MINUNATUL SPIRIT AL CRĂCIUNULUI CU „IL DIVO”

IlDivo 1600x590 Comp1 0bc19bc831 "Glorie lui Dumnezeu în înălțimile de sus și pe pământ pace printre oamenii bunăvoinței.”
– Luca 2:14.

În această lună noiembrie a anului 2019 cvartetul Il Divo a poposit în orașe din Statele Unite, iată, în Durham, statul Carolina de Nord, la Centrul Artelor Performante (DPAC), vineri, 29 noiembrie 2019.
De la deschiderea sa în 2008, DPAC (Durham Performing Arts Center) a devenit centrul de divertisment live din Carolina de Nord. Recunoscut pentru designul său modern, DPAC are 2.700 de locuri pentru spectatori.
Ne-am deplasat din orașul Raleigh, în orașul apropiat – Durham, pentru a viziona spectacolul nou al formațiunii „Il Divo” care și-a anunțat prezena cu „A Holiday Song Celebration”.
„Il Divo” (pronunția italiană: (il ˈdiːvo]) este un grup vocal cros-over clasic multinațional. Cvartetul masculin își are originea în Regatul Unit, din decembrie 2003, reunind cântăreții Urs Bühler (Elveția), Carlos Marín (Spania), David Miller (SUA) și Sébastien Izambard (Franța).
Deși nu se știe cum a apărut numele grupului, „Il Divo” este tradus din italiană ca „interpret divin”.
Descoperit și îndrumat de Simon Cowell în urmă cu mai bine de 15 ani, Il Divo a devenit grupul vocal puternic de tenori, cu patru turnee mondiale, milioane de albume vândute, 160 de albume de aur și platină în 33 de țări. Începând cu 2018, grupul a lansat zece albume: Il Divo (2004), Ancora (2005), Siempre (2006), The Promise (2008), WICK Game (2011), A Musical Affair (2013), Amor & Pasión ( 2015) și Timeless (2018); un album de compilație The Greatest Hits (2012); album special de cântece de Crăciun – The Christmas Collection (2005). Alte două albume – An Evening with Il Divo: Live in Barcelona (2009) și Live in Japan (2014) au prezentat înregistrări de concerte live. În plus, au colaborat cu alți artiști.

Citește mai mult:MINUNATUL SPIRIT AL CRĂCIUNULUI  CU „IL DIVO”

Raluca ABRUDAN – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

ABRUDAN Raluca 3BWbrCuvântul este muzicaliatea interioară a sufletului omenesc care simte nevoia de-a depăși sferele gândirii și prinde curajul de-a fi rostit pentru a ajunge la sufletul oamenilor. Ființa umană fără cuvânt s-ar simți încătușată, o aripă a zborului către neant ar fi rănită. Oamenii sunt asemenea privighetorilor care exploatează frumosul prin intermediul cântului sau a cuvântului.

Cuvântul este aripa componentă a gândirii, fără el sufletul nu ar putea exprima dorul său de paradis. Ființa umană aspiră la iubirea absolută, la divinitate, cuvântul și gândirea ne aduc aminte de matricea sufletului pentru că la început a fost Cuvântul. După păcatul adamic, omul văzând frumusețea paradisului pierdut a simțit nevoia de a-și exprima în cuvinte regretul. Când Adam a văzut florile, păsările și zâmbetul Evei, l-a rugat pe Dumnezeu să-i împăiănjenească ochii deoarece frumusețea lor îl durea. Atunci Dumnezeu i-a dat lacrima și cuvântul.

Lacrima pentru a arăta o fărmitură din absolutul pus de Dumnezeu în noi, iar cuvântul ca expresie a apropierii de divin. Ființei umane i s-a dat cuvântul doar pentru a mângâia, pentru a aprecia, pentru a iubi. Cuvântul este fire și nefire el îmbracă libertatea de gândire.

Așadar, Dumnezeu a creat lumea din iubirea exprimată în cuvânt, prima dată când a plâns printre aștri a presărat literele, ca mai apoi oamenii să fie cocreatorii cuvântului!

