George GOLDHAMMER (Holon, Israel) – BINŞU ŞI BINŞENII SĂI

BINS BEIUSBeiuş, oraşul meu iubit... Benenus, Belenus, Belinis, Binsch, Belényes! Toponimele aşezării în limbile latină, germana sau maghiara! Localnicii, la rândul lor, numiţi „binşeni”, prefera să îi zică Binş, denumire adoptată încă din timpul când habsburgii erau la putere pe aici. Municipiu situat în judeţul Bihor, la poalele Munţilor Apuseni. Populaţie: peste unsprezece mii de locuitori. Aşezare istorică cu o vechime de aproape opt sute de ani.

Dragul meu oraş! Aşa de mult doresc să te revăd, să-ţi aud murmurul vorbirii ardeleneşti... specifică acelei zone. Anii au trecut cu zecile... dar memoria Binşului mi-a rămas curată, neştirbită. Ce frumoase erau acele vremuri şi locuri! Să încep cu Valea Nimăieşti ce trecea „hăpt” prin centrul oraşului şi de care mă leagă multe amintiri plăcute. Apa acesteia, era nepoluată, curată şi limpede precum cristalul, bogată în peşti. Vara era loc de scaldă. Pe malul unde apa era mai mică, erau mulţi pui de peştişori. Îi prindeam cu mâna liberă şi îi beam cu apă din râu în ideea că vom învăţa să înotăm ca ei. Mai aveam şi un rău mai mare, numit Crişul Negru, care trecea pe la marginea oraşului, dar acesta, nu era pentru noi, atât de popular că Valea Nimăieşti. Văd cu ochii memoriei malul râului cu roţile acelea mari, învârtite de cursul apei, care duceau în cupele lor lichidul preţios ce uda grădinile de zarzavat ale bulgarilor stabiliţi de multă vreme prin acele locuri, bulgari care joia umpleau piaţa cu munţi de legume proaspete.

În centrul oraşului era atelierul ceasornicarului Leibovici, unde copil fiind, mă fascina zgomotul specific, ticăitul zecilor de ceasuri ce îşi făceau rodajul. Admiram chiar, nu ştiu din ce motiv, şi felul cum îi tremurau mâinile meşterului... în una ţinea mecanismul fin al ceasului, iar în cealaltă o pensetă cu piesa mică reparată pe care reuşea să o aşeze întotdeauna la locul ei. Toate erau în rezonanţă şi în concordanţă, de la ceasornicar la arcuşorul de oţel care pulsa ca o inimioară în interiorul parcă viu al instrumentului de măsurat timpul în mişcare... Eppur Si Muove... ca şi sintagma celebră declamată de Galileo atunci când a fost forţat să-şi renege heliocentrismul.

Citește mai mult:George GOLDHAMMER (Holon, Israel) –  BINŞU ŞI BINŞENII SĂI

Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE SCEPTICISM ȘI CONCESIVITATE

Vavila Popovici „Dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor.” – Octavian Paler
Scepticismul (din grecescul skeptios, căutător) este, într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. A fi sceptic este sinonim cu a fi neîncrezător, a pune la îndoială majoritatea situațiilor noi cu care se confruntă viața.
Scepticul susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii și atunci, ceea ce aude sau i se spune, nu poate fi adevărat.
Atitudini sceptice au fost exprimate din antichitate, de mai mulți presocratici, și au fost dezvoltate de sofiști, cu argumente, precum că simțurile pot să înșele. Principiul care stătea la baza scepticismului era ideea că oricărui temei i se opune un temei deopotrivă de convingător.
Aristotel, unul dintre cei mai importanți filozofi al Greciei Antice (384 î.Hr. – 322 î.Hr.), nu a luat în serios îndoielile scepticilor, și în lucrările sale afirmă că punctele de vedere ale scepticilor nu sunt susținute în mod serios.
Scepticismul modern a început în secolul al XVI-lea, când a crescut interesul pentru cunoaștere. Filozoful englez John Locke (1632-1704), a fost preocupat de disputa dintre empirism și raționalism. El a propus o cale de a se evita scepticismul, admițând că nu putem avea o cunoaștere reală dincolo de intuiție și de demonstrație, dar susținând că nimeni nu e atât de nebun încât să se îndoiască de faptul că focul e fierbinte, că pietrele sunt solide, etc. și că experiența înfrânge scepticismul.
În secolul al XVIII-lea, filosoful scoțian David Hume (1711-1776) a fost un empirist și a susținut că toate ideile autentice pot fi urmărite înapoi la impresiile originale de senzație sau conștiință introspectivă, că singura cale care ne poate duce dincolo de experiența imediată nu se bazează pe nici un principiu rațional.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: DESPRE SCEPTICISM ȘI CONCESIVITATE

