Vavila Popovici – Carolina de Nord: BĂGAREA DE SEAMĂ

66C104BEDA6E479780E34AF4F97B79C8„Voir pour prévoir, prévoir pour prévenir.” (A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni) – Auguste Comte

Conform dicționarului, BĂGAREA DE SEAMĂ este atitudinea omului precaut, prevăzător. Am mai scris despre această atitudine a omului, care s-a dovedit atât de necesară în viață noastră. Întâi trebuie să vezi, să judeci cât poți și apoi să iei măsurile necesare, pentru a prevedea o acțiune posibilă, împotriva ta sau împotriva unui colectiv, a unei țări sau a chiar a mai multor țări. Da! Să vezi, să prevezi și să previi. Cunoscând cauza, caracterul instabil al unui conducător, ne putem aștepta la efecte dezastruoase, ca atare este necesar să fim prevăzători pentru a preveni un dezastru.
Sociologul și filozoful francez Auguste Comte (1798-1857), fondatorul filozofiei pozitivismului, filozofie care nu mai căuta explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumea cu studiul datelor experienței, „a vedea pentru a prevedea” fiind scopul științelor pozitive, științe pe care Comte le orânduia astfel: matematica, astronomia, fizica, chimia și biologia socială. Scopul ultim al filozofiei pozitive ar fi cel de natură practică – progresul umanității, evitarea dezastrelor. Progresul, în concepția lui, se poate realiza prin educație și aceasta duce la o reformă sufletească, în sensul spiritului pozitiv dorit. Dar când nu mai este timp pentru educație? Când șeful Bisericii Ortodoxe Ruse ține o slujbă pentru soldați în care le cere să-și apere țara „așa cum numai rușii pot să o facă” (am văzut cum știu s-o facă!), mai este „loc” de educație? Filozoful punea accent pe sentimentul social – altruism în loc de egoism –, pe ordine și progres, progresul urmărind îmbunătățirea continuă a propriei noastre naturi, a diferențierii umanității noastre de simpla animalitate.

Citește mai mult: Vavila Popovici – Carolina de Nord: BĂGAREA DE SEAMĂ 

Nicolae DINA „CÂNTECUL” CUVÂNTULUI – SEMN DE BINE ȘI DE IUBIRE

278249448 5707062849307848 1149096276148332005 nDupă patru ani de „tăcere” editorială, dar prezentă în numeroase reviste, antologii, enciclopedii și dicționare literare din țară și de pe întregul mapamond, cu câteva luni înaintea pășirii în al nouăzecilea an de viață, scriitoarea ELENA BUICĂ-BUNI oferă cititorilor săi, cu aceeași dragoste dintotdeauna, două volume cuprinzând scrierile sale și ale altora despre domnia-sa. Este vorba despre volumele „Miracolul cuvântului” și „Pășind spre târziul vieții”, ambele publicate în acest an (2022) la Editura „Armonii Culturale” din Urechești-Slobozia, cărți care îi întregesc portofoliul propriu, adăugându-se celor publicate în perioada 2005-2018.

Citindu-i (și) aceste două cărți, am retrăit acea stare caldă, calmă, profundă de satisfacție spirituală, recunoscând-o pe cea care, de ani buni, îmi acordă prietenia și înțelegerea sa de om pentru care „miracolul cuvântului” este minunea ce-i umple viața, este spiritul românesc în toată profunzimea sa, este deplinătatea sa afectivă în prezentarea spectacolului lumii, al vieții în întreaga ei plenitudine.

