Harry ROSS: TAINA SCRISULUI (81) – O EPOPEE TATUATĂ PE BRAȚ

ROSS Harry TS BRCe repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz... Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)... singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română... Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!

Citește mai departe: Harry ROSS:  TAINA SCRISULUI (81) – O EPOPEE TATUATĂ PE BRAȚ

Doina ANDRONIC: TAINA SCRISULUI (80) - SCRISUL CA O ALINARE

TS ANDRONIC Doina BRNu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.

Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe - Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.

Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.

Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial... Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.

Citește mai departe: Doina ANDRONIC:  TAINA SCRISULUI (80) - SCRISUL CA O ALINARE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: VOINȚA DE PUTERE

Nietzsche„Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se
prăbușește tot universul? ” — Vaclav Havel

S-au împlinit 174 de ani de la nașterea filozofului german Friederich Nietzsche (15 oct.1844 - 25 august 1900). Despre viața și despre filozofia sa oarecum controversată se poate vorbi mult. A făcut studii strălucite de filologie la universitățile din Bonn și Leipzig, a profesat timp de 10 ani – profesor de filologie greacă în orașul Basel, timp în care a lecturat cartea lui Arthur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”, carte care a constituit premisa ideatică a vocației sale filosofice. În respectiva lucrare Schopenhauer susținea că Voința stă la baza reprezentării lumii – voința de a trăi care nu cunoaște altă țintă decât propria sa existență și conservare.
Șubrezindu-i-se sănătatea, căutând o climă prielnică, Nietzsche a pășit în viața de scriitor rătăcitor. Publică culegeri de aforisme, în ediții restrânse și pe cont propriu. Bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, cu teama pierderii vederii, el gândește și scrie continuu. De menționat este momentul apariției dezechilibrului psihic, manifestat în piața Carlo Alberto din Torino, când asistă la biciuirea sălbatică și agonia unui cal pe una din străzile orașului și are prima criză de nebunie cu manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord: VOINȚA DE PUTERE

Gheorghe OBOGEANU: TAINA SCRISULUI (79) – SCRISUL CA O TAINĂ

OBOGEANU Gheorghe TS BROmul a învăţat sa cuvânte, mai întâi, prin vorbire. Dar fiindcă vorbele se duc şi se aşterne uitarea peste ele, a înţeles ca trebuie să le aştearnă pentru posteritate. A vrut să lase un semn al trecerii sale... A vrut nemurirea! Şi aşa a apărut scrisul...

Întâi a scris pe obiecte, apoi pe pereţii peşterilor, ca mai pe urmă să găsească tot felul de materiale care să reziste în timp. Am moştenit izvoare nesecate de spirit și lumină, ceea ce ne-a adus evoluţia în istorie şi ne-a consolidat ca fiinţe universale.

Scrisul ca o taină.... Ce mai taină putea sa apară în inima şi în conștiinţa omului?! Scriem pe mormintele strămoşilor noştri pentru amintirea lor veşnică, ne punem amprenta spirituală pe oriunde suntem în trecere şi nu uităm ca am venit de la Dumnezeu... „Mai întâi a fost Cuvântul!”.

De ce scriu şi eu?! Scriu pentru că aşa simt! Pentru că inima mă îndeamnă să las în urma mea ceva care să placă omului. Dăruiesc din ceea ce eu am primit, ca o datorie faţă de cei care vor veni după mine, ca o împlinire a propriului Destin. Vă las vouă praful stelelor, furat cu ochii care au privit Cerul şi am cules de la Dumnezeu amintirile uitate prin cărţi. Le-am cules pentru a vi le dărui împreuna cu un strop de Iubire. Iubirea e Taina! Scrisul o luminează cu inima și mintea scriitorului! Fiţi fericiţi, înca mai scriem pentru voi!

Citește mai departe: Gheorghe OBOGEANU:  TAINA SCRISULUI (79) – SCRISUL  CA O TAINĂ

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: TAINA SCRISULUI (78) - AMINTIRI, AMINTIRI, AMINTIRI...

