IDEEA MEA DE ZBOR

Ideea mea de zbor şi de fiinţă
Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,
Nu voi putea să mă transform în zeu.

SCARA SPRE CER

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe
Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;
Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe
Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe
Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări
Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,
Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,
Din zămisliri suave de vise îngerești,
Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine
Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

Dar e-o închipuire... De fapt, tu-mi ești stăpâna
Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,
Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna
Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,
Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,
Ca noi - orice pereche s-o scalzi în fericire,
Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ

Vâsleam prin gânduri divine
Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni
Mârâia bufnind un câine
Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

Furat de simplele cuvinte
Poruncile-am respectat pe toate zece
Uitat viu printre morminte
O noapte mă însoțea goală și rece

Mi-am făcut apoi o casă
Și-am pus în ea lumina Lunii târzie
Trăiesc c-o fată frumoasă
Pe care am botezat-o Poezie

Din zbor mă mai opresc mirat
Privind spre casa mea uitată în pustiu
Câinele meu a confirmat
Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

MAI MULT ÎN NENOROC

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc
Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,
Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc
Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată
De daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,
Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată
De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă
Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,
Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă
Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

Am frământat istorii, să ţinem bine minte
Că suntem străvechime din daci nemuritori,
Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte
Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

ÎNAINTE ȘI DUPĂ „EU”

Înaintea mea
- nimeni,
după mine
- nimic.
Înaintea gândului meu
- tu,
după gândul meu
- numai tu.
Înaintea vorbei
niciun murmur,
după vorbă -
tunet și fulger.
Înaintea ploii
...câte dorințe,
după ploaie - doar EU:
cu gândul ,
cu vorba,
și cu tot războiul
din pacea absolută
în care
numai EU sunt... motivul.

PETRARCA I

Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono
di quei sospiri ond’io nudriva ’l core
in sul mio primo giovenile errore
quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono,

del vario stile in ch’io piango et ragiono
fra le vane speranze e ’l van dolore,
ove sia chi per prova intenda amore,
spero trovar pietà, nonché perdono.

Ma ben veggio or sì come al popol tutto
favola fui gran tempo, onde sovente
di me medesmo meco mi vergogno;

et del mio vaneggiar vergogna è ’l frutto,
e ’l pentersi, e ’l conoscer chiaramente
che quanto piace al mondo è breve sogno

RUGĂ

O, Doamne- ajută-mă să dăinui,
Să nu mă bat cu pumnu-n piept,
Atunci când pasul, dintr-o mie,
Îmi este doar o dată, drept...

ÎMPĂRŢEALA

Pâinea
ne-a fost dăruită...
Dar –
era una,
era mică,
şi trebuia împărţită
în prea multe
felii,
şi dacă s-ar fi putut,
să rămână
ceva
şi pentru mâine...
Urmăream împărţeala
înfriguraţi,
aşteptându-ne rândul
la cei câţiva dumicaţi
la care râvnea,
costeliv,
şi un câine,
cu ochii lui întrebători
şi blânzi,
dându-ne târcoale
la fiecare.
Cu toţii eram
la fel de flămânzi
şi nimeni
n-a rămas fără parte.
Numai mama,
tot socotind şi iar socotind,
s-a retras tiptil
deoparte,
păstrând în căuşul palmelor
doar aroma
şi căldura pâinii rotunde...

APATIE

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,
Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,
Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă
Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,
De nu se mai întoarce consolator niciun minut?
Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,
Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,
S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,
Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția
Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai
Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.
O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,
Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,
Doar flori uscate în buchete, le pomenesc postum,
În Univers se contopesc neconsumate clipe,
Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.