Primul volum, „Miracolul cuvântului” este structurat în trei părți. Prima parte, „Scrieri în amurg”, cuprinde 26 de eseuri publicate de-a lungul a patru ani (cel mai „vechi” este din anul 2018), tratând o multitudine de teme, unele chiar neașteptate la un filolog de profesie, de la „Câmpul energetic al omului” la „Capcanele științei și tehnologiei” sau legate de pandemia Coronavirus, de la evocarea unor mari artiști români la cele surprinzând emoții, sentimente și trăiri ale sensibilului său suflet românesc când își amintește de „Sărbătorile de iarnă – o întoarcere la obârșii” sau de „Spiritul sfânt al Crăciunului”, retrăind „inefabilul spirit românesc” al Țigăneștiului teleormănean, satul natal în care a cunoscut „aceste comori tradiționale, acest univers ca de basm”, un sat românesc ca multe altele care, ca prin minune, „se transformă într-o mare scenă de spectacol, iar sătenii devin actorii principali pentru câteva zile feerice”.

Citește mai mult:Nicolae DINA  „CÂNTECUL” CUVÂNTULUI – SEMN DE BINE ȘI DE IUBIRE

Gheorghe BISTRICEANU  - A FOST ODATĂ... PENTRU MINE, CA NICIODATĂ!

BISTRICEANU Gheorghe 1Fiind unul dintre cei puțini rămași, implicați afectiv în existența și istoria facultății de Arhitectură din Iași, am fost solicitat să evoc câte ceva din aspectele ce ar putea interesa pe cei ce doresc să afle ce și cum au fost mai ales începuturile acestui lăcaș al învățământului superior din actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi” Iași. Voi insista mai mult pe începuturi deoarece despre prezent se știu destule și suficiente lucruri.

Pentru mine acest demers este destul de dificil. Aș avea atât de multe de povestit, toate având importanța și farmecul lor, întrucât 15 din anii mei de muncă s-au împletit cu această școală. Prin natura funcției și a postului am fost în permanență în contact și în mijlocul studenților, al corpului didactic, al școlii în general, încât este foarte greu de ales ce merită și ce nu spus și aflat. Amintirile mi se învălmășesc în minte, cerând parcă a fi puse pe hârtie, dar voi puncta doar acelea care au făcut sarea și piperul școlii, atât de îndrăgită de generațiile de studenți care i-au pășit pragul.

Facultatea de Arhitectură ieșeană a fost înființată în toamna anului 1969, sarcina imensă a începutului de drum fiind încredințată lui Nicolae Porumbescu, venit din București, cunoscut în lumea arhitecților prin numeroase proiecte, printre ultimele fiind Circul de Stat din Bucuresti. Mâna dreaptă a distinsului profesor a fost doamna Maria Porumbescu, care se ocupa mai mult cu partea organizatorică. „Gipsy”, cum îl alinta doamna Porumbescu, fiind un tip brunet cu un păr alb bogat și de statură medie, se ocupa de partea didactică.
Din capul locului trebuie spus că începuturile școlii de arhitectură ieșene au fost foarte grele. Imobilul repartizat era între liceul Negruzzi si Universitatea „Al. I. Cuza”, o clădire in formă de „L” care aparținuse internatului liceului „Garabet Ibrăileanu”. Avea un pod maiestuos in care liceul ținea tone de ceapă, cartofi si alte legume, din care se mai înfruptau uneori studentii arhitecți căminiști prin bunăvoința lacătului al cărei cheie stătea la mine. La subsol se afla atelierul de STUFO si depozitul de machete.

Citește mai mult:Gheorghe BISTRICEANU  - A FOST ODATĂ... PENTRU MINE, CA NICIODATĂ!

Gruia COJOCARU - SATUL SUB VEȘNICIA CLIPEI

SATUL(Secvență din zona de nord a Moldovei)

Dimineață mohorâtă. Vipie proaspăt stinsă. Septembrie la debut. Bazarul satului. Duminică. Sat de tranzit, guvernat de o istorie mai mereu iute de picior, Dragalina județului Botoșani are în prezent două elemente de interes – iazul, încărcat alb de lebede mai tot timpul anului și bazarul, dizolvat în iureș zgomotos de cuvântătoare și dobitoace în fiece duminică.