George GOLDAMMER (Holon, Israel): ÎN DRUM SPRE CETĂŢILE PONORULUI

DRUM CETATILE PONORULUIX3Intenţia mea nu este de a face reclamă turistică unor locuri atât de minunate precum „Lacul cu apă termală” de la Băile Felix sau „Cetăţile Ponorului” de pe Platoul Padiş şi chiar dacă aş face-o aş pune condiţii de comportament celor care intră în templul naturii! Un comportament ca cel amintit de tatăl prietenei mele din copilărie, profesoara de biologie Anna Marossy (recent decedată), şi dânsa mare iubitoare a naturii, împreună cu care am colindat mulţi ani minunatele zone turistice ale Bihorului, în special ale Munţilor Apuseni, cea care a luptat până în ultima clipă şi pentru a salva rezervaţia naturală „Lacul cu flori de Lotus” de la Băile Felix, al cărei pârâu de alimentare cu ape termale, Peţa, a fost aproape secat în urma aprobării date de edilii nepricepuţi pentru construcţiile din apropiere şi care au „furat” apa caldă pentru consum propriu ale acestei minuni a naturii care dainuie de mii de ani.
Iată ce îmi relata Anna Marossy: „Tatăl meu spunea că pădurea este ca o biserică, acolo nu strigi, mergi încet să nu sperii animalele şi nu aveam voie să culegem florile cu pumnii, puteam să culegem două, trei fire de ghiocei să-i ducem mamei acasă. Nu e voie să ducem nimic din natură. Am învăţat că în aceea biserică a naturii nu ţipi, nu urli, şi cel mai important, respecţi tot ce te înconjoară, iar acest lucru l-am transmis tuturor celor din jurul meu”.
Si o altă amintire despre distinsa mea prietenă... Când în acei ani ai excursiilor noastre am dorit să realizez o lucrare de artă cu titlul „Prima iubire”, am rugat-o pe Anna Marossy să-mi ofere o parte infimă din părul ei bogat pentru a putea face două codiţe care au dat viaţă compoziţiei pe care o vedeţi în fotografia ataşată (1) şi care acum are o şi mai mare valoare... deoarece după marea ei plecare... a dorit să fie incinerată iar cenuşa ei să fie inprăştiată în zona iubită de dânsa, la Padiş, în Munţi Apuseni.

Citește mai mult:George GOLDAMMER (Holon, Israel): ÎN DRUM SPRE CETĂŢILE PONORULUI

Elena BUICĂ: ASTĂZI, CA IERI

BUICA Elena 2022bSensul giratoriu al vieții m-a dus în niște cotloane ale uitării, acolo unde stăteau adormite amintirile unor evenimente și impresii de aproximativ 80 de ani. Sunt uneori fapte și trăiri care greu îți îngăduie să ajungi până în inima cuvântului, așa cum sunt cele aduse de războiul din Ucraina. Nu credeam că, aflându-ne într-o epocă în care civilizația umană a făcut pași uriași pe tărâmul prefacerilor, putem vedea imagini ale războiului ca acum aproape un secol în urmă.

