Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE ȘIRETENIE ȘI IPOCRIZIE

Vavila Popovici Carolina de Nord DESPRE SIRETENIE SI IPOCRIZIE„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.” – Frederick William Robertson

Se spune despre sunetele scoase de vulpi că ar fi un fel de lătrături, schelălăieli, țipete stridente folosite pentru găsirea partenerilor de împerechere, în interacțiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului familial, iar animalele se recunosc între ele după voce. Cu atât mai stridente cu cât se aud noaptea. Cum o fi fost glasul vulpilor în noaptea ședinței CExN (Comitetul Executiv Național) de aproape șase-șapte ore de la sediul PSD? Aflăm, din declarațiile de la miezul nopții că a fost cu lacrimi și aplauze. Un preludiu desigur… A semănat oare cu ședințele partidului comunist care erau cu lătrături și cu aplauze, și cu timp pierdut?
Despre șiretenia vulpilor s-a vorbit mult în literatură. Să ne amintim de fabula lui Jean de La Fontaine „Vulpea si corbul”: „… Mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră! / Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. / Deschide ciocul. Prada cade…” Năravuri, deprinderi ale animalelor sunt satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem pe noi înșine, cu defectele noastre, ale oamenilor, să vedem cum acționează superiorii – viclenii, pentru a ne amăgii pe noi, cei mulți și creduli.
Șiretenia, ipocrizia tind să țină de normalitate în timpurile noastre, iar fabule, versuri, aforisme, ne revelează aceste vicii, ne reamintesc ce este cu adevărat ipocrizia dincolo de simpla definiție din dicționare: „…. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseísm, machiavelísm, tartuferíe, tartufísm…” Esențial este a arăta diferența dintre ceea ce crede și ceea ce afirmă omul șiret, și dintre afirmația și acțiunea lui. Omul șiret nu uită a-și folosi șiretenia, el așteaptă momentul și trece la acțiune. Are și o cruzime a sufletului, are priceperea șireteniei și răbdarea în a-și atinge scopul, de regulă fiind o ființă rațională, dar și instinctuală.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord:  DESPRE ȘIRETENIE ȘI IPOCRIZIE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: LIBERTATEA – VICTORIE A SPIRITULUI

Libertate imag. mica„Toți suntem robii legilor, ca să putem trăi liberi.” – Cicero

Libertatea este definită ca modul de a gândi și simți în conformitate cu propria construcție și funcționalitate interioară pe care o are toată lumea în orice sistem socio-uman. Mai este înțeleasă ca opinie deschisă, adică posibilitatea și dreptul de a-ți exprima public ceea ce simți și gândești.
Pentru filozoful britanic al epocii victoriene John Stuart Mill (1806-1873) libertatea este determinată de raporturile dintre individ și societate. Astfel, sfera libertății umane cuprinde libertatea lăuntrică, libertatea de exprimare, libertatea alegerii unui stil de viață, și libertatea de asociere liber consimțită. El afirmă că singura libertate demnă de acest nume este de a-ți urmări binele propriu, în felul tău propriu, atâta timp cât nu încerci pe alții să lipsești de binele lor, sau să-i împiedici să și-l dobândească.
În viziunea filozofului francez Jean Paul Sartre (1905-1980), reprezentant al existențialismului, „omul este condamnat să fie liber, el este responsabil de lume și de el însuși în calitate de maniera de a fi”. Astfel, omul are întotdeauna libertatea de a alege să facă un anumit lucru sau de a nu-l face, prin urmare el nu poate să învinovățească pe nimeni altcineva decât propria lui persoană de un eventual eșec/păcat. Această libertate – considerată absolută de către Sartre – pe care omul o are, nu este decât o simplă revendicare logică a consecințelor libertăților lui. Prin urmare, suntem ceea ce am ales să fim, „suntem singuri fără nici o scuză”.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord:  LIBERTATEA – VICTORIE A SPIRITULUI 

Ioan Romeo Roșiianu : ONOARE TÂRZIE

2 RosiianuPasul îi era nesigur în pustiul nopţii de octombrie. Alunecase de câteva ori şi era destul de murdar pe haine. Totuşi, se vedea de la o poştă, în croiala lor, mâna unui meseriaş adevărat. Legănându-se, îşi târa făptura pe jumătate dormitândâ pe străzile burgului de la poalele muntelui înalt. Bura încet din nori. Era ud până la piele, dar nu-i păsa Călca hotărât prin beznele nopţii şi prin băltoacele străzilor desfundate de atâta ploaie. Stropi reci îi şiroiau pe faţa obosită. Şi el surâdea. Oarecum tâmp. Nici el nu ştia de ce o făcea. O făcea şi-i era de ajuns.
Gândurile i se învălmăşau în mintea îmbâcsită de tutun şi alcool.
Mergea adus de umeri, de parcă toată greutatea norilor i se pogorâse pe fâptura-i firavă.
Sau poate chiar viaţa-i strivea sufletul. îşi mijise ochii şi scruta cu ei întunericul depărtării. Zadarnic însă. Nu putea zări la mai mult de câţiva metri în faţă. Suliţele ploii ce se înteţise-ntre timp erau groase şi dese. Vântul, parcă profitând de situaţia creată, îi şfichiuia obrazul neras.

