SUFLETUL DIN LILIAC

De ce-ai plecat tu, oare, printre îngeri?
Ce loc vei fi găsit acolo-n cer?
Căci uneori te văd când tristă, fulgeri
Sau ningi din ochi preasfântul lăicer.

Te simt atunci când sufli cu putere
Vântul schimbării peste cei rămași
Și-n lumea cu podoabe austere
Tânjesc să îți aud sfioșii pași.

Iar glasul tău, magică melodie
Îmi cântă-n minte ca-ntr-un gramofon
Și-n ochii mei, ființa ta mlădie
Rămâne-o hologramă-n fotofon.

A înverzit într-un târziu pământul
Atât de crud și viu, cum e brotacul
Și-ncep să te respir când bate vântul
Pentru că a-nflorit și liliacul.

Și caut de o vreme prin vitrine
Măcar o sticlă cu parfum de viață
Să îl vărs cu speranță peste tine...
Să mai avem măcar o dimineață.

Să mă asculți și să mă iei în brațe
Și să îmi spui să lupt până la capăt
Și într-o lume plină de paiațe
Să-mi țin pân' la final, sufletul proaspăt

Să-mi spui că dintre toate, demnitatea
Mă va purta curat oriunde-n lume,
Și că mereu îmi voi găsi dreptatea
În inimă și-n mările cu spume.

Să mă înveți și-acum, printre războaie
Tot cu blândețe și cu eleganță,
Că voi stârpi șuvoaie de noroaie
Cu mintea-mi ascuțită și speranță.

Și să îmi spui să fiu ce vreau, ce sunt
Și nici o stavilă să-mi stea în cale,
Cu cât îmi e mai greu, să-nvăț să-nfrunt
Cuvinte, ură, dureri și pumnale.

Să mă încurajezi când cad suprem
Și când mă mistuie focul de cremeni,
Să mă ridici cu sufletu-ți boem
Și suflul tău în lume să îl semeni.

Să fii aici...nu să-mi apari în vis.
Să fii reală, nu o amintire!
Te rog să te întorci dintru abis...
Mă doare să te știu în cimitire!

***
Am înțeles, ți-ai găsit casă-n cer
Deși îți era frică de-nălțimi;
Mi-e tare dor și îndrăznesc să-ți cer
Din ale Eden-ului adâncimi,
Din palma ta, caldă și ivoire-ie
Atingerea pe umeri-mi răpuși,
Să îmi apari ca într-o reverie
Și să cobori din norii nesupuși.
Să-mi înflorești în orice primăvară
Indiferent de ce aduce veacul,
Căci ești atât de vie-n viața mea
Mai ales când e-n floare... liliacul.

BEȚIE

M-am îmbătat din nou aseară
Cu stropii violeți din călimară
Și-au scos din mine, iarăși, mii de gânduri
Ce se absorb în cer și pe pământuri.

M-am îmbătat, nu m-am putut abține
Deși bețiile îmi sunt puține.
Și-am delirat în versuri și poeme
Ce m-apăsau ca grelele edeme.

M-am îmbătat cu vise și credință
Sau poate cu-o bucată de dorință,
Care s-au risipit în dimineață,
În roua rece și-ntr-un nor de ceață.

M-am îmbătat cu sângele-mi isteric
Ce-n goana-i, scrie câte-un vers homeric
Și țese-o pânză bine închegată
Văzută, însă parcă prea negată.

M-am îmbătat cu false universuri
Care n-aveau nici sens, nici înțelesuri,
Iar zorii, ridicatu-le-au basmaua
Și stinsu-le-au cu razele lor, steaua.

M-am îmbătat... căci uneori prea doare
O lume-ngenuncheată de ocare...
O lume-n care-ncet ne sinucidem
Când prea naivi, sufletele ne vindem.

Beția-mi se numește poezie
Și curge ca licoarea marmazie
Din ochi, din buze, suflet și din minte,
Din cugetare și din simțăminte.

TÂMPLE

Se odihnesc tâmplele-n palme
Ca două inimi aiurite
Grele de somn și prăfuite
În dimineți târzii și calme.

Se zbat ca valurile-n stâncă
Străfulgerate de emoții,
Sfârșite-n gravele comoții
Ce fac tăcerea mai adâncă.

Își cântă din cântarea lumii
Când sunt atrase de pământ,
Secate parcă de cuvânt,
Își descompun pe rând atomii.

Se adâncesc în cugetare
Și își plâng visele zdrobite
În episoadele grăbite
Ce nu-și dau voie la uitare.

Se dor, zvâcnind, una pe alta
Și își împart pe rând blesteme
Zvârlindu-se în anateme
Cioplite în destin cu dalta.

Se mai iubesc din când în când
Platonic, fără să se-atingă.
Și-ncet încet, încep să stingă
Durerea incizată-n gând.