Căruțe, mașini, tractoare curgeau generos în linii paralele pe drumul cariat ce ducea spre bazar. Așa-i spun localnicii, bazar, în fapt e un iarmaroc, cu elemente de talcioc, chinezării de mahala și cherestea proaspăt șutită din munții patriei. Înaintând prin șuvoiul uman, aud un zgomot de motor. Întorc capul. Un monstru metalic, cu roțile din față de peste doi metri își tăia pârtie. Oamenii se feresc cu grijă. Din față, doi cai suri, cu hamuri de piele tăbăcită migălos, duceau o căruță încărcată cu grinzi lungi din lemn de brad. Căruțașul trage ușor de hățuri și oprește caii lângă mașinile din dreapta. Tractorul poate înainta doar razant. Caii, armăsari tineri, neștiutori, bat nervos din picioare când monstrul e la mai puțin de zece pași. Potcoavele noi, cu vidia sudate în argon, sparg cu ușurință calupul de asfalt, întins neglijent de Dorel Fulgerul. Deși lentă, apropierea namilei sporește nervozitatea dobitoacelor. Calul din brazdă se ridică pe picioarele din spate. Cel de către om – din stânga – face pași fermi în spate. Căruțașul lovește cu biciul în cai, dar frica anihilează durerea surilor. Atelajul virează brusc către dreapta, iar una dintre grinzi sparge parbrizul unui Ford Focus, înfigându-se în cupolă. Tractorul trece. Căruțașul privește hoțește în spate. Își trage cu mâna stângă pălăria cât mai pe ochi, iar cu dreapta izbește crupele cailor. O roată a căruței prinde o groapă, grinzile dau să sară, însă chinga fixată ferm la mijlocul atelajului își dovedește utilitatea. „Și când mă gândesc că n-o luam, dacă nu era muierea!” gândi bărbatul, recunoscător, zorindu-și înfrigurat zmeii.

Citește mai mult:Gruia COJOCARU - SATUL SUB VEȘNICIA CLIPEI

Simion Felix MARȚIAN (Siegen, Germania) - POEZIA CA UN DESTIN

MARTIAN S Martian 1„Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte,
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm!”
(Dor de poezie)

Poate că săgețile soarelui eliberate din platoșa norilor puneau curcubeie în țurțurii care împodobeau știubeiul. Sau – cine știe? – poate că fluturii de argint ai zăpezii pluteau într-un văzduh cenușiu, răsucind liniște pe fusul zilei. Poate... Dar ceea ce se poate consemna este faptul că în acea zi de început a anului 1957, deschidea ochii uimiți spre lume cel ce stă acum la tastatură încercând să descâlcească firul unui destin poetic.

Îmi place să-mi imaginez că în acel început de ianuarie sticleții mai țipau galben în copacii decorați cu promoroacă, luându-se la întrecere cu voiniceii încotoșmănați care-și târau steaua prin nămeți, purtând urările în inimă. Copiii satului, viitorii mei tovarăși de joacă. N-aș putea spune ce mă preocupa atunci, în acel început de an și de... viață, în afară de confort și laptele matern, dar pot să spun cu siguranță ce nu mă preocupa: „Taina scrisului”! Sau, cel puțin, nu încă. Pentru că interesul meu pentru litere, pentru cuvântul scris, s-a născut destul de timpuriu.

Am început să citesc înainte de a merge la școală. Și dacă astăzi acest lucru se întâlnește frecvent, atunci nu era așa. I-am uimit pe cei din preajma mea cu manifestarea precocității, pentru că nimeni nu se ocupase în mod special de mine să mă învețe tainele literelor. Fratele meu Nelu, cu doi ani mai mare, își făcea cu sârguință temele, iar eu, fascinat de ceea ce vedeam, renunțam la joacă lipindu-mă de el și urmărindu-l cu atenție. Așa am învățat să citesc. Și să scriu, chiar dacă foloseam doar literele de tipar. Din acea perioadă se poate vorbi de primele mele încercări „literare”. În versuri și proză. Scriam pe foi rupte din caietele fratelui meu și mă visam scriitor. Am încercat chiar, preșcolar fiind, să împrumut cărți de la bibliotecă, dar am fost refuzat. Și am fost sfătuit să mai am răbdare. Nu am avut. Am apelat la cei care nu erau refuzați. Și cărțile ajungeau la mine.