- Mai mult pe cel drept, i-a trecut, ca un fulger tăios, prin minte. Şi a râs.
Gulerul ridicat al pardesiului decolorat de-atâta purtat nu-l ajuta cu nimic. Picături rebele de ploaie i se strecurau şi după ceafă. îngheţându-l.
- Mama dracului! a şuierat printre dinţii-i regulaţi. Plouă-a pustiu.
Şi, parcă voind să-şi verifice veridicitatea gândului, şi- a dat capul pe spate, privind înciudat norii.
- Ce ţi-am făcut Doamne de mă baţi în halul ăsta? a mai gemut.
Nici măcar vântul ce se strecura indiferent printre casele scufiindate-n beznă nu i-a răspuns.
Sictirit de liniştea ce domnea în juru-i şi-a continuat ceva mai grăbit drumul. Nici el nu ştia prea bine unde voia să ajungă, şi nici măcar încotro îl va duce drumul pe care se afla Hoinărea de ceasuri bune pe străzile îngenuncheate în noapte şi ploaie. Fără nici o ţintă.
Odată ajuns într-o intersecţie de străzi s-a oprit locului. Cu mâini tremurânde a dat să-şi scoată o ţigară dintr-unul din buzunarele pantalonilor. A trebuit să se cotrobăiască puţin prin buzunare până şi-a găsit şi chibriturile. A scăpă¬rat un băţ şi-a încercat să-l ascundă-n căuşul palmelor. Strecurându-i-se printre degete, vântul i l-a stins. A-njurat şoptit, aprinzându-şi un altul. C-o plăcere de narcoman a tras în piept întâiul fum. Simţea cum i se dizolvă-n trup rotocoalele de nicotină.

Citește mai departe: Ioan Romeo Roșiianu : ONOARE TÂRZIE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „ÎMPACAREA CU LUMEA”

Vavila Popovici Impacarea cu Lumea „Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când ești necinstit.” – Cicero

Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist și scriitor român, a rămas în conștiința noastră ca un mare pedagog al culturii și un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit și subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospețime la putreziciune…”.
Deci sinusoida vieții de care am vorbit de multe ori în eseurile mele, ar avea reprezentarea în calitatea de prospețime și acea stare de descompunerea morală. Din păcate ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos pe care au încercat a-l realiza strămoșii noștri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră, și a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcții în straturile politicii, este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culți, inteligenți, sunt dați la o parte, sunt persiflați, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.
Oamenii imorali uzează de forța grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenți, morali. Astfel de oameni, rari și din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri și imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord:  „ÎMPACAREA CU LUMEA”

Vavila Popovici: IDEEA – FORȚĂ

Alfred Fouillée 1838 1912 „Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăța; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”(Ps. 50,8).

