„MEA MAXIMA CULPA”, DOAMNE!

Hălăduind bezmetici
vreme îndelungată
prin cenușiul înțelegerii superficiale
a liberului arbitru,
am ajuns la o răspântie,
nu departe de o capitulare,
greu revocabilă
în fața unui dușman invizibil.

Subjugați de o dominație străină
care își construiește nestingherită
sălaș în interiorul nostru,
jucăm un adevărat teatru de război
într-un câmp minat și într-o luptă inegală,
noi, arcași iscusiți împlântăm
cu precizie nestingherită săgețile
în propriul nostru trup și suflet.

Astfel, dincolo de orice tropar lăsat uitării
fără nicio remușcare
ne-am condamnat la izolare
și stând închiși, ne temem să nu mergem
spre o dezintegrare ireparabilă.

Mea maxima culpa, Doamne
pentru întunericul minții
și împietrirea inimii!
Ajută-ne să ne îndreptăm
spre acel sens giratoriu
în care să putem descoperi
acea cărare îngustă și anevoioasă
spre interiorul Cuvântului Tău,
pentru a renaște în iubire divină,
întru slava, Ta!

Lasciv
Ți-aud pașii în preajmă, dar nu te văd,
în jur e întuneric și fum de țigară îmi inundă nările;
o muzică lascivă și sacadată se aude în aer
cântată în surdină și mi te simt mișcându-te pe ritmul ei.
Mă mișc și eu cu tine, în pas ușor, căci muzica mă înfioară.
O lume decadentă mi se așterne la picioare,
iar carnea nudă visează plăceri fără rușine,
și o cuprind cu brațele deschise;
buze fierbinți sărută ușor pielea tremurândă
și zbor cu tine pătrunzându-mă adânc de fericire.
Iubesc din nou ființa ta și nu se cade să port dorul în pântec
până la o nouă regăsire a ta.
Rămâi! Dansează din nou cu mine în întuneric
până când lumina ne va învălui pe amândoi.
Nu mai e mult și vom fi liberi să ne trăim respirațiile.

APA CU ŞERPII EI

A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga.
A te salva de apa care mereu te-a-ncolăcit cu șerpii ei,
în catifelată mângâiere dinainte de somn...

Ți-ai infipt unghiile în malul ce se răstoarnă cu dragoste
peste chipul tău,și apa îl spală,și iar,și iar...

Când din cer liana a ajuns la părul tău,la fruntea ta,
la ochii tăi,s-a oprit la gât,în dansul strîngerii duioase...

Cerul și pământul te-au cufundat adânc printre corali,
ca hrană și treaptă pentru templu.

DUREREA E MIEREA DIN LACRIMI

Mă minunez de lumina din mine,din lucruri,
de nimbul culorilor în care se joacă apa după oboseala căderii.

Cel mai puternic e lemnul și lumina din cuiele rămase
adânc în voi și în mine,călător pe o pasăre de pradă.

Lumină din lumina ce arde lemnul
fără scrum,vârtejul e flacăra și oamenii norii,
iar durerea e mierea ce curge în loc de
lacrimi,pe casele în care copiii văd sângele din cuie.

PRIN TREMUR LUNG DE INIMI...

Prin tremur lung de inimi, sub flăcări mari de doruri,
Prin golul plin al clipei arzând adeseori,
Din val în val, pe lacul străluminat de flori
Zbor gândurile noastre venind în stoluri, stoluri...

Atunci privesc spre tine și-amurgul se-ntețește
Când lacrimi ne-nțelese candorile ți-aprind
Ca roua miruită de luna răsărind,
Dar taci și-ncet mă mângâi când liniștea domnește.

Eu tot mă-ntreb: tăcerea ce oare-ar vrea să spună?
Sau ea-i chiar dialogul cu liniștea din jur?
Ori nu e nicio taină ci-i doar misterul pur
Amplificat de cerul ce curge-nspre lagună.

De ce te temi, iubito? Căci știi prea mult de-acuma.
Natura-n jur vorbește chiar și prin ce simțim.
Prin vene, foc din cosmos ne toarnă să iubim
Și fac din noi Vezuvii clocotitori ca spuma...

Atâta foame-i strânsă în lumea asta tristă
Și-n înghețații arbori și-n oameni și-n simțiri,
Încât le-aprind iubirea cu lave-n clocotiri,
Căci fără ea viața nu cred că mai există.

Dar să fim drepți, iubito... Noi vom sfida destinul
Schimbând macazul lumii, fiind chiar optimiști.
Avem o viață-n față - și-atunci de ce-am fi triști?
Va fi o viață lungă (de-i facem clipei plinul!)...

