„Emthini Eokuphila” și Miracolul Vieții

Chemistry — Zonele de conflict interior generează slăbiciune, spuse Psihologul, drept urmare, boala pătrunde cu ușurință, fiindcă sistemele de apărare încetează să își mai facă datoria. Bulversată, ființa umană încearcă să-și redobândească echilibru, dar nu reușește.
— Ai dreptate, confirmă Vindecătorul, tensiunea acumulată un timp îndelungat împiedică procesele de refacere. În cele din urmă, aceasta erupe sub forma unor afecțiuni greu de stopat în evoluția lor.
— La drept vorbind, este dificil să realizezi substanțe care să controleze agenții patogeni pătrunși în organism, interveni Chimistul preocupat de acest subiect.
În laborator se lăsă liniștea. Eprubetele străluceau în lumina soarelui aflat la mijlocul unei zile călduroase de primăvară. Substanțe misterioase precipitau liniștit în retorte încălzite de flăcările arzătoarelor cu gaz. Un miros parfumat, puțin înțepător, se răspândi neașteptat în interiorul încăperii. Chimistul privi neliniștit în jur.
— Este normală această aromă, îl calmă Vindecătorul. Extractul din plantă este aproape gata!
— Da, așa o fi!, răspunse nedumerit Chimistul.
— Să revenim la subiectul principal, spuse Psihologul. Există recuperare deplină sau nu în fazele avansate ale unei afecțiuni cauzate de conflict interior?

Citește mai departe: „Emthini Eokuphila” și Miracolul Vieții

Ion GOCIU: LA UMBRA UNUI FAG ROTAT

GOCIU IonMoto:
„Când mor părinţii, nu le vinde casa,
Ei au trudit în Raiul lor cel sfânt,
Din când în când, mai pune-acolo, masa,
Păstrează-le bucata de pământ.”
(Ghiţă Anca)

„Parcă a fost ieri!” - îşi aduse aminte domnul Constantin Burcescu despre acele zile de repaus trăite la începutul lunii septembrie 1952. Ca un pensionar venerabil, venise în satul natal să-şi mai vadă locurile în care s-a născut, a crescut şi a fost martorul atâtor evenimente, multe neuitate, chiar dacă de atunci s-au scurs zeci de ani. Acum de casa părintească avea grijă Lory, sora lui mai mică, pensionară, trecută şi ea de a doua tinereţe, mamă a doi copii şi bunică a tot atâţi nepoţi. Băieţii o făcuseră soacră de două ori şi erau duşi la casele lor în oraşele unde aveau serviciul. Din când în când mai veneau doar în concediu, la câte o sărbătoare a satului sau a familiei, care îi aduna pe toţi laolaltă. Deşi nu divorţase, bărbat nu mai avea. Individul o părăsise pentru alta, iar plecarea lui nu era regretată de nimeni. De data aceasta, el, fratele cel mare, venise cu soţia să zăbovească mai multe zile. Vremea se mai răcorise, ploile se retrăseseră în munţi, timpul era frumos, iar surioara lui îl pierdea din ochi.

Citește mai departe: Ion GOCIU:  LA UMBRA UNUI FAG ROTAT

Dumitru BALAN: PAUL POLIDOR A REALIZAT O TRADUCERE CONSONANTĂ CU SPIRITUL ORIGINAL

DOM cop1 okReper: „Florilegiul conţine 50 de poezii traduse cu acurateţea filologică şi măiestria (tinzând permanent spre perfecţiune) de care Paul Polidor ne-a convins de-a lungul anilor, alături de potenţa sa poetică, prin multe alte bijuterii artistice.”

***
Cu un deceniu în urmă, adică în anul 2006, a apărut la Bucureşti, la Editura Fundaţiei „Paul Polidor” volumul de versuri semnate de Mihail Sinelnikov, „Prietenul/ДРУГ”, în transpunere românească realizată de Paul Polidor şi subsemnatul (fiecare cu parcela lui de tălmăciri). Aceeaşi prestigioasă editură, în anul 2015, tipăreşte o nouă culegere de poezii, „ДОМ/Casă lipovenească”, de sus menţionatul poet rus, în traducerea exclusivă a lui Paul Polidor.