Citește mai mult:Raluca ABRUDAN   – CUVÂNTUL, UNIVERS PICTAT DE TIMP !

Eugen DEUTSCH - DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE

DEUTSCH Eugen 1BWbrSunt prin formaţie (dar şi vocaţie!) inginer, adică un personaj care stă călare pe anumite principii (mai mult sau mai puţin) rigide şi care este obligat să respecte foarte multe legi (…căci eşti mai bun de le-nţelegi!).

Dar când am debutat în carieră (spre sfârşitul anilor 60) lumea era într-o schimbare evidentă. Toate trebuiau (re)inventate, până şi unele dintre legile ce reglau ingineria. Chiar din start am fost implicat în activitatea de proiectare-cercetare în construcţii, iar acolo se cerea să ai şi fantezie, e drept o fantezie bazată pe raţiune şi logică, dar o fantezie creatoare şi, în mare măsură, vizionară. Priveam mereu spre viitor încercând să schimbăm prezentul fără a depinde de trecut. Lucram zi-lumină iar uneori (mai ales iarna!) chiar şi noapte-întuneric. Nu e deci de mirare faptul că timpul nostru „liber” se măsura doar în clipe cărora nu le puteam comanda să se oprească! Aşa că încercam să evadez într-o lume paralelă în care ar fi putut să fie altfel de legi (şi alţi colegi!). Intram în această lume chiar şi atunci când mergeam (pe jos!) spre birou, sau atunci când reuşeam să ajung pentru scurte perioade pe crestele munţilor pe care le străbăteam fără a avea echipamentele necesare şi fără a respecta legile alpinismului. Cum n-am avut nici un minim accident mi-am închipuit că (aproape!) orice legi pot fi transgresate…

De fapt, sedus fiind de universul poeziei, încercam să-l parcurg în toate direcţiile şi să-i aflu toate secretele (ceea ce, evident, nu mi-a reuşit!). Încercările mele erau puse pe hârtie ceva destul de târziu, apoi se refugiau într-un sertar ce părea destinat să rămână mereu ferecat. Într-un text descoperit acolo (şi publicat ulterior !) notam sub forma unui sonet (am fost mereu sedus de formele fixe ale poeziei pentru că orice dificultate suplimentară, dacă e depăşită, oferă şi satisfacţii suplimentare): „Eu sunt un bob neostenit de humă,/ Un fir dansând pe creste de talazuri,Gonind spre-a înfrunta mai vechi zăgazuri:/ Eratic strop ce nu se pierde-n spumă. Născut în lumea plină de zăplazuri/ Dar cu nemărginirea-n chip de mumă/ Visez s-adun în opera-mi antumă/ Dorinţe simple, şubrede extazuri… Eu sunt un ciob dintr-o cometă spartă/ Uitat de Creator prin galaxie, Târât de-un vânt solar ce nu te iartă/ Spre un tărâm sculptat în fantezie Ce poate fi-ntâlnit trecând de-o poartă/ Himerică, pierdută-n veşnicie…”