Acest război parcă ne-a întors pe dos. Eram cu toții îngrijorați de viitorul planetei noastre, care ne trimitea semnale neliniștitoare din cauza pandemiei și nu numai, dar dintr-o dată, ne-am întors privirile la posibile dezastre foarte aproape de noi. Omenirea, spre marea ei uimire, a văzut imagini ca de pe alte vremuri. Întotdeauna, în timpul unui război, se întâmplă să se încalce legile impuse de desfășurarea luptelor, ca să amintim interdicția de a omorî civili neînarmați, de a bombarda spitale, școli, aziluri de bătrâni…, dar acum am asistat la efortul atacanților de a face astfel de atacuri. Am văzut multe astfel de imagini la televizor. Soldați ruși trecând pe stradă într-o mașină, văzând un biciclist pe stradă, l-au împușcat, așa, ca un fel de distracție. Am văzut dezastre inumane, copii uciși fără milă ori oameni pe care îi întâlneau în cale, bombardamente zguduitoare. Atitudini care-ți dau senzația că îți îngheață inima. Din șirul lung, mă opresc la un caz. Într-un oraș, rușii au comunicat că cetățenii pot pleca cu trenul din orașul lor și că nu li se va întâmpla nimic rău. Când gara a fost înțesată de oameni deznădăjduiți, femei cu copii în brațe, bătrâni gârboviți, peste ei au bubuit bombe care le-au schimbat destinația, trimițându-i pe drumul fără întoarcere.

În fața unor asemenea atrocități, te întorci cu fața în cealaltă parte și te întrebi, cum a putut să se stingă total dragostea de oameni, de viață, de frumos? Dragostea este esența divină din noi, este cerul cel mai minunat, este balsam pentru suflet, este farul care ne aduce la liman, este o stare endemică învăluitoare, este tot ce avem mai de preț pe lumea asta. Ce resort s-a răsucit în sufletul unor oameni de s-au adăpat din fântânile iadului, care le-a stins orice urmă de dragoste pentru darul Dumnezeiesc numit viață? Cu prilejul pandemiei am văzut cadre medicale căzând de oboseală, luptând ca să salveze fiecare viață pusă la grea încercare. Și, ca un blestem, la celălalt capăt al luptei pentru viață, au apărut barbariile cutremurătoare. Rămâi încremenit în fața unor oameni cu sinele rătăcit în vâltoarea vieții. În sufletul lor s-a stins lumina, zorile degeaba le mai bat în ferestre. Degeaba mai așteptăm de la ei un strop de înțelegere, căci fiecare dă oamenilor numai ceea ce are în suflet.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  ASTĂZI,  CA IERI

Dumitru ICHIM (Kitchener, Ontario, Canada): SCRISOARE ÎNGERULUI DE PAȘTI

SFINTO, îngere al meu, Păzitorule, îţi mai aduci aminte de cărările copilăriei noastre? Pe vremea aceea ochiul nu învăţase buchea cea cu două tăişuri şi amândoi ne sloveneam unul altuia livezile. Ale mele erau din partea lui tata şi semănau cu el - neamuri şi neamuri de brazi şi de stejari până în poarta Raiului unde nu am ajuns niciodată. Poarta era în vârful muntelui şi dimineaţa se deschidea, iar Dumnezeu trimitea soarele la păscut. Mirosea a otavă şi floare uscată de fân pentru că mă urcam în podul grajdului ca să o pot vedea. Odată am întrebat un om bătrân arătându-i cu degetul poarta raiului: “Moşule, ai fost vreodată acolo sus?” A zâmbit şi m’a mângâiat pe părul bălan: „Puiule, nici un om viu nu a putut să urce până acolo. Nu vezi câtă stâncăraie e până în vârf? Nici măcar copacii n’au mai îndrăznit.”

