George ROCA (Australia): DE VORBĂ CU POETUL ȘI ACTORUL ADRIAN MUNTEANU DESPRE SONETOTERAPIE

MUNTEANU Adrian SONETOTERAPIEMotto:
Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!
Ce rost am eu în lumea asta largă,
Ce val din mine stânca o s-o spargă,
Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?
(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,
Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi... regalul dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru... cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Citește mai mult:George ROCA (Australia):   DE VORBĂ  CU POETUL  ȘI ACTORUL ADRIAN MUNTEANU DESPRE SONETOTERAPIE

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU (Grecia): PRIETENIA, ADEVĂR, ILUZII ȘI... CONFESIUNI...

ROTARU PAPADIMITRIOU AnnaNoraM-am întrebat de multe ori: CE ESTE PRIETENIA? Cuvântul "PRIETENIE" , pe cât e de mic, pe-atât de mare însemnătate are, fiind ca o piatră prețioasă, ca mărgăritarul ce-l decoperi în nisip pe fundul mării, atât de greu este de găsit! Prietenia este una din cele mai importante faze din existența omului. Daa, mare lucru e să întâlnești în viață prieteni adevărați ! Te întâlnești în fiecare zi cu oameni de tot felul, cu unii te apropii din primul moment și simți că parcă i-ai cunoscut dintotdeauana; cu-alții găsești ceva asemănări, iar cu alții, oricât sa încerci, nu te poți apropia, de parc-am fi doi poli magnetici, identici ce se resping.

Prietenia este o puternică legătură de coeziune psihică ce se dezvoltă între semeni și se bazează pe-o simpatie și apreciere reciprocă, pe răspuns la aceleasi sentimente. Criteriile pe baza cu care ne-alegem de obicei prietenii, la orice vârstă, sunt acelea de-a avea percepții similare, fiabilitate, susținere, stabilitate, dăruire de sine creând condiții de-a produce armonie în relații, bucurie și siguranță, de-a fi noi înșine, de-a ne completa reciproc și, chiar de-am fi în dezacord, părerea celui care are dreptate, spusă cu marinimie va ajuta la schimbarea de opinie în favoarea celei corecte.

O valoare cheie în prietenie este să poți avea încredere în cealaltă persoană, să te simți în siguranță cu ea si nu o putem aprecia exact decât în ​​momente grele, când ne întinde mana, știindu-se că cea mai frumoasa mână este aceea care știe a darui, necondiționat! Când totul merge bine și există ambianță, este ușor ca prietenul să-ți rămâna fidel. La greu însă se încearcă prietenia, acolo vezi ce temelii are, cât de solidă e, acolo vezi dacă se năruie la prima furtună, vezi neconcordanța de caracter, acolo e adevăratul ei crash-test. Firește, a fi credincios nu înseamnă a fi orb, a accepta totul de la celălalt; fără un spirit critic nu-l ajuți lăsându-l să plutească printre norii hiperego-ului său, tu jucând doar rolul de auditoriu.

Citește mai mult:Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU (Grecia):  PRIETENIA, ADEVĂR, ILUZII ȘI... CONFESIUNI...

Florica PĂȚAN: TAINA SCRISULUI (115) - SCRISUL, MÂNA CARE VINDECĂ

PATAN Florica okMotto: „En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l'infini pour connaître la finitude en sa clarté.”
(Yves Bonnefoy)

„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”

Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să - mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri... Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.

La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.

Citește mai mult:Florica PĂȚAN:  TAINA  SCRISULUI (115) - SCRISUL, MÂNA CARE VINDECĂ

Ionel PINTILII: TAINA SCRISULUI (114) - GÂNDUL GÂNDIRII GÂNDEȘTE

PINTILII Ionel brImpulsul de a scrie câteva rânduri despre ce reprezintă taina scrisului a determinat apropierea bazei materiale necesară consemnării acestei aserţiuni şi apoi să-i descifrez în şiruri de cuvinte sensul.

Mă simt în situaţia celui care trage concluzii de la început, deoarece taina este cu siguranţă cuvântul. „Baţi” la maşina de scris câteva litere ca la moara cu ciocănele, iar la tastatura calculatorului degetele sunt pe post de ciocănele. Apare joaca de a face cuvinte, apoi apare și înţelesul, căci literele nu au semnificaţie sau valoare decât cea simbolistică atunci când le iei separat. Consider, asemenea celor din această breaslă, când scriu, pixul nu are rol de picamăr, nu mă zdruncină, e o normalitate, cum aş duce lingura la gură, desigur plină.