Citește mai mult:Eugen DEUTSCH  - DE LA INGINERIE LA POEZIE… PRIN FANTEZIE

Mirela-Ioana DORCESCU – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC

DORCESCU BORCHIN Mirela Ioana 1BWbrEram elevă în primii ani de liceu și aveam faima unei tocilare. Colegii mă vedeau învățând tot timpul: în pauze, pe drumul spre școală ori spre casă, fiindcă obișnuiam să merg pe stradă cu ghiozdanul pe spate și cu manualele sau caietele deschise în mâini. Nu mă jenam să învăț la vedere. Randamentul școlar era foarte bun, după cum o arătau notele, premiile, rezultatele la olimpiade și la alte concursuri, grație cărora figuram sistematic la gazeta de perete a Liceului de Filologie-Istorie din Timișoara. Când ajungeam acasă, aveam întotdeauna temele făcute. Intram în camera mea, încuiam ușa și dedicam hobby-ului meu tot timpul rămas până la ora de culcare. Nu mă deranja nimeni. Citeam în voie și transcriam fragmente din cărțile care-mi atrăgeau atenția, dar, mai ales, îmi scriam, prin agende – mai vechi sau mai noi – confiscate de prin familie, propria operă literară: poezii, piese de teatru, un roman. Nimic nu mă mulțumea. Refăceam, anulam, scriam altceva. Multe manuscrise olografe am aruncat, dezamăgită de ceea ce ieșea. Ajungea să-i citesc pe Eminescu, Blaga, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale etc. ca să-mi dau seama cât de departe mă aflu de ceea ce doream să ajung. Toți ai mei își vedeau, între timp, de ale lor și nimeni nu avea curiozitatea să vadă ce făceam în solitudinea mea atât de liniștită. Nimeni nu-mi bănuia pasiunea pentru literatură. Au murit ființe foarte dragi mie – bunicii, unchii, tata, fără să își imagineze că, pe lângă devoțiunea față de copii și de complicata carieră didactică universitară, pe care mi-o asumasem în domeniul lingvisticii, îmi făceam timp, în secret și cu perseverență, și pentru literatură. E adevărat că urmam îndemnul profesorului meu de română din liceu, Mihai Gafencu: „Atunci când nu-ți ajung zilele, folosește și nopțile...”

Citește mai mult:Mirela-Ioana DORCESCU – SCRISUL TAINIC, SALUTAR, FATIDIC

Eugen DORCESCU: POETA GENUINUS - POETA DOCTUS - POETA ARTIFEX

DORCESCU Eugen 2BWbrM-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93. Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, Stroiești, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc. Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii.

*
Mi-am făcut şi desăvârşit studiile adolescentine la celebrul liceu „Fraţii Buzeşti” din Craiova.

*
Am început să scriu de timpuriu. Dar nu m-am grăbit să public. Am înţeles, foarte repede, că literatura nu începe cu mine, că e nevoie, pe lângă talent (a cărui prezenţă e decisivă, indiscutabilă), de cunoaşterea operei marilor scriitori români şi străini, de aprofundarea teoriei literare, a stilisticii, a diverselor discipline conexe, de o iniţiere în elanurile spirituale ale umanităţii. De aceea m-am şi îndreptat spre Filologie. În plus, am dorit intens, stăruitor, să parcurg literatura altor ţări în limba în care a fost scrisă. Am citit, şi citesc mult, şi în mai multe idiomuri. Nu i-am priceput niciodată pe aceia care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic. Doar „să simţi”, să te emoţionezi.

Citește mai mult:Eugen DORCESCU:  POETA GENUINUS  - POETA DOCTUS - POETA ARTIFEX 

FILOZOFIA, religia și știința (5) - STOICISMUL ROMAN

seneca 360x450 0„Trebuie să alegem un loc sănătos, nu numai pentru corp, dar și pentru moravurile noastre. ” – Seneca

În eseul anterior am vorbit despre Stoicism, ca fiind o școală a filozofiei elenistice fondată de Zeno din Citium, la Atena, la începutul secolului al III-lea î.Hr. O filozofie a eticii personale, inspirată de sistemul de logică a lumii naturale. Conform învățăturilor sale, calea către fericire a omului începe din momentul în care acceptă să nu fie controlat de dorința de plăcere sau teamă de durere, folosind mintea pentru a înțelege lumea, când oamenii lucrând împreună se comportă corect unul față de celălalt.
Filozofia stoică ne vorbește despre libertate, fericire și virtute. Scopul stoicilor era, în primul rând libertatea interioară, sufletească – scut împotriva nedreptății și tiraniei. Ei considerau că „Virtutea este singurul bine” pentru ființele umane, iar lucrurile exterioare – cum ar fi sănătatea, bogăția și plăcerea – nu sunt bune sau rele în sine, dar ele trebuie străbătute de virtuți.
Alături de etica aristotelică, tradiția stoică formează una dintre principalele abordări fondatoare ale eticii virtuții occidentale. Astfel, Stoicismul promovează înțelepciunea practică, având în vedere că orice om trece prin momente grele, orice om se gândește că într-o zi va muri, orice om este dezamăgit uneori de cineva din jurul său și orice om dorește să fie fericit. Sunt principalele sale dorințe, principalele sale obsesii. Pentru a trăi o viață bună, omul trebuie să înțeleagă că totul este înrădăcinat în natură. Stoicismul este o filozofie pentru viața de zi cu zi, care încearcă să dea un răspuns printr-un mod de gândire și acțiune. Se pune preț pe comportament, pe fapte și nu pe vorbe. Multe din problemele ivite sau închipuite le consideră ca fiind creații ale minții noastre care ne chinuiesc și care poate nici nu vor exista în realitate vreodată.
În câteva cuvinte, este o filozofie a cunoașterii de sine, a împăcării cu lumea, cu întreg universul.