PARALELISM

În lume, zilele se scurg;
Despre războaie cântă psalții
Dar de ce oare unii sunt
„Mult mai egali" decât sunt alții?

În viață, sunt realități
Ce nu se întâlnesc vreodată:
Prima, trăită-n verități
Iar alta-n filtre coafată.

În minți, creionăm utopii
Cu fericiri și fără foame,
În timp ce glasuri de copii
Suspină...fiindcă nu au mame.

În suflete, simțim invidii
Născute-n ochii doritori,
Prin buze pline și perfidii
Cu măști de binevoitori.

În noi, suntem complet duali
Dar ne-afișăm numai o parte
Din androginii mutuali,
Crezând că viața n-are moarte.

În cer, se-nalță, paralele,
Din fiecare, două lumi:
Una-mbrăcată în lalele
Iar alta-n griuri de furtuni.

ORBI DIN NAȘTERE

Voi nu vedeți că se moare de foame,
de spaimă, de durere și tristețe?
Pare că nu sunteți născuți din mame
ci din sticloase și reci eprubete.

Voi nu vedeți că nu sunt bani de pâine?
Copii care-și blestemă existența
și care speră doar că până mâine
nu le va fi ucisă inocența?

Voi nu vedeți copii ce n-au lumină
și care-nvaț-a scrie-n lumânare?
Vă place neștiința cum domină
căci nu au cărți, caiete și penare?

Voi nu vedeți cât de penibili sunteți
când dați o pâine celui care n-are
și-n drumul ei spre mâna lor, purcedeți
La poze pentru-ai voștri lauri
și-a lor consternare....?

Voi nu vedeți de sus, de la pupitre,
din prea impunătoarele fotolii
că-n țară curge boala-n mii de litre
și ninge cu fulgi negri printre dolii?

Voi nu vedeți bătrânii hipotermici
care munceau din zori și până-n noapte,
vânjoși atunci, acum niște anemici
nerăsplătiți după ale lor fapte?

Voi nu vedeți morțile din spitale,
de pe șoselele turnate-n ciudă
ca niște rollercoastere letale
ce-i vând pe oameni morții, ca o Iudă?

Voi nu vedeți justiția murdară
atât de siluită pe la colțuri?
Violatori de drepturi, plini de-ocară,
nimicuri îmbrăcate în gablonțuri?

Voi nu vedeți multimilionarii
cu conturi inflamate-n vremuri grele,
spălând galbeni din mafie, murdarii,
plătind cu ei puternice umbrele?

Voi nu vedeți? cultura stă să moară!
Ascunsă printr-un teatru, printr-o carte!
Doar nuditatea crasă vă-nconjoară;
Iar arta-i pentru noi, tot mai departe.

Voi nu vedeți nocturne ordonanțe
ce ies cu semnătura mâinii voastre
și-nrobesc muritorii cu creanțe,
făcând zile din nopțile albastre?

Voi nu vedeți copii ce nasc copiii
fără vreun drept la o viață decentă,
ce tranzitează centre și familii
purtând cu ei o dureroasă-amprentă?

Voi nu vedeți cum se taie pădurea,
plămânii vieții pe-un pământ drogat?
Prea v-ați făcut prieteni cu securea,
și-ntreg hotarul vi l-ați arogat.

Voi nu vedeți, nicicând nu ați văzut!
Nici voi și nici cei dinaintea voastră!
Tot ce-ați făcut, pe noi ne-ați decăzut
din drepturi, pentru tihna „dumneavoastră"!

Voi nu vedeți că tot noi vă plătim
prostia, neștiința și-ngâmfarea?
Amenințați să nu ne răzvrătim,
ne plecăm capul și cu el, onoarea.

Voi nu vedeți și credeți că nu știm
că suntem turmă pentru sacrificiu,
că ne considerați proști și naivi
și ne privați de toate, din oficiu.

Voi nu vedeți mult dincolo de voi;
Promisiuni mascate-n empatie
Către cei ce trăiesc în penurie,
Pentru că sunt la carul vostru, boi.

Voi nu vedeți acum, de la tribune;
Probabil c-ați ajuns puțin prea sus.
Și nu gândiți c-or vrea să se răzbune
Toți cei pe care mârșav, i-ați supus.

Voi nu vedeți și înțeleg de ce:
sunteți prea slabi pentru realitate.
Se va mai scrie poate adevărul
prin vreun ziar sau poate prin vreo carte.

Voi nu vedeți că vulgul vă aclamă
doar pentru-al vostru status actual.
Veți fi și voi o poză într-o ramă
scuipat și înjurat eventual,
ca pe un rău infect, rezidual.

ÎNGERI CĂZUȚI

Acum mi-s îngerii de tot căzuți
Peste pământ, cu aripile frânte
Paralizați, cu tălpile desculți
Și cu aortele goale și strâmte.

Coboară cerul parcă în țărână
Nu mai există aer, e doar vid,
Din tot, ce poate oare să rămână
Decât nimicul palid și livid?