ABALASEI DONOSA Constanta clOKBRDin adâncul vieţii noastre apar permanent amintiri şi iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor noştri spălate de lacrimi, însă gândurile tot rămân la anii copilăriei: la părul lung şi castaniu al mamei împletit într-o coadă lungă şi groasă apoi strâns în formă de coc, la ochii albaştri ai tatălui, precum apa iazului Dragşani din minunatele locuri ale copilăriei sale, Bucecea, ori la casa copilăriei mele în care m-am născut, precum scriam cândva într-una din cărţile mele de versuri: „Panseluţe, albăstrele/ Pensule şi multe cărţi,/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ E tabloul cu-amintiri/ Al copilăriei mele.// De când ani s-au tot scurs,/ Gândul meu se mai topeşte/ În petalele de crin şi flori/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ Gândurilor dau fiori.//”

Copilăria a trecut. Am trecut şi eu prin şcoala primară, cursurile Liceului nr. 5 din Brăila în paralel cu Şcoala Populară de Arte – pictura, condusă de artistul plastic Vespasian Lungu, unde mă simţeam în largul meu. După terminarea liceului şi a Şcolii Populare de Arte, am susţinut câţiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Artă
Nicolae Grigorescu din Bucureşti, spre a deveni artist plastic, însă de fiecare dată mă găseam pe locul 5-6 sub linia roşie. Într-o bună zi când eu am trecut de vârsta de 22-23 de ani, mama, cu lacrimile în ochi care i se făceau ghem pe faţă, mi-a mărturisit cu insistenţă să-mi schimb planurile de-a deveni pictor, şi să urmez o altă şcoală spre a-mi câştiga existenţa în viaţă. La auzul cuvintelor dânsei, spuse printre lacrimi, toată plăcerea mea pentru pictură şi poezie, le-am închis într-un sertar al inimii şi mult am suferit din această pricină! M-am pregătit cu străinicie cu un unchi, profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi aşa am reuşit la examenele de intrare acolo.

Citește mai departe: Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ:  TAINA SCRISULUI (78) - AMINTIRI, AMINTIRI, AMINTIRI...

Paula ROMANESCU: TAINA SCRISULUI (77) - FĂRĂ DE TAINE

ROMANESCU Paula 1BWBRMi s-a spus că am venit în lumină într-o toamnă. Eu nu-mi amintesc. Trebuie să dau crezare unui act de naştere în care o pată galbenă de forma unei frunze – amprentă stranie, mă aşează dintru început sub semnul toamnelor.

Aşadar, după ce Dumnezeu m-a trimis în lumină (El ştie de ce, eu încă mai stărui să-I aflu vrerea!), mama mea – Maria (cum altfel s-ar putea numi o Mamă?) a primit carte de la tata, plecat departe cu arma pe umăr şi raniţa-n spate de când cu acel „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, prin care o ruga să mi se pună numele Paul (precum al acelui camarad al său căzut în luptă alături de el într-o rea zi). Cartea poştală găsită de mine în cufărul de comori al mamei după ce mama s-a mutat sub iarbă, semnată de urma unei lacrimi şi ştampilată cu „cenzurat”, purta data zilei mele de naştere: 20 octombrie 1942. A fost prima oară când aveam să nu-i dau ascultare tatei, nenăscându-mă băiat cum ar fi vrut!

Am descoperit mai întâi surâsul, apoi cuvântul şi, mai apoi, drumul. Nu ştiam unde duce. Nu prea ştiu nici acum. Ştiu doar că drumurile toate se fac mergând şi că depinde de fiecare dintre noi să nu îngăduim pustiului să se înstăpânească peste grădinile din suflet. Când a venit vremea să citesc, am pornit spre şcoala din sat, mai apoi la Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „I.C.Brătianu”) din Piteşti, au urmat „universităţile mele” în capitală şi nişte ani în care i-am tot învăţat pe elevii care s-au nimerit să mă ştie de profesoară de franceză cum să devină fiinţe gânditoare.

