

BUICA Elena JUN2021Gureș și Viuleț sunt poreclele a doi săteni din comuna mea natală, Țigănești – Teleorman, iar pe numele lor oficial se sunt Dumitru (Mitică) Iordăchioaia și Petre Găvănescu. I-am remarcat datorită dragostei lor pentru lectură și mai ales pentru felul cum cotrobăie cu istețimea minții prin filele cărților pentru a intra în miezul adânc al ideilor. Mi-a plăcut felul cum gândesc și simt cele citite.

Mi-ar fi plăcut să le fac un portret mai amplu, dar nu îmi stă în putință din mai multe motive. Astăzi nu se mai poate face ușor portretul țăranului nostru ca în literatura interbelică, pe când era alt context socio-economic și țăranii aveau o linie directoare bine stabilită din bătrâni și cu rigori impuse de neîndurătoarea „gura satului”. Astăzi, la noi, ca și în multe părți ale lumii, societatea este foarte divizată din mai multe cauze. Trăind viața ca într-un vârtej, este tot mai greu să discernem adevărul de minciună, binele de rău, ce este statornic de ce este efemer. Abundența informațiilor a devenit năucitoare, influenta cu precădere mijloacelor de comunicare.

Astfel, scriind aceste rânduri, sunt nevoită să mă refer doar la o anume latură a comportamentului personajelor mele, la aspectul care m-a încântat, pasiunea lor pentru lectura trăită la înaltă temperatură și mustind de dragul întâlnirii cu oamenii înțelepți descoperiți în cărți. Nu sunt singurii din comună pasionați ai cărților. Deși țigăneștenii s-au bucurat de un ecou cu răsunet pentru pasiunea cu care își lucrau pământul, ei au fost și cititori sau creatori de artă. Totuși m-am oprit doar la aceștia doi, pentru că ei mi-au stat în preajmă și i-am observat mai atent.

Dragostea de literatură a fost remarcată de multe persoane și le-au au fost prețuite trăirile dincolo de țărmurile așteptării. Mi-au trezit și mie admirația printr-un foarte larg orizont al cuprinderii și al înțelegerii, prin capacitatea de investigație a realității și a legăturilor imprevizibile, având ca bază a instruirii lor doar clasele urmate în comună.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  GUREȘ ȘI VIULEȚ –  ÎN FAȚA CĂRȚILOR

Web Analytics