Dar cine este, pentru cititorul nefamiliarizat cu literatura rusă contemporană, Mihail Sinelnikov? Este, în primul rând, un reputat poet care şi-a pus distinct amprenta pe evoluţia liricii ruse contemporane din ultimele decenii, un traducător versat şi respectat atât de statele din Asia Centrală (Kirghizia, Tadjikistan), cât şi de cele din zona caucaziană (Georgia, Azerbaigean), un eseist şi critic literar exigent, cu aprecieri şi disjuncţii tranşante unde camertonul esenţial îl constituie valoarea artistică a textului analizat. Prin limpezimea şi precizia judecăţilor de valoare pe marginea scrierilor din trecut şi prezent (o perioadă extrem de fastă a consemnat-o şi prezenţa sa ca responsabil al rubricii de critică literară de la revista „Moskovskie novosti”), Sinelnikov, prin noutatea percepţiei şi diagnosticului avizat, se situează pe o platformă apropiată cu modul de abordare din operele altor doi poeţi vizionari, confraţi de condei, pe care am avut onoarea să-i cunosc îndeaproape, şi anume Iuri Kuzneţov şi Evgheni Rein.

Citește mai departe: Dumitru BALAN:  PAUL POLIDOR A REALIZAT O TRADUCERE CONSONANTĂ CU SPIRITUL ORIGINAL

Vavila Popovici: VIOLENȚA – anestezicul înțelepciunii

bufnita„Multe lucruri sunt violente dar nimic mai violent ca omul.” – Sofocle

Despre violență se spune că este replica omului incult. Unii spun că este o răutate genetică pe care omul nu știe s-o îndepărteze din suflet, atunci când trebuie. De aceea există și legi care pun stavilă violenței. Mânia și trufia determină omul să recurgă la violență, precum și lipsa posibilității de disociere a răului de bine – posibilitate instinctiv sau educațional obținută – , dar și lipsa unui caracter ferm, bine definit. A realiza valoarea Binelui, a-l dori și a acționa în scopul obținerii lui, este o virtute ce calmează, liniștește, apropie sufletele, indiferent de cultură, vârstă sau rasă. Biblia recomandă blândețea și iubirea ca mijloace – adevărate arme spirituale – împotriva tuturor încercărilor, exagerărilor și patimilor ce duc în final la violențe. În acest sens Mântuitorului Hristos rostea cuvintele: „Fericiți cei blânzi că aceia se vor mângâia”( Ev Matei 5.7).
Din punct de vedere istoric violența, această manifestare de primitivism, își are punctul de plecare încă din momentul săvârșirii crimei biblice a urmașilor lui Adam și Eva, Cain răzbunându-se pe fratele său Abel, omorându-l. Iată că „urmașii” lui Cain sunt cei ce promovează ideea unei societăți bazate pe principiul violenței, cunoscută fiindu-ne sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, astăzi revalorizată de către unii.
Observăm că în vremurile noastre, la început de mileniu trei, oamenii puternici și de succes dezvoltă, pe lângă capitaluri materiale, temperamentele lor vulcanice, sunt agresivi în general și manifestă impulsuri nervoase, le lipsește stăpânirea de sine în limbaj sau atitudine comportamentală. Aceste impulsuri s-au manifestat și în trecutul nu foarte îndepărtat, în confruntările și atrocităților mondiale ale secolului trecut, cât și în ideologiile regimurilor extremiste totalitare ce au promovat cu ardoare lupta omului contra omului și implicit contra lui Dumnezeu.

Citește mai departe:  Vavila Popovici:  VIOLENȚA – anestezicul înțelepciunii 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PRIMĂVARA ÎNFLORITĂ ÎN LUMINA ÎNVIERII DOMNULUI

MEMLING INVIEREA LUVRU wb„Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie,
Sus pe Golgota pătimirii noastre.
Cucernic ca un schivnic gândul suie
Spre cerul limpezimilor albastre.”
(Dr. Ionel Zeană)

Omenirea, Neamul străbun Pelasg, Cosmosul în integralitatea lui fiinţează, graţie Creaţiei Atotcreatorului ei şi în mod expres Re-creaţiei prin Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai presus de toate acestea, Răscumpărării prin divina Dragoste revărsată în Suferinţa Pătimirii şi în Imnul Frumuseţii Învierii Sale Dumnezeieşti.

Toată istoria lumii se naşte, creşte, trăieşte şi se împlineşte plenar doar prin Actul Creaţiei, al Întrupării, al Răstignirii şi al Învierii Domnului nostru, ca podoabă princiară, veşmânt filocalic şi filosofic, determinând şi înrâurind dimensiunea spiritual-religioasă a Omului privind Calea care îl conduce spre mântuirea personală legată direct de mântuirea Neamului.