Citește mai mult:FILOZOFIA, religia și știința (5)  -  STOICISMUL ROMAN

George PETROVAI: PREMII LITERARE CARE SPUN TOTUL DESPRE NIMICURI

PETROVAI George 2019Mereu m-am condus după principiul sănătos că rolul omului de cultură este acela de-a fi exigent cu sine însuși și de-a tot produce, nicidecum de-a alerga cu limba scoasă după tinichele de felul premiilor sau al altor distincții, care – fiind cel mai adesea dobândite pe căi necușere pentru genuitatea proceselor artistico-spirituale – au de-a face cu veritabila valoare cam tot așa cum anticii și medievalii aveau de-a face cu telefonia, mașinismul și celelalte rahaturi moderniste.

Da, căci este știut că adevărata valoare este atât de atotumană, iar prin aceasta universală, încât trebuie să fie supratemporală în raport cu prezentul și năucitoarele verdicte ale mercenarilor într-ale criticii după ureche, interese, simpatii/antipatii sau coterii cu pretenții culturale irevocabile (precum ai noștri de toată pomina Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu), pentru că numai astfel viitorul separă fără drept de apel oile de capre și grâul de neghină.

Dar paradoxala Românie postdecembristă nu putea să stea cu brațele încrucișate nici în compartimentul social unde faima de-o clipă se procură, aidoma atâtor patalamale și funcții publice, prin ceea ce se cheamă triada descurcărelii: neînzestrare spirituală – nesimțire cu carul – insistență cu toptanul!

Iată motivul pentru care mi-a fost dat să citesc pe internet (cu profundă oroare și nițică stupoare) cum anumiți ipochimeni, pe care-i știu prea puțin instruiți și de-a binelea ridicoli în ceea ce privește harul cultural, și-au văzut nociva îndărătnicie răsplătită (sic!) cu premii literare ce te duc de îndată cu gândul la absurdele premii acordate unor școlari corigenți sau chiar repetenți: unii au fost premiați pentru poezie (că, de, tot românul se naște poet și moare netot!), alții pentru proză, critică, eseistică, teatru etc. Mă rog, totul este să te declari postmodernist (noncalitate care nu doar că-ți îngăduie, dar chiar te obligă să fii incoerent și agramat) și să-ți alegi compartimentele literare unde te vei răfui cu gramatica, logica și estetica, pentru că de restul (publicare, promovare, premiere) se ocupă alții: confrații unși cu toate alifiile birocrației din cultura noastră în inseparabilă legătură cu hâda mentalitate postdecembristă și, mai ales, mercenarii ce-și spun critici. Important este ca penibilii aspiranți la „nemurire” pe căi dosnice să aibă relații sus-puse/nume deja consacrate în pestrița lume cultural-artistică, iar aceste relații să fie alimentate cu combustibilul adecvat momentului și potrivit poftelor celor două părți.