Citește mai mult:Simion Felix MARȚIAN (Siegen, Germania)  - POEZIA CA UN DESTIN

Gruia COJOCARU: SEVĂ DE VARĂ - AER DE VACANȚĂ

MAREMotto:
„Oamenii te iartă dacă faci crime.
Dar nu te iartă dacă ești fericit.”
(Constantin Noica)

Nu vă străduiți să mă iertați ori să mă urâți – vă asigur că argumentele lipsesc!

La mijloc de vară, fără mari regrete, am valorificat șansa de a evada din tiparul zilelor câteva săptămâni. Mediterana era la fel de proaspătă, apetisantă și ispititoare ca în urmă cu trei ani, când o devorasem întâia oară. M-a primit calm în vârtejul voluptății, fără nazuri inutile, ca o metresă pe care, oricât de creativ ai fi, n-o mai poți surprinde cu nimic. Emoția ta? Zero pentru ea! Am reușit doar să-i mulțumesc că m-a înghițit în pântece, cu o toleranță egală cu cea în care erau topiți soldații în camerele suculente ale bordelurilor militare. Nicio tresărire, nici un rid săpat de unduirea valurilor. Cu cât îi sorbeam mai adânc seva, cu atât mai nepăsătoare mi se oferea. Abandonul simplu, fără sentiment ori artificii de duduie ieftină mă strivea, îmi descompunea sălbatic lăuntrul.

Ore în șir de înot, uneori pe rute interzise – destinate bărcilor, iahturilor și vapoarelor, într-un golf flancat de stânci muntoase – căutam să-i descifrez taina, voluptatea. Mici succese în explorare am identificat doar prin contactul cu meduzele roșii, care, prin arsura lăsată pe piele, mi-au amintit de prețul vieții. Ghinion, când țărmul abia se mai zărea. Noroc de adrenalină, că altfel marea mi-ar fi dezvăluit coasa călugăriței.

Citește mai mult:Gruia COJOCARU:  SEVĂ DE VARĂ - AER DE VACANȚĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (46) - Alfred Fouillée

60E4C20C26C9462880B4685EA3BFD1D5„Luxul, moliciunea şi trândăvia sunt cauze de decadenţă pentru un neam.” – Alfred Fouillée

Alfred Jules-Émile Fouillée (1838-1912), filozoful și sociologul francez, a fost un scriitor prolific, în special pe subiecte politice, sociale și istorice.
S-a născut la La Pouëze, Maine-et-Loire, Franța. A fost fiul adoptiv, cu suflet blând și bun, al filozofului Jean-Marie Guyau despre care am scris în alt eseu, și care a avut o viață foarte scurtă, dar fecundă, cu o adâncă iubire și înțelegere a omului și a vieții, cu atitudini nobile și sclipi geniale ale amănuntului. Acest fiu a avut cu tatăl său o intimă prietenie intelectuală și după moartea sa, a căutat să-i facă opera cât mai cunoscută.
A fost lector la liceele de la Douai și Montpellier, la Universitatea din Bordeaux. În 1867 și 1868 a fost încoronat de Academia de Științe Morale pentru munca sa cu privier la Platon și Socrate. În 1872 a fost ales maestru de conferințe la Ecole Normale din Paris și a fost numit doctor în filozofie ca recunoaștere a celor două tratate ale sale – „Platonis Hippias Minor sine Socratica contra liberum arbitrium argumenta” (Hipias Minor al lui Platon fără argumente socratice împotriva liberului arbitru) și „La Liberté et le déterminisme” (Libertate și determinism).
Încordarea muncii continue din următorii ani i-a slăbit sănătatea și vederea și a fost obligat să se retragă din profesorat. Întrucât în acești ani publicase lucrările despre Platon și Socrate și o istorie a filosofiei (1875), și-a dedicat următorul timp scrierilor sale. Și-a dezvoltat în continuare poziția filozofică, un eclecticism speculativ prin care s-a străduit să reconcilieze idealismul metafizic cu punctul de vedere naturalist și mecanic al științei. Astfel, majoritatea lucrărilor sale variate au avut un fir comun. Aceasta a fost preocuparea de a reconcilia valorile filozofiei tradiționale metafizice sau spiritualiste – mai presus de toate, cu punctul de vedere naturalist și mecanic al științei. Eclectismul în filozofie indică de fapt o direcție speculativă specială care, răspândindu-se în epoca elenistică-romană, a reunit mai multe doctrine ale diferitelor școli filozofice. În epoca romantică eclecticismul se regăsește la filozoful francez Victor Cousin (1792-1867), reformator educațional și istoric și la filozofii germani contemporani (sec. XVIII). Cousin credea că toată filozofia poate fi redusă la patru sisteme fundamentale care se succed în mod ordonat în istorie: sensism, idealism, scepticism și misticism, fiecare conținând o parte a adevărului pe care filozoful eclectic trebuie să-l păstreze și să îl completeze. Ca atare el sublinia nevoia de a îmbrățișa domeniile senzației, rațiunii și emoției în propriile-I lucrări, împrumutând de la alții elemente care serveau propriului scop.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA, POLITICA (46) - Alfred Fouillée