Ne aflăm într-un punct al istoriei omenirii în care se ivesc multe probleme și nu se întrevăd moduri echitabile de rezolvare a lor. Există o superficialitate cu privire la justă observație, meditație și gândire. Nu mai avem timp pentru a reflecta asupra vieții și problemelor ei, în adâncime. Nu avem timp pentru a filozofa! Aceasta însemnând, în concepția lui Aristotel, în primul rând a căuta să afli dacă merită a te opri asupra problemei ivite și a te dedica contemplației filosofice.
Materialismul existent a înăbușit meditația și imaginația. Suntem grăbiți, agitați, veșnic nemulțumiți, veșnic gata în stare de luptă, plini de ură și respingere, în loc de dragoste, acceptare și liniște. Corupția, degradarea, incompetența au fost supapele găsite pentru refularea nervozității și a urii. Ne batem joc de timpul existenței dăruit. Spațiile înfrumusețate ale vieții de către unii continuă să fie distruse, se pune astfel frână evoluției, se distrug civilizații.
Și totuși, omul este singura ființă creată, capabilă de a depăși sensurile greșite ale existenței sale. El poate ajunge la formulări, concluzii, argumente logice sau empirice care dau o anumită satisfacție elanului său de căutare. Omul trebuie ajutat în acest demers tot de om, de celălalt adică, dar sub umbrela Divinității. Totul este ca sufletul și mintea sa, să fie deschise pentru a primi acest ajutor.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912), suflet blând și bun, a fost fiul adoptiv al filozofului Jean-Marie Guyau care a avut o viață foarte scurtă, dar fecundă, cu o adâncă iubire și înțelegere a omului și a vieții, cu atitudini nobile și sclipi geniale ale amănuntului. Fiul a avut cu tatăl său o intimă prietenie intelectuală și după moartea sa a căutat să-i facă opera cât mai cunoscută. Politologul și filozoful politic român Aurel C. Popovici (1863-1917), îl considera pe Fouillée un „Democrat, cu adevărat idealist”.
În viața lui Fouillée se pot distinge două perioade: prima a studiilor sale platonice; a doua caracterizată prin doctrina sa evoluționistă – doctrina „ideilor-forță”, ea fiind o reacție contra pozitivismului în special –precum mai târziu cea a lui Bergson a fost contra evoluționismului mecanicist al lui Spencer – , dar care rămâne încătușată încă, în formele pozitiviste ale timpului. Din studiul filozofiei platonice Fouillée reține ideea spiritualistă, aceasta dezvoltându-se în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului Fouillée completează evoluționismul mecanist – în care forțele materiale ale naturii determinau întreaga evoluție a cosmosului și a omului – prin accentuarea rolului pe care îl are conștiința, elementul mintal, psihologic, în cadrul acestei evoluții însăși. Psihologia sa este voluntaristă, ideea pentru el este în același timp o forță, orice idee exercită deci o acțiune, și prin aceasta ea are un caracter pozitiv, activ în evoluție.

Citește mai departe: Vavila Popovici:   IDEEA – FORȚĂ 

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Faceți ceva, să le placă și altora!

Vavila Popovici Carolina de Nord Faceti ceva sa le placa si altora„Etica nu este nimic altceva decât venerația vieții.” – Albert Schweitzer

Realitatea pe care o trăim se întinde în spațiu și în timp, în ceea ce a fost și ceea ce este în clipa de față, și ea necesită o conduită etică din partea noastră.
Etica reprezintă modul nostru de a interacționa cu membrii comunității în care trăim. Noțiunea de etică vizează totalitatea normelor de conduită (comportament) ce guvernează relațiile dintre membrii unei societăți. Conform dicționarului este „știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare și cu rolul în viața socială”.
Ca știință, etica ne ajută să cunoaștem omul, comportamentul său, și să definim societatea în ansamblul ei. Știința eticii are un caracter analitic – se preocupă de cauzele acțiunilor noastre, ne spune ceea ce avem de făcut; este însă o știință descriptivă – nu ne indică cum să facem, dar este orientată spre acțiune, se învață din practică, cu alte cuvinte – văzând și făcând, anumite legi ale bunului simț respectând.
Filozofia etică este disciplina preocupată de ceea ce este bine și rău, corect sau greșit. Toate societățile au avut și au reguli etice care aprobă onestitatea, respectarea promisiunilor, ajutarea semenilor și respectarea drepturilor celorlalți.
Etica este o trăsătură umană universală chiar dacă codul de etică nu este același pentru toți, el prezentând particularități pentru fiecare societate, organizație sau chiar pentru fiecare individ în parte. Etica trebuie să însoțească întregul proces de luare a unei decizii în toate etapele sale.
O înțelegere a eticii este fundamentală pentru noi ca indivizi, pentru că o etică sănătoasă reprezintă însăși esența unei societăți civilizate. Etica este fundația pe care sunt clădite toate relațiile noastre, ea vizând modul de a ne comporta în general unii față de alții, în comunitatea în care ne aflăm. Trebuie să înțelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toți avem legături unii față de alții –, ci la calitatea și corectitudinea acestora.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord:   Faceți ceva, să le placă și altora!

DIN CÂND ÎN CÂND, ÎN SEPTEMBRIE

Din cand in cand in septembrieEra seara de 23 august 1985. La televizor începea “Stejar extremă urgență”, un film despre evenimentele din august 1944, pe care îl mai văzusem de câteva ori, dar pe care îmi propusesem să îl urmăresc din nou. Și aceasta, pentru că îmi plăcea că pe eroină o chema Corina, la fel ca pe mine, și era violonistă. După telejurnal, m-am așezat în fotoliu, în fața televizorului și în timp ce pe micul ecran rula genericul peliculei, am rememorat acea zi: defilarea de dimineață, transmisă integral de Televiziunea Română, mijloacele de transport în comun, purtând stegulețe tricolore și cu însemnele Partidului Comunist Român, mama și tata care avuseseră liber de la serviciu.