Livezile tale erau din partea lui mama. Dacă în livezile mele prin poiene vedeai ici colo câte un cireş pe lângă schitul albinelor în livezile tale veneau toţi pomii satului ca duminica la horă. Ele începeau cu mărul cel mare din fundul grădinii. Niciodată n’am putut să-l îmbrăţişez cum făceam cu ceilalţi când înfloreau. Era atât de mare că mi-ar fi trebuit încă vreo doi îngeri ca să-l cuprindem. Acolo într’o noapte de primăvară, când Moşu’ şi-a aprins toate candelele pe ramuri, moartea a încercat să i le stingă. Atunci Dumnezeu s’a supărat şi a trăznit moartea de nu s’a mai ales nimic din ea, dar nici Moşu nu a mai rămas întreg. Si-a pierdut tot braţul peste chilerul de la ştiubeu. Săracu’ măr... cât l’o fi durut! De la el începeau, îngere, livezile tale cu vişini şi pruni, perii domneşti şi nucii uriaşi de puteai zidi sub ei o casă cu cerdac. Apoi sălciile de-a lungul drumului şerpuind în jurul lacului, devenind cărare, potecă şi, în cele din urmă, spovedanie abia rostită în dumbrava de pe măgurice.

Uneori tu veneai la mine, alteori eu veneam la tine, dar tot timpul eram nedespărţiţi. Intr’o zi Tinca mi-a cusut o cămaşă deosebită de cea de cânepă şi tata o lădiţa legată cu curele pe care să o pun în spate pentru cărţi, caiete şi toate lucrurile stranii din penar, plus lacrimile mele Prima zi de şcoală! Drumurile m’au dus unde casele nu aveau acoperiş, ci se grămădeau unele peste altele. Oare am ajuns bătrân, îngere, că totul e atât de străin în jurul meu? Unde or mai fi potecile tale prin livezile noastre? Aici noaptea nu mai sunt stele. Totul e mânjit cu creionul chimic şi lumină murdară. Luna se tolăneşte, din când în când, pe o dugheană sulemenită ca femeia care aşteaptă la colţ. Nu mi-ai mai scris, n-ai mai venit pe la mine...

Poate nici n-ai fost înger. Stii de ce ţi-am scris? Ieri lângă fereastra bibliotecii,deasupra străzii plină de jeg şi bube uscate, a înflorit un cireş. Dacă totuşi ai fost înger, îngerul meu păzitor, vino la noi şi păzeşte-ne cireşul.Adu-ne câteva cărări din livezile noastre şi fereşte-l cu aripile tale, de zgomot şi fum. Prin crengile lui de iconostas sărac a început deja liturghia.
-----------------------------------------------------------
*Pictură de Kmy Ionescu Popa (Cu mulțumiri)

Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario, Canada
Săptămâna Mare, Aprilie 2022

George GOLDHAMMER (Holon, Israel): ÎN ŢARA MOŢILOR

CARUTA MOTULUI CU FRANAAm scris această minunată „amintire” rămasă în urma excursiilor pe care le-am făcut pe „tărâmul moţilor”, locul unde, după ale mele gusturi şi plăceri, este un real „rai pe pământ". Am colindat deseori prin el şi îmi amintesc cu drag de „Cetăţile Ponorului” şi de „Valea Galbenei”. Aş dori mult să pot retrăi acele zile, dovadă certă că au fost minunate. Ele s-au imprimat adânc în memoria mea selectivă alăturându-se la cea ce a fost plăcut şi frumos în viaţă.

***
Pornim la drum cu vechea maşina a bunilor mei prieteni şi ei iubitori de natură! Direcţia, Munţii Bihor spre „Ţara Moţilor” prin comuna Arieşeni. Peisaje de vis, dealuri şi munţi împăduriţi, râuri repezi... Pe fiecare deal mai înalt o singură aşezare... Alegem una pentru odihnă şi suntem întâmpinaţi de un câine mare de culoare albă ce nu părea a fi agresiv. Urcăm spre căsuţă unde suntem primiţi cu bucurie de stăpânul câinelui al căruia nume îl aflăm: „Ţurţurii”!!! Ne împrietenim repede, şi cu dulăul şi cu moţul gospodar, pe care îl cheamă Teodor, şi cu soţia acestuia, Saveta. Doi oameni fără vârstă, scunzi, bine făcuţi, cu o privire caldă şi luminoasă.