Citește mai departe: Paula ROMANESCU:  TAINA SCRISULUI (77) - FĂRĂ DE TAINE

Viorel BIRTU-PÂRÂIANU: TAINA SCRISULUI (76) - DRUMUL CĂTRE NESFÂRȘIT

TS 76 BIRTU PARAIANU ViorelAm fost întrebat mereu de când scriu. Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin. Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor. Fiecare rețetă este o poveste reală, un strop din viața unui om.

Cine sunt... M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri. Nu, nu mi-am pierdut rădăcinile și asta m-a salvat ca om. De când mă știu, când mă plimbam pe malul Jiului visam să citesc, să scriu, să mor pe țărmul mării. La 6 ani am fost internat într-un sanatoriu aproape doi ani. Acolo am învățat să citesc. Citeam mult, la 7 ani trăiam poveștile și poemele lui E.A. Poe. Atunci am hotărât să fiu medic, să înlătur suferința. Am ajuns pe malul mării, sunt medic, scriu, ce poate fi mai frumos.

Și totuși, de ce scriu... Scriu ca să pot respira. Știi, atunci când tratezi un om, medicul adevărat ia cu el suferința omului bolnav în sufletul lui. Și asta o face mereu, zi de zi. Findcă asta îmi este menirea și destinul, lacrima și chinul.

Tatăl meu a fost preot, în acele grele vremuri, a reușit să ridice o biserică. Copil fiind mă întrebam atunci, eu ce voi face când voi fi mare. Și m-am făcut medic. Au trecut ani, mulți, puțini, e greu acum de spus. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții, a stărilor de conștiință, să pot respira.

Citește mai departe: Viorel BIRTU-PÂRÂIANU:  TAINA SCRISULUI (76) - DRUMUL CĂTRE NESFÂRȘIT

Alex ȘTEFĂNESCU: O AUTOARE CARE MERITĂ CITITĂ - LUCIA OLARU NENATI

LON OKŞtiaţi că Ion Veniamin Adrian, „secretar al comisiei botoşănene care a decis angajarea tânărului Eminescu în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, la 7 noiembrie 1864”, a fost, de-a lungul scurtei lui vieţi, luptător pentru cauza Unirii, proprietar al primei tipografii din Botoşani, editor al ziarului local „Tearra de Sussu”, profesor, revizor şcolar, director de liceu, poliţist al oraşului, deputat, director al camerei de comerţ, autorul unui abecedar ilustrat? Ştiaţi că Emil Diaconescu, redactor al revistei „Junimea Moldovei de Nord”, care a apărut la Botoşani un an şi jumătate, începând cu 5 ianuarie 1919, a făcut ulterior o carieră frumoasă de istoric (profesor la Liceul Internat Iaşi, conferenţiar şi profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, doctor în litere şi doctor docent în geografie istorică, cu specializare la Paris) şi că a trăit până la 1 octombrie 1978, la Iaşi? Ştiaţi că un scriitor din Botoşani, Const. Iordăchescu, mare admirator al lui Eminescu, a scris cele mai emoţionante pagini în favoarea rivalului lui Eminescu, Macedonski: „Precum Eminescu n-a putut fi cunoscut de marele public decât după ce a fost pierdut, la fel, o conspiraţie surdă şi înverşunată a oprit popularizarea operelor lui Macedonski.”

Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de o cercetătoare din Botoşani, Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale”. Autoarea are, după cum dovedeşte, printre altele, chiar titlul volumului, un anumit patetism, ceea ce o face vulnerabilă într-o lume în care totul se relativizează şi persiflează. Dar este un patetism autentic şi, în plus, se bazează pe o competenţă impresionantă în ceea ce priveşte istoria culturii locale.

Citește mai departe: Alex ȘTEFĂNESCU:  O AUTOARE CARE MERITĂ CITITĂ - LUCIA OLARU NENATI

Adriana POPA: TAINA SCRISULUI – OGLINDIREA PROPRIEI PERSONALITĂȚI

POPA Adriana BW BR„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.

Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.

„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.

Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!

De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.

Citește mai departe: Adriana POPA:  TAINA SCRISULUI  – OGLINDIREA PROPRIEI PERSONALITĂȚI  

Web Analytics