Magdalena ALBU: PORTRET DE ARHIVIST - ION HELIADE-RĂDULESCU

ION HELIADE RADULESCU okA creiona portretul de arhivist al unei personalități polivalente de anvergura primului președinte al Academiei Române, în 1867, savantul Ion Heliade-Rădulescu, înseamnă a realiza o binevenită suprapunere istorică între perioada domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu (de la a cărui urcare pe tronul Țării Românești se vor împlini exact 180 de ani, în decembrie 2022) și parcursul biografic, din această perioadă, al marelui cărturar român. Coordonatele în care vom așeza acest moment deosebit de relevant din destinul personal al lui Heliade și, deopotrivă, al istoriei Arhivelor Naționale, sunt cele ale cadrului epocii primului reformator luminat al Armatei Române, o perioadă de cinci ani plină de transformări benefice, progresiste, pe mare parte dintre planurile vieții social-economice a Munteniei. De altfel, numirea savantului la conducerea Arhivelor s-a datorat aceluiași domnitor Bibescu, prin intermediul Decretului semnat de acesta, la data de 24 iulie 1843 (“Binevoind Domnia Mea, orânduim în postul de arhivar al Statului, în locul clucerului Costache Bobescu, care este chemat la altă slujbă, pe d-lui paharnicu Ioan Eliad, al căruia post ce a ocupat până acum subt numire de colaborator al Eforii Școalelor se desființează.”), și publicat, două zile mai târziu, în numărul 67, din 26 iulie 1843, al publicației Țării Românești - “Buletin. Gazetă oficială” -, actualul “Monitor Oficial”, la pagina 265, predecesorii săi fiind, în ordine cronologică, de la înființarea instituției (la 1 mai 1831), biv vel căminarul Iordache Rasti (1831-1837) - primul arhivar al Principatului - și Costache Bobescu (1837-1843).

Director al “Buletinului oficial la postelnicie” (Monitorul Oficial), din decembrie 1832, tipograf, traducător, proprietar al “Câmpului lui Eliad” de la Obor, fondator al presei românești moderne, prim președinte al Academiei Române, Ion Heliade-Rădulescu a fost, după cum a scris Mihai Eminescu în ziarul “Timpul”, datat 21 noiembrie 1881, “cel dintâi scriitor modern al românilor și părintele acelei limbi literare pe care o întrebuințăm astăzi”, dar și “a doua mare personalitate a literaturii române” după Dimitrie Cantemir, conform criticului și istoricului literar George Călinescu. Anul acesta, numărăm 220 de ani de la nașterea acestui mare cărturar de secol XIX, precum și un secol și jumătate de la trecerea sa la cele veșnice, un spirit vizionar și enciclopedic care argumenta, în primul număr de ziar românesc de pe teritoriul Principatului Munteniei, faptul că “Folosul Gazetei este de obște și deopotrivă pentru toată treapta de oameni (...)”.