Atât Teodor cât şi Saveta sunt bucuroşi de oaspeţi! Oaspeţi... care apar cam rar în perimetrul lor. Ne primesc omeneşte, cu prietenie şi respect pentru cei care le sunt „mosafiri”. Gospodăria este curată, atât casa în exterior cât şi grajdul de animale. Şura, depozitul de fân şi celelate anexe gospodăreşti sunt destul de bine îngrijite.

Citește mai mult:George GOLDHAMMER (Holon, Israel):  ÎN ŢARA MOŢILOR

Augustin OSTACE (Köln Nord, Deutschland): LUMEN CHRISTI

LUMENLumina lui Christos! Lumina lui Christos! Lumen Christi! Lumen Christi!

Toate celebrate în săptămâna patimilor din Biserica Catholică, cu un remarcabil PassionsKonzert susţinut la KölnerDommusik, cu piese cântate şi binecuvântate din Palestina, Poulenc, Casals, Martini şi Johann Sebastian Bach, cu celebrarea Intrării Mântuitorului în Jerusalem, în Duminica de PalmSonntag, cu celebrarea Cinei de Taină a lui Iisus cu cei 12 apostoli, AbendMahlsFeier, cu rugăciunea sfâşietoare din Muntele Măslinilor, ÖlbergStunde, cu suferinţele îndurate pe Golgotha, Leidenschaft Christi, şi cu moartea pe cruce, Karfreitag, şi cu învierea din morţi a Mântuitorului Iisus, celebrată în OsterNachtsFeier…

Recunosc, complicată frază, dar multitudinea trăirilor şi experienţelor directe complică şi complexifică însăşi scrierea şi rescrierea unui eveniment, care, după creştini, este cel mai teribil eveniment din istoria lumii, conferindu-i un extrem de vast temporo-spaţial de semnificant, de reculegere şi meditaţie…

În ciuda frigului din catedralele din Germania, lumea creştină s-a mobilizat vizibil la seriile de evenimente din Săptămâna Patimilor, cu siguranţa şi ca reacţie în faţa valurilor de temeri şi agresiuni ce ne asaltează din toate direcţiile, adică război viral, război militar, război migraţional, război financiar, război social, război moral…

Aceasta este situaţia, complexitatea vieţii şi istoriei nu creează doar o stare de conflict singular, ci o multi-conflictualitate cu repercusiuni pe toate planurile, o stare prelungită şi nedorită de multi-război, de multi-conflictualitate, implicând şi complicând toate sferele sociale şi existenţiale, din popor şi din individ, din conducători şi politic, din continente şi globalitate terestră, toate în multiple suferinţe şi în crize amplificate şi accelerate…

Finalmente, noi oamenii, suntem ceea ce devenim, fie că dorim sau nu, fie că acceptăm sau nu, fie că putem rezolva sau nu propriile neputinţe…

Citește mai mult:Augustin OSTACE (Köln Nord, Deutschland):  LUMEN CHRISTI

Cristian Petru BĂLAN: BIBLIA, VOCEA CERULUI, VOCEA LUI DUMNEZEU

SUL DE BIBLIE(O esență semi-schițată depre importanța Bibliei azi)