De foarte multe ori am considerat o taină faptul că după punctul final al unei lucrări, la recitirea celor înşiruite, intervenea profunda mirare. O mirare asupra faptului că unele aspecte nu le planificasem sau nu aveam cunoştinţă de ele la începutul proiectului publicistic. Poate chiar acest lucru să fie o taină, apariţia elementelor noi, neplanificate, necunoscute suficient, fără gând conştient de a fi scoase la lumină. Toate acestea se întâmplă pentru că gândul gândirii gândeşte şi în esenţă aceasta este menirea omului.

Cum macro şi microuniversul sunt o taină şi scrisul are taina universului său, fiecare cu ale lui necunoscute. Preocupat de activitatea profesională scrisul era un lux, întrucât doar cu voinţă de fier te puteai aşeza la o masă şi în mare viteză să-ţi adnotezi câteva gânduri-idei. Aşa a fost la mine, dar toate aceste gânduri consemnate, nu și-au găsit sfârșitul într-un colț de sertar. A venit cineva şi a spus, ai timp, nu mai poţi fugi, câmpul vieţii e liber, nu ai după ce te ascunde.

Citește mai mult:Ionel PINTILII:  TAINA  SCRISULUI (114) - GÂNDUL GÂNDIRII GÂNDEȘTE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA si POLITICA (19) – David Hume

David Hume„Întristarea și dezamăgirea răsar din mânie, mânia din invidie, invidia din ranchiună și, pentru ca cercul să fie închis, ranchiuna din întristare și dezamăgire.”
– David Hume

David Hume este unul dintre marile nume ale istoriei filosofiei britanice, fiind considerat încă din timpul vieții o figură de prim rang a Iluminismului. A elaborat teorii profund originale despre percepție, identitatea de sine, cauzalitate, moralitate, politică și religie. Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclava pasiunilor”.
Putem spune că el ca și alți filozofi au analizat profund și cu sinceritate lupta dintre acea parte a ființei care înclină către fiorul religios al existenței și cealaltă parte care înclină spre rațiune și care permite să se înțeleagă mai ușor și mai clar, dar superficial, întâmplările vieții. Modul de viață umanist pare unora că ar fi cel necesar de a cuprinde viața fiecărui om, prin îmbrățișarea rațiunii și științei. Religia însă și persoanele religioase spun că nu poți să fii fericit crezând că nu există nimic după această viață, că nu există un scop sau plan divin pentru viața fiecăruia dintre noi. Unii au ajuns, mai de curând, la concluzia că „umanismul este un principiu de viață democratic și etic care afirmă că oamenii au dreptul și responsabilitatea de a da sens și formă propriilor vieți”. Și aceasta deoarece umanismul este iubirea de oameni, este atitudinea cuviincioasă față de valorile general umane.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, STIINTA si POLITICA (19) – David Hume 

Cristina Andreea STAN : TAINA SCRISULUI (111) - UN PIX ȘI UN RUJ

STAN A Cristina brMă numesc Cristina Andreea Stan, sunt din Brăila, dar de șase ani trăiesc în Iași, în prezent fiind înscrisă la studii universitare de doctorat, în anul I, la Universitatea Alexandru Ion Cuza, sub îndrumarea doamnei prof. univ. dr. Luminița Cărăușu. Domeniul în care mi-am propus să fac o riguroasă cercetare este cel al Pragmaticii. La Iași, mi-am început activitate fiind studentă la Facultatea de Litere, specializarea Română-Engleză, urmând apoi și masteratul de Lingvistică generală și românescă.

În legătură cu orașul studenției mele, oraș care s-a dovedit a fi și orașul în care am ales sa-mi continui studiile și activitatea dincolo de perioada celor trei ani de studiu aferenți ciclul de licență, mi-a fost adresată suficinet de des încât să devină aproape supărător întrebarea: „De ce la tocma’ la Iași?”, „De ce Iașiul?” „De ce nu la București sau Galați?”, cei care mă întrebau argumentând adesea că o universitate aflată într-o relativă proximitate de casă și implicit de părinți ar fi fost o soluție mult mai bună. Răspunsul?! După șase ani petrecuți departe, printre străini, dar și după o muncă care s-a dovedit a fi cu mult peste ceea ce credeam eu că pot să fac vreodată, cred, fără teama de a greși, că alegerea de a veni la studii la Iași a fost una care, în mod indubitabil mi-a schimbat prioritățile în viață, modul de a o vedea precum și modul în care o trăiesc de fapt. Spun asta nu pentru că mi-am găsit sufletul pereche la vreun curs de sintaxă, poezie interbelică sau lexicologie, prin căminele de studenți sau la bibliotecă ori pentru că mi-am gasit jobul mult visat, ci pentru că, mai presus de toate, aici, am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut învăța în altă parte sau în alt context.