Calea chemării şi alegerii misiunii mesianice a creştinului ortodox o dă filosofia Hristică revelată prin Taina Naşterii şi împlinirea profetică de Învăţător, Profet şi Împărat-Judecător privind Evanghelia Iubirii, desăvârşirea ei ca Răscumpărare şi îndumnezeirea ei ca Înviere. Urcuşul Mântuirii hristice al Omului creştin este Calea experienţei sale religioase, trăite, asumate, împlinite, mărturisite, jertfite şi iubitoare întru Taina Sofiei-Filocalice a Învierii. Toate faptele istorice bune şi rele ale Omului se circumscriu credinţei ori necredinţei lui.

Citește mai departe: Gheorghe Constantin NISTOROIU:  PRIMĂVARA ÎNFLORITĂ ÎN LUMINA ÎNVIERII DOMNULUI

Cristian Petru BĂLAN: SFINTELE PAŞTI - ȊNVIEREA DOMNULUI

INVIEREA 2Tuturor românilor ortodocşi, catolici, protestanţi şi neoprotestanţi, întregii omeniri, li se aduce astăzi Vestea cea mare de către îngerii cerurilor care le cântă şi le urează:
HRISTOS A INVIAT!

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi este nucleul credinţei creştine mondiale. Aceasta este vestea bună a Bisericii dintru început; şi este aceeaşi şi astăzi, şi trebuie să fie până la a doua venire a Domnului... Tot ceea ce noi credem, tot ceea ce noi învăţăm, orice mărturisire rostim are Învierea ca punct de plecare. Importanţa acestei mărturisiri nu poate fi deloc subestimată.

Primul martir al Bisericii, Sf. Ştefan, în rugăciunea de la uciderea sa cu pietre, a mărturisit zicând: "Doamne Iisuse, primeşte duhul meu … şi Doamne, nu le socoti lor păcatul" (Fapte 7:59-60). Prin această simplă afirmaţie, el a confirmat credinţa sa, ca Hristos este cu adevărat viu chiar după moartea Sa de pe cruce, şi că El are puterea de a ne ierta păcatele...

Comunitatea Bisericii primare a continuat să mărturisească Învierea Domnului Iisus Hristos cu mare putere, şi mare har era peste ei toţi (Fapte 4:33). Se adunau săptămânal de ziua Învierii şi se rugau şi cântau cu o singură inimă şi într-un singur gând, şi se împărtăşeau dintr-o pâine şi un potir, ca un singur trup. Astăzi, mii de ani mai târziu, Biserica, adică comunitatea credincioşilor, încă face acelaşi lucru: mărturiseşte pe Domnul cel Înviat şi se împărtăşeste cu Trupul şi Sângele Său. Ne adunăm împreună în biserici cel puţin o dată în fiecare săptămână, pentru a confirma credinţa noastră în Domnul Iisus Hristos şi Învierea Sa din morţi. Toţi de fapst ar trebui să se apropie de Sfântul Altar pentru a primi Cinstitele Darurile date nouă, adică Sfânta Împărtăşanie: viaţa veşnică...

Citește mai departe: Cristian Petru BĂLAN:  SFINTELE PAŞTI - ȊNVIEREA DOMNULUI

Ion GOCIU: UN PAŞTE DIN COPILĂRIE

GOCIU IonÎn acel an (1944), după regulile creştineşti, Paştele fusese stabilit în ziua de 16 aprilie. Mai aveam câteva zile până la împlinirea vârstei de zece ani şi mă credeam băiat mare. Tata îmi promisese că, dacă sunt cuminte şi ascultător, mă ia cu el la slujba de Înviere. Fiindcă trebuia să nu dormi o noapte, noi, copiii, mergeam la biserică să luăm Paşte, odată cu bunicii şi cu cei mai somnoroşi. Adică în partea a doua.

Ca de obicei mă găseam în vacanţă şi primăvara fusese timpurie. Zăpada de pe dealuri şi coline se topise demult, codrul înverzise, corcoduşii, nelipsiţii pomi din curţi şi livezi, aveau coroanele pline de flori şi păreau nişte imense pămătufuri de păpădie albe ca neaua, răspândind un parfum de nu te mai săturai, inspirându-l. Vrăbiile, perechi, ciripeau încontinuu, sâcâitor, şi nu se mai astâmpărau din drăgăluit. Berzele se întorseseră la cuiburile lor, iar cucii virili, topiţi după dragoste, întrecându-se în a-şi ademeni „amantele”, cântau cu patos de răsunau văile. Frumoasele pupeze, cu penajul şi crestele lor provocatoare, chemau bărbătuşii la împerechere, cântându-le: pup, pup, pup. Câtă poezie!...

