Iuliana LEONTIUC: ANOTIMPURI (POEZII)

LEONTIUC Iuliana 1Ne-om scutura

Ne-om scutura ca pomii primăverii,
Ca albe flori cădea-vom la pământ.
Vasul de lut gusta-va ceața serii,
Dar sufletul va fi la Cel Prea Sfânt.

Ne-om odihni sub razele de soare,
Ca grâu-n holde proaspăt secerat.
Va putrezi fărâma trecătoare,
Dar grâul vei păstra, Părinte ‘Nalt.

Noi vom zbura ca păsările toamna,
Și frunze vechi cădea-vor pe cărări.
Trup ostenit uita-vei ce e teama,
Când sufletul pleca-va spre-alte zări.

Și vom dormi ca grâul sub zăpadă.
Ne-om liniști-n imaculatul ei.
Nădejdea noastră-n El n-are să cadă:
Vom învia ca primii ghiocei.

Criza mondială

E criză oameni buni! Fugiţi degrabă!
Căutaţi prin pieţe după untdelemn,
Zvârliţi a lumii cupă cu otravă;
Beţia ei ascunde starea gravă,
Și, beţi fiind, veţi pierde semn cu semn.

E criză oameni buni, în sănătate,
Şi-atâţia au căzut între tâlhari!
Leviţi şi preoţi trec, cu doctorate,
Scârbiţi, păstrându-şi mâinile curate;
Samaritenii sunt atât de rari!

E criză, oameni buni, financiară,
Iar văduva, cu ultimii bănuţi,
Muri, sărmana, chiar în astă vară.
Bogatul are inima uşoară:
Prea mulţi săraci, n-ai cum să îi ajuţi.

E criză, oameni buni, de omenie,
De pe la capi şi până la codaşi.
Vitejii sunt înfrânţi de viclenie,
Nu-n luptă dreaptă şi cu bărbăţie.
Mişeii-nving şi ne conduc cei laşi!

E criză, oameni buni, criză de pâine,
Şi sunt destule pietre în pustii.
Atâţi trăiesc un azi fără de mâine,
Împovăraţi de-o viaţă ca de câine;
Şi câţi găsesc izvorul apei vii?

E criză, oameni buni! Puţine-s toate!
Ce-i căldicel se stinge rând pe rând.
Cu greu găseşti azi dragoste de frate
Şi-o inimă fierbinte ce mai bate
Pentr-o credinţă până la mormânt!

E criză, oameni buni, de in subţire.
Clepsidrele au partea goală-n sus,
Mireasa e gătită pentru Mire.
Doar cinci fecioare-s gata de nuntire,
Iar Mirele ce vine, e Isus!

E criză, oameni buni! Fugiţi degrabă!
Căutaţi prin pieţe după untdelemn!

Ekklesia
Încă mireasă, nobila Mireasă*

Proverbe 31:25

Pentru ce vă uitaţi fete fecioare la mine?
Mă cunoaşteţi prea bine…
Nu sunt cine ştie cine!
Nu fac parte dintre oamenii lumii
Importanţi,
Mari
Şi grei.
Sunt numai o mireasă…
mistuită de dor după Mirele ei.
După Mirele care,
găsi preţ de răscumpărare,
nu în preţul aurului sau al pietrelor nestemate,
ci în preţul vieţii;
Şi pe palmele Lui sunt săpate –
pe palmele Lui de Dumnezeu –
toate literele numelui meu!
Deci, pentru că nunta e aproape,
am grijă să nu mi se stingă lumina în noapte.
M-am încins cu adevărul
peste veşmântul de in subţire,
m-am încălţat, (cu ce râvnă!),
Şi m-am acoperit cu neprihănire.
Mi-am luat scutul strălucitor ca un soare,
să nu mă ajungă cumva
acele săgeţi arzătoare.