Citește mai mult:Cristina Andreea STAN : TAINA  SCRISULUI (111) -  UN PIX ȘI UN RUJ

Augustin OSTACE (Deutschland, Köln Nord) : SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI (3&4)

OSTACE Augustin Dr1În primul rând, mulţumiri tuturor celor ce au îndrăznit prin critici deschise şi curajoase, să se opună acestui titlu, provocator, neizbăvitor şi dureros întru propriul său amar, atât în formă cât şi în conţinut!

De fapt, în profunda realitate a vieţii obiectivate prin individ, întreaga mea operă de peste 350 de cărţi publicate online pe Amazon – KDP şi Google Play Book, inclusiv zecile de videofilme realizate, sunt propria mea critică la existenţa şi esenţa mea, adică, eu însumi îmi sunt propriul meu agresor şi destabilizator, care mă osândeşte neîncetat la efort, la muncă, la zbatere şi dezbatere.

Revenim la al nostru Occident, ce a trăit în ultimii trei mii de ani, succesiuni de amurguri ale civilizaţiilor sale greceşti, celtice, romane bizantine, imperiale, ne întrebăm destinial dacă el va depăşi însumarea crizelor anterioare, cât şi ultra-criza prezentă!

Va supravieţui sau nu Occidentul în acest conglomerat de contradicţii şi confruntări, în care biologicul vulnerabil se întâlneşte cu ontologicul fragil, amândouă generând un economic al sumbrului şi profundelor nelinişti?

Va trece Occidentul prin molima cu milioane de infectaţi şi sute de mii de morţi, va trece prin şomajul astronomic şi prin crashuri de burse, de companii de firme, de bănci interactivate întru multi-jonglerisme iosefinice, incluzând aici (pseudo)valori financiare, digitalizate şi virtualizate de tip bitpoint, sau, se va (auto)stopa prin colapsare din mersul său istoric prin lume şi umanitate?

Dramatic spun, tragic chiar accentuez, că Occidentul nu va trece de multi-încercările torturante şi absorbante la care este supus şi la care s-a supus singur prin propriile irealităţi şi iraţionalităţi, fiind obligate acum la o masivă restructurare de funcţiuni, structuri şi ideologisme!

Citește mai mult:Augustin OSTACE (Deutschland, Köln Nord) :  SFÂRŞITUL OCCIDENTULUI (3&4) 

Magdalena BRĂTESCU „PĂLĂRIA FLORENTINĂ” DE EUGÈNE LABICHE LA TEATRUL NAȚIONAL DIN IAȘI

PALARIA FLORENTINA„Pălăria florentină”, comedie în cinci acte și cuplete, a fost reprezentată pentru prima oară la Palais Royal din Paris în 1851. Succesul răsunător echivala cu „cel mai puternic hohot de râs din secolul al XIX-lea”. Se povestește că s-au jucat trei sute de spectacole, dar și că, la unul dintre ele, un domn a murit cu adevărat de râs în sală! Ceea ce era cât pe aci să mi se întâmple și mie vizionând montarea de excepție a maestrului Silviu Purcărete.

Datorită acestei farse, capodoperă a genului, Labiche a devenit membru al Academiei Franceze. Autorul cerea o distribuție alcătuită din 11 femei, 6 bărbați și figuranți. Regizorul român a folosit aproape în întregime echipa de actori a Teatrului Național din Iași. Decorul lui Dragoș Buhagiar, colaborator permanent al lui Purcărete, susține întreaga montare și concepție scenică. Panourile sunt instalate, mișcate și rearanjate de doi mașiniști muți (Emil Coșeru și Cosmin Maxim), personaje adăugate, de un comic clovneresc bine măsurat, care au propria lor evoluție, până la street dance! Ei sunt liantul tuturor scenelor acționând în proscenium, din trapa sufleorului, manipulând decorurile până la transformarea lor într-un labirint ludic, pentru ca în finalul fericit să se prăbușească toate...
Precizez că pe plan scenografic și costumele își aduc contribuția lor. Nu numai ca reconstituire a unei epoci și a diferitelor clase sociale, (țăranii nimeriți la Paris pentru nuntă, dar și aristocrații din casa baronesei). Culoarea aurie a mătăsurilor, dantelele de la jabouri și manșete, perucile albe ciufulite, toate încântă și amuză.