Citește mai mult:George PETROVAI:  PREMII  LITERARE  CARE SPUN TOTUL DESPRE NIMICURI

Elena BUICĂ: OGLINDA GÂNDULUI ȘI A SUFLETULUI

BUICA Elena JUL2019Reflecții despre gândurile și sentimentele ascunse prin cine știe ce tainițe le trăim în mare parte a timpului nostru. Uneori nu le chemăm, dar alteori vin de la sine și ne trezim cu capul plin de gânduri. Când ni se comunică ceva, atenția se ascute și, în timp ce ascultăm, cântărim în minte valabilitatea acelor informații. La fel și când noi avem de comunicat, căutăm cele mai potrivite forme de a transmite gândurile cântărind ce, cât și cum trebuie spus. Dacă spunem tot ce gândim și simțim, oricui și oricând, e ca atunci când ne-am expune fără haine în fața lumii. Devenim vulnerabili și ușor de rănit. Dacă suntem de partea cealaltă și ne ascundem gândurile și sentimentele prea mult, ni se taie punțile care duc chiar și la cele mai apropiate făpturi cu care conviețuim. Nu ne mai intră nimeni în casa noastră, nu ne mai oblojește nimeni rănile când sângerează, nu vedem pe nimeni vibrând pentru noi, așa cum nici noi nu rezonăm pentru nimeni. Cei mai mulți oameni încearcă mereu să găsească linia cea mai potrivită în acest univers de gânduri atât de diferite: simple sau complexe, fulgerări de gânduri sau gânduri stăruitoare, scoase la suprafață sau ascunse, gânduri izvorâte din diferite surse, despre viață și moarte, despre comportamentul semenilor noștri, despre religie, sex, fericire, durere, o listă care pare a fi nesfârșită. Tot ce facem sau nu reușim să facem, toate sunt rezultatele gândirii noastre.

Nu e ușor să găsim cea mai bună linie de comportament, fiindcă adesea există o neconcordanță între ceea ce lăsăm să apară la suprafață și ceea ce rămâne ascuns în interiorul nostru, acele neîmpliniri pe care le trăim cu năduf în deplină tăcere. De multe ori ne vine greu să ne uităm cu toată sinceritatea în propria noastră oglindă. Refuzăm să admitem adevărul, în cazul că îl conștientizăm și îl înlocuim cu o altă fațetă care ne convine mai mult, precum pisica din imaginea cunoscută în care ea se vede leu privindu-se-n oglindă.

Citește mai mult:Elena  BUICĂ:  OGLINDA GÂNDULUI ȘI A SUFLETULUI

Alexandra IANCU: RENAȘTERE ÎN VITRO

IANCU AlexandraMotto:
„Mamă, mai naşte-mă o dată"
(Marin Sorescu, Iona)

Bebeluşii țipă în suflete. În jur niciun medic. Asist la propria mea naştere, cu mâinile inerte. Privesc cum fiecare părtictică se divide într-un joc al minții cuprins în suflet. Bucuria naşterii e înghițită în mine. În mine sunt eu împărțită în bebeluşi care îşi cântă venirea. Cântă ca să ademenească o rază de lumină. Lumina se loveşte de pereții laboratorului şi cade în gol. Ochii lor mici visează către ceva mare. „Ceva" ce în creierul lor fraged arată ca un punct. Un punct care va deveni linie şi linia va intersecta alte linii, până vor deveni cerc; un cerc de linii lipsite de coerența împlinirii rotunde. Un vis devenind realitate arată, de sus, ca un cerc. Dar ei au un punct. Şi ce poți face c-un punct? Plânsetele se izbesc fără zgomot între ele şi lasă în urmă o linişte aparentă. O linişte pe care n-o ajută nimeni, pentru că nu strigă după ajutor. Bebeluşii înțeleg că nu e nimeni în laboratorul care le-a dat viață, așa că încep să descopere singuri lumea.

Bebeluşul 1

Învață să vadă. Exersează văzul unui om mare ieşit dintr-un ou. Oul se-nvârte în juru-i şi îi dictează mişcările. Degețelele-i învață mişcarea printr-o ecuație a minții, când tabla e ştearsă. O umbră-i apare pe geam. Pleoapele-i de hârtie se dezlipesc de întuneric. Întunericul capătă pete de alb. E albul purității unui început. Începutul râde micuțului copilaş cu aripi de înger. Paza îngerului îi ține loc de mamă.

Citește mai mult:Alexandra IANCU:  RENAȘTERE  ÎN VITRO

Web Analytics