Apoi, o ușoară tristețe ce însoțea de fiecare dată, finalul lui 23 august, m-a cuprins: avea să se termine în curând, vacanța mare. Îmi era dor, mai dor ca niciodată, de nisipul fierbinte al plajei, de umbrelele colorate de la malul mării, de acel “Aici Radio Vacanța” rostit în mai multe limbi și chiar de “Cotele apelor Dunării”, care la difuzoarele de la “Radio Vacanța” aveau pentru mine aceeași aromă specială cu aceea a înghețatei asortate pe care o savurasem într-o seară, la restaurantul Acapulco din Eforie Nord. Mai era atât de puțin și mă întorceam la școală.

Totuși, până atunci, începea filmul. Cam după o jumătate de oră de privit, mă plictisisem deja. Ceva mă nemulțumea și nu mai gustam bucuria de altădată, când o auzeam și o vedeam pe Corina din acel film. Ceva mă făcea să mă întorc iarăși, cu gândul la vacanță. Îmi era dor să joc volei pe plajă, să alerg după mingea ușoară și multicoloră, să merg în șlapi, să vizitez Acvariul, să beau bragă rece și să mănânc plăcintă caldă pe terasa plăcintăriei aflată chiar în fața statuii lui Ovidiu, din Constanța și să merg seara, la grădina cinema din Mamaia. 23 august fusese întotdeauna, semnalul că s-a dus vacanța, vacanța mea, asemenea unui semn de carte ce marca finalul celui mai important capitol din cartea acelui an. De data aceasta însă, simțeam mai intens că se apropia toamna.

Citește mai departe: DIN CÂND ÎN CÂND, ÎN SEPTEMBRIE

Vavila Popovici - Carolina de Nord: DESPRE DISCREȚIE

Vavila Popovici DESPRE DISCRETIE„Nu poate exista grație, acolo unde nu există discreție” – Miguel de Cervantes

DISCRÉȚIE conform DEX’09 este o însușire manifestată prin rezervă în atitudine, reținere în vorbe și în fapte; calitatea de a nu atrage atenția, a nu șoca, prin aspect în special, spre deosebire de expresia „la discreție” care înseamnă a oferi ceva, a face ceva fără restricție. Discreția mai este considerată ca o calitate de a păstra o taină care îți este încredințată, sau o taină a ta pe care trebuie să o păstrezi cu decență, nu pentru a-i minți pe ceilalți, ci pentru a-i menaja, a nu lovi în concepțiile lor tradiționale, bine și cu folos înrădăcinate.
Din păcate s-a cam renunțat la această calitate, termenul – discreție – nu mai este atât de imperativ, oamenii au libertatea de a ști, au devenit dornici de a afla picanterii din viața oricui, își permit să ceară niște drepturi complet aberante, fără însă a avea în vedere și anumite responsabilități, comportamente, menajamente necesare și chiar fără a gândi la consecințe.
Oamenii discreți au trăit și trăiesc întotdeauna mai departe de agitația vieții. În ei nu găsești nimic prefăcut, teatral sau artificial. Se fac aproape neobservați și apar doar când este nevoie de a manifesta gesturi de altruism, ca de exemplu gestul de încurajare a unei persoane care se află într-un impas etc. Un om discret este liniștit, bun și înțelept. El se manifestă exuberant sau pasional în muncă și în acte de creație. Știe când trebuie să vorbească, când trebuie să acționeze, și în ce mod, pentru a nu-i tulbura pe cei din jurul lui. Nu va face mărturisiri în fața ecranelor care să șocheze, doar pentru a fi în centrul atenției. Va fi sincer în expunere, dar în același timp va fi și discret.

Citește mai departe: Vavila Popovici - Carolina de Nord: DESPRE DISCREȚIE

Veronica BALAJ: CENTRU SPIRITUAL VĂRATIC – LEGĂMÂNT DE IUBIRE ŞI DĂINUIRE

VARATIC CENTRU SPIRITUALArareori ne este dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Şi încă din perimetrul culturii. Şi mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâţi de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moştenirea culturală, de ideea slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte şi mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Şi totuşi, excepţii există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.
Am văzut şi citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de graţie 2017, a Centrulului Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă miraţi, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubeşti profund, nu poţi dărui, nu poţi atinge permanenţa. Aceasta este şi convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcaşului de cultură. Financiar nu poţi să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea şi talentul unui om care dă viaţă visului tău. Mărturiile sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcţiei, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă şi iubitoare de cărţi, Emilia Ţuţuianu, directoarea Editurii Muşatinia şi redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt şi Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Citește mai departe: Veronica BALAJ:  CENTRU SPIRITUAL VĂRATIC – LEGĂMÂNT DE IUBIRE ŞI DĂINUIRE