Sinoptic, piesa nu strălucește. Chiar în ziua nunții sale cu Hélène (Andreea Boboc), fiica grădinarului Nonancourt (Călin Chirilă), Fadinard (Ionuț Cornilă), un tânăr rentier, intră într-o încurcătură care-l implică în alte încurcături. Calul său mănâncă pălăria din pai de Florența a unei dame, Anaïs Beauperthuis (Diana Chirilă) care se plimba în pădurea Vincennes cu amantul său, un ofițer (Mihai Bendeac). Temându-se de soțul ei gelos și violent (Doru Aftanasiu), femeia pretinde să i se găsească o pălărie identică. Căutările îl poartă pe Fadinard la modista Claire (Haruna Condurache), întâmplător fosta lui amantă, apoi la baroneasa de Champigny (Pușa Darie) care-l ia drept un tenor italian și, în cele din urmă, chiar la încornoratul bărbat gelos al trădătoarei Anaïs. În tot acest timp, Fadinard e urmărit de alaiul de nuntă, condus de viitorul socru care amenință permanent cu anularea nunții. Lui i se alătură și nepotul Bobin (Horia Veriveș) și unchiul lui Fadinard, Vézinet (Constantin Pușcașu), surd ca o cizmă.

Citește mai mult:Magdalena BRĂTESCU  „PĂLĂRIA FLORENTINĂ” DE EUGÈNE LABICHE LA TEATRUL NAȚIONAL DIN IAȘI

Hedi S. SIMON (Tel Aviv, Israel) CONTINUITATE

SIMON Heidi bwbrÎmi închipui uneori viața ca pe o scară cu picioarele înfipte adânc în pământ, pe care miliarde de furnici se urcă într-o ordine perfectă până în înaltul cerului. Drumul continuă și dincolo de albastrul albicios, unde nu se mai poate vedea capătul scării, care cine știe până unde poate să ajungă peste limitele înălțimilor. Unele trepte s-au ros și s-au rupt de miliardele de furnici devenite toate împreună o greutate în timp îndelungat; astfel se creează o gaură prin care micile făpturi tenace alunecă, căzând în hău. Dar celălalte, supraviețuitoare ale micului dezastru, găsesc căile potrivite să se cațere mai departe, înaintând cu perseverență spre treapta de mai sus, și mai sus, și mai sus. Nu se pot opri, chiar dacă nu cunosc sensul acestei mișcări infinite, nu știu pentru ce înaintează mereu în aceeași direcție, din moment ce nici o făptură nu a venit din direcția opusă pentru a le dezvălui ce vor găsi acolo, dincolo de albastru albicios al cerului. Dar ele nu știu cum să se oprească, nici unde să se întoarcă! Sunt mânate din urmă de alte și alte, mulțimi de furnici în mișcare pe același traseu neântrerupt către spații nemărginite. Când cei de sus au dispărut peste orizonturi, următoarea masă de făpturi se găsește deja în mijlocul scării, iar la baza acesteia pornesc cu voinicie tinerii puternici care pot împinge pe cei din centru și care la rândul lor elimină vârful pierdut între timp în spații nevăzute. Ei, cam asta seamănă cu viața noastră, a oamenilor. . . Față de nemărginitul Univers suntem exact o furnicuță care se zbate să înainteze pe scara existenței!

Scria recent într-un articol eminentul filozof și om de cultură român, domnul Liiceanu, că Moise, care a scos poporul său din sclavia Egiptului, l-a ținut 40 de ani în deșert cu un scop bine gândit: era exact perioada necesară pentru ca vechea generație, cea care mai visa la „oala cu carne”, pe care o aveau chiar în condițiile de sclavie, să dispară lăsând loc tinerilor, generației noi, care nu a apucat să fi cunoscut acele vremuri, și să intre neîntinată în Țara Făgăduinței. Până și EL Moise, făcând parte din generația foștilor sclavi, nu a mai prins clipa fericită de a pune piciorul pe Pământul Sfânt din țara Canaanului, găsindu-și sfârșitul în deșert.

Citește mai mult:Hedi S.  SIMON (Tel Aviv, Israel) CONTINUITATE

Web Analytics