SONET PENTRU MAMA

Atunci când te încearcă mari tristeți
Ajunge să rostești cuvântul „mama"
Că-ți piere, din privire, toată teama
Și poți păși, senin, prin dimineți.

Oricât de mare-ar fi, în suflet, drama,
Cea care are, parcă, șapte vieți,
La fel ca-n zorii primei tinereți,
Îți șterge ochii, -n lacrimi, cu năframa.

Și prinzi puteri atunci când ea se roagă
Să-ți fie ție bine, să răzbești,
Să nu te-atingă relele lumești;

Căci mama e ființa cea mai dragă,
Iar tu te simți un fel de semizeu
Și îți zâmbește, -n gânduri, Dumnezeu!

MIREASMA POEZIEI

din grădină
lumina renaște
mireasma poeziei,
sufletul o călimară reîncărcată.

BUN RĂMAS

Șoptesc
balanțele din suflet
dezechilibrează durerea.
amprente dure,
suntem potirul
patimilor din urmă.

IUBIRE

Iubirea poți sa îmi spui tu oare ce
e în adâncul tău?
Poți sa îmi spui tu oare
cu ce balsam atingi inima
sau cu ce vorbe
cauți fărâma de lumină
a buzelor ascunse
deșertăciuni sufletești
în fântâni de speranțe?

O SCRISOARE OARECARE

Scrisoare către eul meu transparent.
Știu că mai demult eram doar eu...
Știu că sufletul mi-e mai greu.
Știu că viața, râsul și durerea s-au schimbat.
Știu că moartea a fost de ajutor și le-a preschimbat.
Mai știu și că lacrimile mele sunt de fapt cuvinte de durere,
Și că pentru orice înger există un demon damnat.
Mai știu și că oamenii pleacă...
Și din păcate știu și că...
Oamenii nu se mai întorc.
Știu că o dată pusă o piatră, numai dispare.
Piatra de mormânt, de pe suflet și din respirație.
Mai știu că în viață aripi mi s-au rupt și tăiat...
Și oricât de mult n-am vrut, oameni din viață mi-au dispărut.
Și e greu poate de înțeles,
Dar parcă nu e un simplu demers.
Scriu și eu o scrisoare către eul meu transparent.
Te rog, ai grijă de ego-ul meu altern!

DĂRUIEȘTE-ȚI O FLOARE

Stropii de ploaie, îmi amintesc azi, mai mult ca niciodată,
Nu doar de simplul curcubeu, ce din înalt se-arată...
Zic eu, că florile, sunt bucuroase-acum, unite într-o cântare,
Ele, şoptesc, smerit, o odă, în culori fermecătoare.

Florile, aceste mesagere mici, frumos mirositoare,
Mie, duios şi blând îmi povestesc, prin petalele strălucitoare,
Cum unic farmec, ele sunt, precum acei prieteni buni din depărtare,
Prezenţi cu mine, printre mari furtuni, răzleţe şi prin soare.

Cum sunt prietenii, fideli, fără secrete ori false culori,
Aşa, asemeni lor, aceste unice şi necuvântătoare flori,
Mă poleiesc cu dragoste înmiresmată, în noapte şi în zi,
Ca un prieten drag, candoare şi mirare îmi vor fi.

Florile, pline cu rouă şi sublim de neînţeles mister,
Mă duc cu gândul la grădina cu prieteni ascunsa-ntr-un ungher.
Sunt unii, asemeni florilor de maci de pe câmpii,
Sălbatici parcă, înfocaţi, dar puri şi chiar zglobii.

În propria grădină, zăresc culori, petale şi fluturi argintii;
Sunt diferite flori aici, în unduiri de vânt şi sărutări de vise purpurii.
La fel, prietenii cei dragi, statornici, cu aromă de calde amintiri
I-i simt aproape, trimițându-mi veşti prin adieri de dulci sclipiri.

Atât cât regăsirea într-o floare, în izul pur, îmbietor,
Ne aduce aminte de prieteni buni, adevăraţi, nemuritori,
Suntem şi noi, o floare sfântă în mirifica grădina cu minuni,
Formând, cu toţii, înfrunziţi, corola luminată a acestei lumi.

LANȚURILE PLOII

Cărările își plâng ursita și ploile nu-ncap în noi
Se sting potecile sub pașii rărindu-se din doi in doi
E sânul urbei plin de boală și cetățeanul turmentat
Și azi este mereu la posturi sub crucea grea, de nepurtat

Cu buze siluind minciuna, ca pe-o vioară tremurând
Mi-aș arunca pe umeri cerul și l-aș desface rând pe rând
L-aș rumeni la foc de stele, în ștreanguri verzi l-aș atârna
L-aș vămui oră cu oră tot restul vieții de-aș putea

Cu spatele rănit de vorbe care s-au scris dar nu s-au spus
În păr cu lanțurile ploii urcând prin noi de jos în sus
Nu mai găsesc de mult cărarea, îmi beau iubirile și tac
Cu mâna stângă proptesc cerul, cu mâna dreaptă cruce-mi fac

Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dor
Pe străzile pustii sar lotrii cu flintele la purtător
Trimite-mă în lume, mamă, cât unde să mă-ntorc mai am
Sau lasă-mă pribeagă-n mine și văduvită de-al meu neam.

PREA MULT PLOUA!

Sunt udă până la lacrimi și tremur sub haina celor o mie de nopți fără soare
Dezgustul luminii suferă de răul de înălțime
fără să înțeleagă dilema în care se află umbra ce nu-și vede umbrarul
Privesc hlamida cu poale albastre
alunecă,
mângâie falia alba a coapsei
Foșnetul surâsului tău mustește a foame
și mă întreb dacă și-a lipit buzele
de obsesia că aerul adulmecat
este sărutul celei din urmă zbateri care,
încă ne toarnă în pocal înfrigurarea.
Prea mult plouă!
parcă am uitat să scot din noroiul străzii
pașii cu urme de nisip din care mi-ai modelat
un paj la ușa fără zăvoare
Și dimineața asta șifonată între palmele mângâierii
mă plouă până la lacrimi,
uitând că nimic nu-i mai prăpăstios
decât o furie lăuntrică
uitată într-o amorțeală ursuză
Prea multe încleștări sterile între inexorabila ploaie
și visul unei nopți de vară!

MĂRUL

Mama mi-a cules un măr,
Galben ca un soare.
Mușc din soare?
Mușc din măr?
Din ce mușc eu oare?

CARUL MARE

În noaptea de mai
căruța cu cai
sună.

În tropot ușor
în câte un nor
tună.

Căruța s-a dus
spre stele în sus
și iată…

Eu cred c-a sosit
De unde-a pornit
odată.

DESTIN ROMÂNESC

Singurătăţi stelare foc îngropat aşterrn
În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,
Pe planul înclinat sub umbră şi mister
Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică

Râul, câmpia, valea păstrează amintirea
Discretei ondulări; nostalgic simţământ
De tainică-mplinire vibrează-n infinirea
Acestor mândri aştri cu frunte de pământ

Iar sufletul, tot, urcă şi coboară
Pe plaiurile line de poveşti,
Ce încă lumi apuse înfioară

Ca vraja desfăcută-ntâia oară;
Destin de poezie tu, ţară, îşi croieşti,
Din cântec şi din vetre strămoşeşti