Mi-am înarmat brațul cu putere
dar mi-am făcut timp pentru alţii,
mai necăjiţi decât mine,
să le fiu mângâiere.
Deşi pe-aproape-i prăpastia adâncă,
am trudit cu migală,
Şi, mi-am zidit casa pe Stâncă.
De-acum pot să vină valurile,
vânturile, urgiile.
Nimic n-o să-i schimbe din loc temeliile!
Poate să vină chiar şi vrăjmaşul!
Dar numai până la poartă:
„Ehei! Cum trăieşti tu!
Pentru noi eşti ca moartă!
Ţie nu-ţi pasă de câte pot să mai vină:
foametea, boală, chiar moartea, invazia străină!
Ce-ai să te faci
când n-o să-ţi ajungă bucata de pâine?“
Dar Mirele meu m-a-nvăţat să-L aştept liniştită,
să mă rog ne’ncetat
Şi să râd de ziua de mâine!
Şi să râd de ziua de mâine!
----------------
* Cu acest titlu a fost distribuită în mediul virtual

Fiul (ne)risipitor

Intră, dragul meu, în casă; astăzi suntem bucuroși!
Hai, povara jos ți-o lasă, prea ai ochii mânioși!
Noi avem o veste bună: fratele tău, cel plecat,
Rătăcit și mort prin lume, s-a întors... a înviat!

Da, e-adevărat! Vițelul cel mai gras se frige-acum.
Eu am poruncit să-l taie, fiindcă fiul meu, pe
drum,
Se împleticea de foame, și de grabă am poftit
Să se bucure și alții: cel pierdut... a fost găsit!

De-l vedeai atunci, în zdrențe, cum venea plângând cu-amar,
Ai fi plâns și tu alături!... Ostenit, slab și murdar,
Cum a-ngenunchiat, sărmanul, și mi-a spus să-l fac argat,
Că nu-i vrednic fiu să-mi fie... cel pierdut a fost aflat!

Am pus slugile să-l spele, să-l îmbrace-n nou veșmânt,
Am ars hainele lui rele... s-a întors ca din mormânt.
Da! I-am pus inelul care-i semn că și el mi-este fiu.
Haide, stai cu el la masă. A fost mort, dar azi e viu!

Nu te mânia! Prea mare-i bucuria ce-o trăim.
S-a întors risipitorul! Tu ce-ai vrea, să nu-l primim?!
Cum te porți cu-atâta ură? Tu n-ai fost îngrijorat?
Ai iubirea cu măsură? El, cel mort, a înviat!

Cât l-am așteptat să vină! L-am purtat în rugăciuni,
Ca, în țara cea străină, să-ntâlnească oameni buni,
Să nu-l jefuiască nimeni, mă temeam c-ar fi ucis,
Când aflam că se-adâncește tot mai tare în abis!

Am făcut deosebire? Tot ce-ați vrut v-am împărțit.
Unu-a risipit departe, altu-a vrut... dar n-a-ndrăznit.
Tot ce am îți aparține. Orice-ai vrut puteai să-ți iei.
N-ai vorbit de vreo dorință. Nu mi-ai arătat ce vrei!

Eu credeam c-așa îți place: fără prieteni, muncitor,
Să-ți mărești mai mult avutul, dar erai... risipitor!
Te-ai fi dus și tu cu-aceia, dar rușinea te-a oprit,
Și-ai dorit să faci asemeni cu acel ce-a risipit!

Nu mi-ai înțeles iubirea, cu năduf mă ascultai,
Azi îți înțeleg privirea... n-ai rămas că mă iubeai!
Intră fiule în casă! Nu-ți mai spun de două ori,
Să m-așez și eu la masă, cu doi fii... risipitori!

Anunțul

V-anunț că-s fericit și chiar îmi merge bine.
Adesea mă trezește un cântec nou în zori!
Sunt optimist, port crucea și-n zilele senine,
Și-n zile cu furtună, cu lacrimi și fiori!