După un post lung în care consumasem, prin alternanţă, doar mâncare gătită din fasole, bob, mazăre, poame (fructe uscate, fierte), varză acră, sfeclă şi zeamă de varză, uneori fiartă şi îngroşată cu făină de porumb, venea dezlegarea la „de dulce” pe care o aşteptam ca pe o mană cerească. La noi în sat, cartofii se găteau numai la praznice, nunţi şi botezuri. Tocăniţa era o mâncare de lux şi pentru ea cartofii erau cumpăraţi de la târg. La noi, cartofii se semănau în cuiburi primăvara devreme, vrejii creşteau până la brâu că li se punea gunoi cu postăviţa, dar tuberculii, când îi scoteau, nu erau mai mari decât coricovele, acele mere pădureţe. Mama, a fost întrebată odată de o vecină dacă mai pune şi anul acesta cartofi? Ea a răspuns:
- Pun fă, cum să nu pun, că trebuie să am de sămânţă la primăvară!

Citește mai departe: Ion GOCIU:  UN PAŞTE  DIN COPILĂRIE

Theodor DAMIAN: ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI ZIUA A OPTA

INVIEREA by Mathias GrunewaldO, Paştile cele mari şi preasfinţite,Hristoase;
o, înţelepciunea lui Dumnezeu,
pacea şi puterea.
(Tropar, Canonul Învierii)

Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale. Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale. A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.

Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane. Dumnezeu, fiind binele suprem, El este cel care îi sădeşte omului conştiinţa binelui, iar legătura cu Dumnezeu la nivelul binelui este ceea ce îi conferă omului cea mai înaltă demnitate posibilă. Deci, dacă aşa stau lucrurile, vorbind de trecere, trebuie observat că nu aceasta în sine este importantă, ci felul în care ea se petrece, ori de la ce spre ce se trece. Aici intervine rolul capital al Sfintelor Paşti, ca eveniment de trecere de la rău la bine, invocat în trei dintre multiplele sale sensuri posibile: cel din Vechiul Testament, din Noul Testament şi de la noua „plinire a vremii” ce va să fie, în eschaton.

Paştile Vechiului Testament, Pesach, trecere, a însemnat un mare bine făcut de Dumnezeu poporului ales aflat în Egipt, în robie, mai precis, salvarea de la moarte a întâilor născuţi în familiile evreilor prin ritualul ungerii uşorilor corturilor lor cu sângele mielului pascal (în timp ce fiecare născut în fiecare familie egipteană era ucis). Această trecere a îngerului Domnului pe la case, salvatoare pentru unii, ucigătoare pentru alţii, a reprezentat şi o prefigurare şi o anticipare a trecerii Mântuitorului Iisus Hristos de la moarte la viaţă şi prin El a tuturor celor ce au crezut şi cred în El şi au asumat în mod adecvat, după învăţătura Sa, a Sf. Apostoli şi a Bisericii, evenimentul Învierii. Cu alte cuvinte, aşa cum în cazul Paştelui salvator din Vechiul Testament, pentru ca salvarea să aibă loc, a fost nevoie de totala credinţă a evreilor în cuvântul Domnului Dumnezeu şi punerea în practică a rânduielii implicate, la fel, pentru ca Învierea lui Hristos să devină eficientă, mântuitoare pentru noi, este nevoie de credinţa noastră totală, necondiţionată şi de împlinirea rânduielilor ce decurg din această credinţă potrivit tradiţiei apostolice şi a Bisericii ortodoxe.

Citește mai departe: Theodor DAMIAN:  ÎNVIEREA DOMNULUI ŞI ZIUA A OPTA

Adrian BOTEZ: ÎNVIEREA

INVIEREA...La încheierea Utreniei, înainte de a se săvârşi Liturghia Sfântului IOAN GURĂ DE AUR (Ioan Chrysostom - arhiepiscop de Constantinopol, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Ortodoxă şi în Biserica Romano-Catolică, cea care îl venerează cu titlul de DOCTOR AL BISERICII!) se grăieşte, cu adâncă şi mistica Dreptate, repetând, cu evlavie, vorbele Sfântului, despre Cel mai Mare Mister Cosmic, al Tuturor Veacurilor - ÎNVIEREA LUI HRISTOS-DUMNEZEU: "Unde-ţi este, moarte, boldu? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Inviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Inviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Inviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; ca Hristos, sculându-Se din morţi, începătura celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin."

Şi tot Sfântul IOAN GURĂ DE AUR ne împărtăşeşte Revelaţia Să cea mai ÎNALTĂ, în Predica la Învierea Domnului:

"HRISTOS a distrus tărâmul morţii când a coborât în el;
l-a băgat în spaimă când acela a încercat să muşte din carnea Să.
Aşa a proorocit Isaia:

Citește mai departe: Adrian BOTEZ:  ÎNVIEREA