Imaginează-ți traiul de astăzi înainte:
Noi vom călca pe aur, deși al nostru nu-i.
De fapt, tu ești tezaur și poți oricui să-i spui
Că-s bogătașul lumii prin tine, ia aminte!

Avem ocean de stele și laude aprinse,
„Grădini de curcubee și ceruri fără nori”,
Precum spuneau poeții uitați adeseori.
Avem și flori și parcuri, și munți cu creste ninse.

Avem concerte gratis de păsări cântătoare,
Avem doine duioase de plâng îngerii-n zbor;
Avem dealuri și văi cu flori pe-al lor covor,
Avem foșnet de frunze din codri sub topoare...

Avem slăviri și ură până în dreptul porții,
Avem, avem de toate! De-aceea azi te chem.
Avem și mari speranțe? Avem și nu avem...
Dar vom fi-n veci alături, chiar de pierim cu toții!

AMINTIRI VECHI

amintiri vechi,
răscolite și
scoase la iveală
de un zbucium
lăuntric,
tremură ca frunza;
glasul îmi frâng,
liniștea mi-o zguduie
cu o putere diabolică...
nu-mi făgăduiesc
nimic...
clipe-ndepărtate
dintr-un trecut ce
nu se mai întoarce,
se sfâșie,
deportate în
orologiile
pline de
amintiri vechi...

SUFERINȚĂ

Ce o sa te faci la bătrânețe
când nepoți dornici o să-ți ceara biberonul cu lapte
când copiii vor da buzna spre cimitir
tu nu o sa mai poți sa discerni azilul de spital
mă întreb când o sa va doară oasele, mintea, inima...
cu ce mai rămai de folos aerului
ce o sa fie cu voi părinți și bunici din lut
ce o sa fie orgoliul, durerea voastră - propriul cimitir
nu mai puteți vorbi
mă închin în fata dureri voastre
vă plânge amarul din ochii și din buze
cu ce ați greșit oamenii ai minții
cu ce ați greșit...
atâta viață și un chin
un mare chin
mă uit la voi parcă turbat
și îmi văd chipul în voi
văd mărul putrezit /muscat de Eva
Eva îți văd părul de șarpe
De ce ei și nu tu

MISTERUL CRĂCIUNULUI

Crăciunul cu Sărmanii – Crăciunul cu Flămânzii
Copii nedreptățiți de Soartă - -așteapt' Crăciunul
să-ncalece Pegasul – Vis-Străbunul
s-atingă Lunii – Miezul Alb al BRÂNZII !

Crăciunul înfrățește Oamenii – cu Turma
Asinul – Boul – apoi Magii-s Urma !
Ei – Magii : Aur – Smirna și Tămâia
din Iesle isc' – odat' cu PRUNCUL-FOC : TĂRIA !

o – MUMĂ : stai cu Fruntea pe MINUNE
căci PRUNCUL Ți-este FRATE - ți-este STRUNE !
Cântecul MUMEI suie Scări de Îngeri :

când vezi Crăciunul – dinToate Minunile să sângeri !
...iar Miezul Alb al Brânzei Selenare
re-aduce CHEAG - și ROST și FOC –
în Toiul Iernii – Posace și Polare...!

AU FOST MARTIRI CU DOMNUL ÎN CELULĂ

... Când nu mai pot să văd și să aud
Ce se întâmplă-n lume,
Când sufletul mi-e plin de suferința lor,
M-așez în sfântă rugăciune
Și trag c-urechea la apusul,
Celor ce sunt astăzi, grâu și gălbenele
Sau susur lin în albia unui izvor.
Ei nu-și mai plâng durerea de-acol 'de unde sunt,
Nici lacrimile nu le mai zăresc
Dar ma îndeamnă
să nu uit, nicicând să n-ostenesc
Și-n apa de izvor apusă să-i privesc...
Au fost martiri cu Domnul în celulă!
Au sângerat-n bătăi tot împreună,
Acoperit-au semeni cu lacrima când răii îi loveau,
Ologii de bătăi i-au dus în spate sau de mână.
I-au primenit în rugăciuni pe unii,
Ce-n ''jumuleli de vorbe'' pe Dumnezeu-L huleau.
Le-au arătat și rănile și Calea Celui,
Ce-atâta Îl batjocoreau!
Au înălțat în temniți, Catedrale!
Cu lacrimile-au aprins lumini
Să vadă orbii dincolo de ziduri
Și la Lumină au strigat 'AMIN! '
Mă-ntorc cu ochii-n lacrimi la oameni- catedrale,
La Dumnezeu lor atâta de iubit,
Din truda suferinței aș îmbrăca în alb de cale
Drumul Golgotei, celor ce-au suferit.