Nu se aude nici măcar în vis
Bătaia caldă și fină de aripi,
Când îngerii semnat-au în zapis
Și-au și pierdut puterea de-a sclipi.

Au căzut toți, ca frunzele în toamnă.
Cine mai poate oare să-i ridice?
Când grav, toți muritorii îi condamnă
Și îi lovesc în inimă, cu bice.

Pierduți în umbre și în întuneric
Emană rar miros de iasomie,
Din ce în ce mai stins, parcă himeric,
În lumea înecată-n anemie.

Și-au asumat toti muritorii roluri
Suflând tăios, ca un vânt alizeu;
De ce cad îngerii astăzi în goluri?
Căci orice om... se crede Dumnezeu.

MAI STAI...

Cum e să ai miez de Luceafăr
În inima-ți monumentală
Ce ține strâns, ca într-un cufăr ,
Târziu, iubirea magistrală?

Cum e să fii soare și lună
Într-un crâmpei de universuri?
Și adiere și furtună
Hrănită cu picuri din versuri?

Cum e să ai tot ce-ți dorești
Dar ce-ți dorești să nu mai ai,
Să simți și să trăiești povești
Iar pentru ceilalți să fii rai?

Cum e să fii pentru că sunt
Și cum să fiu pentru că ești
Un câmp de frezie cărunt
Ce sufletul, duios, mi-l crești?

Cum să iubești un trup defect
Ce poartă-n el nucleul frânt
Al unui chip grav imperfect
Pe care-l vezi doar prin cuvânt?

Cum e să-nduri desăvârșirea
Acestei minți fulgerătoare
Care-și găsește izbăvirea
În tine, ochiul meu de soare?

Cum e să poți privi-n neant
O hologramă efemeră
Tu, o sclipire de atlant
Iar eu, doar o diformă sferă?

Cum să te las să nu mă știi,
Cum să te las să nu mă ai?
Când ochii mei, ce-au fost pustii
Mereu vor spune să mai stai...

TU VREI...

Tu vrei să mă dezbraci de ale mele
Și să mă-nvălui numai în petale.
De ce să crezi că-s una dintre ele,
Sau poate floarea dimineții tale?

Tu vrei să mă răsfeți cu amănunte,
Să-mi bucuri inima cu frumusețe,
Fără să știi că dintre toate, una
Mă umple de frumos și de finețe.

Tu vrei să-mi pui pământul la picioare
Așa cum poate și eu ți l-aș pune,
Pe stinse recviemuri de vioare
Sub fantezia soarelui ce-apune.

Tu vrei să mă reconstruiești din vise,
Din ce am fost sau din ce pot să fiu,
M-amesteci cu mireasma de caise
Și cu apusul mut și marmaziu.

Tu vrei să fiu acolo unde timpul
A inversat decenii în istorii
Și mi-a pictat pe-o frescă udă chipul
Pe care plâng adesea, noaptea, norii.

Tu vrei să-mi dai oricât, oricum, orice
Podoabe cu inserții cobaltine...
Oare nu știi că-n nopți poetice
Nu vreau nimic, dacă te am pe tine!?

DACĂ

Și dacă te arunci în mare,
Găsi-mă-vei în adâncimi
Ca pe-un coral făcut din sare
Sau o epavă din vechimi.

Și dacă te înalți spre soare,
Mă vei găsi într-o scânteie
Fără suflare, care doare
Și arde suflete și zmeie.

Și dacă te afunzi în gânduri,
Mă vei găsi ascunsă-n aer
Ca holograma fără viduri
Ce nu înclină nici un taler.

Și dacă-n visurile tale
Din noapte sau în reverie,
Vei înnota printre petale
Cu-mbrăcămintea aurie,

Un licăr blând lipsit de vlagă
Fără parfum și fără formă
Și care simțurile-ți leagă
De efemera uniformă,

Va mângâia fără atingeri
Metafora dintr-un eseu...
Unde metafora ești tu
Iar textul scris stângaci... sunt eu.

CHIAR DACĂ

Sper că mă simți chiar și atunci când nu-s
Și că ți-apasă pieptul a iubire,
Iar mâinile mă mângâie-n apus
Într-o miraculoasă reverie.

Sper că mă vezi chiar și atunci când dormi,
Sub pleoapele-ți voi recita poeme,
Dansa-vom contopiți prin nori diformi
Și ne-om șopti metafore boeme.

Sper că m-auzi și-atunci când spun nimic
Într-o muțenie apăsătoare,
Căci ochii mei sclipi-vor sinonimic
Prin ceața ce ne-ascunde în fumoare.

Sper că rămân ascunsă-n al tău atriu
Ca antonimică malignitate,
Nu vreau aplauze, nu vreau nici juriu
Ci îmi doresc să-ți fiu eternitate.
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
12-13 august 2022