V-anunț că-s plin de pace, chiar inima de-i frântă,
Îmi uit îngrijorarea închisă în sicriu.
O-ngrop cu multă grijă, ’nălțând o rugă sfântă,
Și-mi împlinesc menirea cum cel mai bine știu!

Că nu mă poartă vântul, v-anunț cu bucurie!
Eu nu sunt frunza smulsă, căzută lângă drum.
Zidirea valoroasă, în care-s piatră vie,
Își are temelia... nu-n veacul de acum!

V-anunț solemn și pașnic că eu consum Cuvântul.
La fiecare masă ospățu-i necurmat.
Să zbor cu bucurie, aștept să-mi vină rândul
Și-s pregătit, căci ceasul... nu este anunțat!

Înviere

În dimineți de primăvară
Mă simt atât de mângâiat,
Când triluri noi se-aud pe-afară
Și-un zumzet calm mă înconjoară,
Parcă... vioară cu vioară
Cântând: „E vremea de-nviat“!

Și, ca o blândă simfonie,
Se-ntinde, cucerește tot.
Se crapă scoarța pământie,
Când izbucnesc cu bucurie,
Scăpând din iarna cea pustie,
Iar... să-nflorească, toate pot!

Și, cele moarte pentru-o vreme,
Ies vii, ca din mormânt uitat!
Ce voce știe să le cheme
Și ce putere să le-ndemne?
Ies muguri din... uscate lemne,
Strigând: „Și noi am înviat!“

Din chivotul seminței, iată:
Răsare noul trup de har.
Țărâna l-a ascuns odată,
Dar, într-o clipă minunată,
Viața binecuvântată
Se ’nalță-nvingătoare iar!

Și nu pot să mă pierd de visul
Ce sigur se va împlini,
Căci Fiul Tatălui, Promisul,
Învins-a Moartea și Abisul,
Iar Duhul slavei Lui, Trimisul,
Cândva, din morți... ne va trezi!

Metamorfoză

Ca un cocon cuminte, sunt ascuns,
Sub firul de mătase ne-ntrerupt,
Îmi pare cocoloșul îndeajuns.
E-aproape de sfârșit ce-am început.

Sunt tot mai diferit de cei din jur,
Vorbesc o altă limbă, ne-nțeles,
Și, cum nu vreau din timpul lor să fur,
Nu mai explic... și singur, stau mai des.

Încerc în rânduială să îmi las
Ce-am mai țesut, sau poate-am încâlcit,
Nu-mi seamăn nici la chip, și nici la glas,
Și-orice schimbare mi-o pândesc uimit!

Inexplicabil, însă... nu sunt trist
Și nici ursuză nu e firea mea.
Eu prețuiesc minunea că exist,
Metamorfoza n-aș numi-o... rea!

Mă rog, pe dinăuntru, ne-ntrerupt,
Sunt sigur că mă vezi și că mă știi.
Știi cât Te-aștept! Să-Ți fiu întreg plăcut
Crescut-au aripi! Le deschid... când vii!

Aproape de țel

Aproape de țel ne simțim prea ferice
Și mâinile-ntindem spre el s-apucăm,
Dar țelul dispare și-n fum se preschimbă,
Cu mâinile goale din nou ne aflăm!

Aproape de mal suntem în siguranță
Și luntrea conducem spre el s-ancorăm.
Dar țărmul dispare departe în ceață,
Și lupta cu valul din greu reluăm!

Avem doar un pas până la fericire,
Vom ține-o în mâini chiar așa cum voim.
Ajunși însă-acolo, cu-atâta uimire,
Himere, cenușă și lacrimi găsim.

Dar noi n-avem voie să-ncredem tăria
Nădejdilor noastre în lucruri sau vremi.
Deasupra de tot stă Cristos, Bucuria,
Mai scump decât tot ce-am crezut că avem.
Mai scump decât tot ce-am fi vrut să avem.
Mai scump decât tot ce-a părut că avem.
-------------------------
Iuliana LEONTIUC
Timișoara, august 2022

Web Analytics