Din momentul în care, din cele mai adânci vremuri, s-a spus că Universul este un spațiu infinit, iar mai târziu, că este o creație a Eternității, plină cu o multitudine incomensurabilă de astre, un spațiu impresionant căruia noi, când îl privim, îi zicem simplu Cer, din momentul când oamenii au început să scrie, au avut surpriza să descopere, de-a lungul timpului, că acest cer aparent tăcut, a început și el să vorbească, într-un fel aparte, nu numai prin tunete ci și prin gândurile oamenilor, gânduri transformate în cuvinte admirative, pline de laudă a frumuseții cerului . Aceste cuvinte, de-a lungul multor perioade, au început să fie scrise, apoi să se înmulțească, devenind tot mai bogate în înțelesuri și în străluciri sacralizante. Sosise deci momentul propice când Divinitatea eternă a decis să aleagă dintre oameni pe cei mai înțelepți pe care i-a contactat direct și i-a inspirat să-i învețe pe semenii lor originea și tainele acelui cer care îi acoperea și îi uimea. Astfel, prin intermediul acestor aleși, nu exagerăm să spunem că, într-un fel, cerul a început să le vorbească și să le descopere niște taine întru totul necesare lor. La timpul potrivit, aleșii Divinității s-au apucat să descrie cam tot ce vedeau și auzeau. Scrierile lor deveneau din ce în ce mai interesante, mai atractive și mai utile, învățându-i cum să trăiască respectându-se reciproc, cum să evolueze și să supraviețuiască, ferindu-se de ură, de necinste, de răzbunare, de ucideri de războaie etc., accentul cel mai mare punându-se pe sentimentul de iubire. Apoi li s-a explicat că toate aceste sfaturi bune vin din partea unui Creator al lumii și al Universului, numit Dumnezeu, care conduce totul ca un stăpân absolut și care locuiește sus în cer, arătând-se sub diverse forme numai celor aleși de El să-I scrie poruncile. Toate sfaturile Lui au fost primite cu bucurie și supunere de autorii acelor scrieri ce se înmulțeau pe an ce trece, iar ansamblul numeroaselor pagini au fost adunate într-o carte sfântă, numită BIBLIA sau Cartea Cărților. (La început ea avea un alt nume.)

Citește mai mult:Cristian Petru BĂLAN:  BIBLIA, VOCEA CERULUI,  VOCEA LUI DUMNEZEU

Vavila Popovici – Carolina de Nord: ARMONIA ȘI STRIDENȚA ACESTEI LUMI

Vavila Popovici„Atâta timp cât pe pământ va exista un om care să cânte, putem încă spera.” – Gabriel Celaya
are t Armonia ne învăța să fim mai buni, mai liniștiți, să conviețuim în mod pașnic cu semenii noștri; ea este cea căreia, în zilele noastre, îi întoarcem spatele. Nu mai credem în buna înțelegere, în Dumnezeu, cinste și dreptate. Bucuria pe care o aveam deseori izvora din inimi, și ne preocupam de munca, meseria sau de profesia noastră, cu un avânt care ne făcea viața mai frumoasă.
Chirurgul și biologul francez, laureat al Premiului Nobel în 1912, absolvent al cursurilor de literatură franceză și Medicină, Alexis Carrel spunea într-o carte a sa: „Frumuseţea e un izvor nesecat de bucurie. Ea iese din mâinile care modelează, care cioplesc marmura, care spintecă şi repară carnea omenească. O putem găsi în arta sângeroasă a marilor chirurgi ca şi în aceea a pictorilor, a muzicienilor, a poeţilor. Şi încă şi mai puternică frumuseţea se află în inexprimabila armonie a creierului uman, în sufletul omului care se sacrifică neştiut de nimeni pentru mântuirea celorlalţi. În oricare din formele ei, ea rămâne oaspetele necunoscut al substanţei cerebrale creatoare a înfăţişării universului.
Doream să fim uniți, adoram colectivitatea, aveam sentimentul de bunăvoință, compasiune pentru nenorocirile altuia, dădeam dovadă de omenie în acțiunile noastre; eram mai echilibrați, păstram măsura acțiunilor noastre, eram mai înțelepți, cu alte cuvinte. Nu toți și nu oriunde, dar în mare măsură în multe locuri. Cineva spunea despre înțelepciune că este o stare de armonie, echilibru, măsură, că numai armonia ne poate aduce fericirea.
Iată că armonia mult visată a putut fi spulberată într-o clipă, și am intrat într-o stare opusă ei, o stare disonantă, o stare neplăcută față de ceea ce se întâmplă undeva în lumea noastră. A dispărut acel firesc al acestei lumi, ceva care tulbură puternic simțurile noastre.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: ARMONIA ȘI STRIDENȚA ACESTEI LUMI

Web Analytics