Citește mai mult:Magdalena ALBU: PORTRET DE ARHIVIST -  ION HELIADE-RĂDULESCU

Iacob CAZACU (Kitchener, Ontario, Canada): PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

CAZACU IacobOK„Viața e mai tare decat mizeriile ei” (George Bacovia)

Vasile s-a așezat în genunchi alături de movilița de pământ, spunând în gând „Tatăl nostru…”. Plângea ca un copil mic, necătând, că împlinise 17 ani. O înmormântase pe sorioara Ștefana, care decedase acum câteva ore. După obicei trebuia să fie data pământului după trei zile, dar mama Alexandra a insistat s-o ducă azi la cimitir și s-o înmormânteze lângă celelalte două surori și cinci frățiori pe care i le-a luat în ultimile șapte luni năpasta de foamete, ce se abătuse ca un blestem asupra satelor basarabene. Vasile a înțeles tot ce-a spus mama, ei îi era frică să nu cadă în ispită ori să afle megieșii, care erau mai înfometați ca dânșii, că se auzise de multe cazuri, când morții erau folosiți ca hrană, iar unele persoane ajunse la capătul disperării și demenții pândeau în cimitir… ca să-i dezgroape pe cei înmormântați… Se abătuse o mare grozăvie și peste familia Luncă. Vasile era cel mai mare frați și surioare și el avuse nenorocul ca după moartea tatălui Iacob să-i înmormânteze pe toți cei opt mai mici. Acum, ședea în genunchi de-asupra mormântului Ștefanei și plângea. Putem spune, că plângea asupra unui singur mormânt, fiindcă toți au fost înmormântați mai, ca unul asupra altuia…

Vasile plângea de-asupra mormintelor fraților și surioarelor, iar în minte îi roiau amintirile legate de ei. Își amintește cum uneori la masa rupea pe neobservate câte o fărâmă din mămăliga lui Fănuță, care era mai dolofan și mai încet la mâncare. Acum simțea o mare vinovăție față de el și printre lacrimi își cerea iertare nu știe a cât-a oară… Cele mai dureroase cuvinte erau cele șoptite de Fănuță înainte de a-și da sufletul: „Auzi, Bădiță, să nu lași să mă mănânce nimeni după ce-oi muri ori să mă fure cineva din cimitir…!” După cum a recunoscut Vasile cu mulți ani mai târziu, ace zi a fost cea mai grea, cea mai tristă zi din viața sa.

Acum, dând frâu lacrimilor de-asupra mormântului Ștefanei își amintește de toate prin câte a trecut în anii copilăriei și adolescenței. Cele mai frumoase amintiri erau legate de perioada copilăriei până la 1940, mai cu seamă își amintea cu multă plăcere de anii de școală. Îi plăceau lecțiile de istorie și poeziile pe care nu le-a uitat până la moarte. (...) Își mai amintea cu deosebită plăcere de petrecerea sărbătorilor din acea perioada, de sărbătoarea Sfântului Paște, când toloaca de la Movilă era plină de copii, care se rânduiau la scrânciobul cu roată. Pentru Vasile sărbătorile Crăciunului și Anul Nou erau deosebit de scumpe, dat fiind, că mama Alexandra îl născuse chiar în seara de Crăciun. Avea ceata lui de băieți încă de la 5 anișori cu care cutreiera tot satul colindând, iar de Sfântul Vasile el era în centrul atenției, chiar și-a flăcăilor mai mari, că numai el cunoștea cea mai veche și mai lungă hăitură cu Sf. Vasile și împăratul Traian. Se mândrea nespus cu ea, fiindcă o învățase de de mic copil de la bunelul Mihail Porcireanu, tata mamei Alexandra.

Citește mai mult:Iacob CAZACU (Kitchener, Ontario, Canada): PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE  

Web Analytics