Cristina HOROTAN: SCRISORI CĂTRE RAI (POEME DE MARTIE)

HOROTAN Cristina xMUZA MEA

De mă-ntrebi cine mi-e muză, într-o lume-aglomerată,
Blasfemie-i pentru mine! Muză-mi este lumea toată!
Tot ce este, tot ce mișcă, tot ce cântă sau vorbește,
Ce iubesc și ce îmi place... ce e trist, ce mă urăște.

Mă inspir din dimineață, din amiază sau din seară,
Din soare, stele și lună, din toamnă, iarnă și vară.
Din iubiri demult apuse, din iubiRea vieții mele,
Din succese și eșecuri, din urât și din modele.

Din doi îngeri blonzi și magici, din tumultul vieții noastre,
Din părinți, bunici, prieteni, din ape tulburi și-albastre.
Din prezent și din istorii, din legende și din basme
Din natura-ncântătoare, din miresme și miasme.

Muză mi-e sălbăticia, pădurea, câmpia, munții,
Marea cea nemărginită, păcătoșii dar și sfinții.
Vântul, ploaia, ceața, neaua, fulgerul și tunetele,
Anul, luna, săptămâna, zilele... minutele.

Muză îmi sunt chiar și eu mie; mă inspir pe mine însămi,
Căci pe-a mea o știu mai bine, dintre-atât de multe inimi.
Și privind la ce există, inundată mi-e ființa
De ideile-n cascadă care-și curg pe rând... credința.

MAME

Încântătoare creaturi, purtăm în noi magia lumii!
Cântând, prin naștere și chin, misterioasele acorduri.
Inegalabilă putere ducem cu noi, de la-nceputuri;
Cele din umbră, anonim, ce pulsăm viață-n mii de inimi!
Mirobolante arătări! Purtând pe umeri greutăți
În mutul veșnic și-absolut, interminabil și absurd.
Pe drumul cu cărbuni încinși, înaintăm biruitoare
Cu tălpi din piele bătucite, prin vânt, arșiță și ninsoare.
Ambrozii ninse din Olimp, răspunzătoare pentru viață,
Eterne-n spațiu și în timp și veșnice-n orice prefață.
Nemuritoare în memorii și-n sufletele de copii,
Raze de soare-n orice vreme și-n orișicare anotimp.

SCRISOARE CĂTRE RAI

Dă-i sufletului meu, aripi de înger, Doamne
Să zboare pân' la Tine, la poarta dinspre rai
Să poată să aducă răvașul unei toamne,
Sfârșită-n crunta iarnă dar fericită-n mai.

Eliberează cerul de corpuri pământene,
Să mă ferești în zboru-mi de fiare și de măști,
Măcar acolo sus, să nu mai văd blesteme
Și neguri închistate în fioroase găști.

Să mă ascunzi de tunet, de fulger și de ploi,
Căci n-am atâta forță să pot să-mi iau marama,
Și-apoi numaidecât, vreau să zbor înapoi
La cei ce mi i-ai dat și care îmi spun "mama".

Ți-am scris în versuri calde, cum e pe pământ,
Și cum umanitatea se scurge în adâncuri,
Cum oamenii sădesc în suflete doar vânt
Și cum esența vieții se mistuie în focuri.

Cum dragostea de semeni s-a transformat în ură
Și ura-i îmbrăcată în haina dragostei,
Cum pe Pământ nimic nu mai e-n formă pură...
Iubirea-i desuetă... credincioșii, atei!

Iar scopul nostru este să construim imperii,
Să fim pe scena lumii prestigioși actori,
Iubiți în aclamații, deși din noi, nici unii
Nu pot să zboare singuri, răzleț, până la nori.

Ne ridicăm hoțește, călcând oameni și nume
Și trimitem spre dânșii cuvinte care dor...
Și una cu pământul facem această lume,
Privind cu ochii noștri cum minunile mor.

N-am înțeles nici astăzi cum să ne ducem traiul.
Rămânem, în esență... niște neputincioși,
Nu mai iubim câmpia, nici marea și nici plaiul
Și sufocăm viața, că niște ranchiunoși.

Este bolnavă lumea, de vag și de pustiu...
Și-n fiece secunda un om își spală fața
Cu lacrimile-i calde din ochiul pământiu
Sperând ca-n viitor să se ridice ceața.

În agonie suntem, cu toții, deopotrivă
Încarcerați în patimi și boli ucigătoare
Și ne luptăm cu viața ca într-o ofensivă
Fără de capăt parcă, cu sufletele-amare.

Eu nu știu cum se vede din cer, de printre torțe,
Și nici ce plănuiești să faci cu omenirea,
Însă aici, pe Terra, e un concurs de forțe
De la care Tu, Doamne, întorsu-ți-ai privirea.

Ascultă-al lumii freamăt! Ascultă Universul!
Care azi, pentru oameni, e parcă limitat...
Nimic nu ne ajunge... greșit ne este mersul...
Pământul e ca Tine... de toți abandonat.

TRĂIND ON-LINE
(Fără rimă)

Acum, mai mult ca niciodată, de câtă vreme-i vie lumea
Lipsește-a vieții mare parte în care ne îmbratișam...
Și inspiram în nări mirosuri din variatele parfumuri
Ce ne treceau prin noi emoții împrăștiate-n diafan.
Lipsește omul dintre oameni, prietenia din peisaje,
Căldura mâinii strânsă-n mână și simfonia unui glas,
Zâmbetul cald în mii de raze, grimasa unei zile surde,
Tot ce era umanitatea, ascunsă sub o mască, azi.
Acum, mai mult ca niciodată, realul este ireal.
Trăim idei și sentimente, concepții...numai în on-line.
Îndepărtare-a luat locul unui normal nedefinit
Râvnit prelung și plâns o vreme, acum... uitat și adormit.

*
Pe servere ne trăim ziua, că-i fericită sau e tristă,
Miros de taste și ecrane în locul celui dintre noi,
Emoții virtuale în mii de pictograme și-n roiuri de pixeli,
Păreri absurde sau haine curg în șiroaie de singurătate.
On-line se face astăzi totul, de-i dragoste sau de-i război...
De e politică sau presă, justiție sau medicină...
Că știm sau nu despre ce-i vorba,
C-avem sau nu ceva de spus,
Etichetăm fără oprire și judecăm fără sfială
Crezând că suntem protejați de masca unui ecran
Chiar dacă dincolo de el e un univers bolnav-înșelător.

ARTIȘTI

Din câte arte sunt prezente-n lume
Și câți artiști, cu nume cât un dom,
Cea mai iubită artă pentru mine
E-aceea-n care artistul este om.

Căci arta lui e sinceră și pură,
Un manuscris pe inimă-nsemnat
Creat când din lumină, când din umbră
Conceptul autentic, lumii dat.

Și uneori....artistul este lacom
După aprecieri și falsă faimă...
Puțini sunt cei ce-naintează molcom,
Iar arta lor le este sfântă mamă.

Dar cei din urmă-s înșiși darul vieții!
Dezvăluindu-și inocent ființa,
Plutind suav pe valurile sorții,
Iubind oamenii, viața și credința.

Eu cred că cea mai rară dintre toate
Și cea mai încercată în vechime,
E arta care cu sinceritate
Refuză regulilor să se-nchine.

În epilog...cum definesc eu arta?
Oglinda unui sentiment bonom...
Curtea unde-i mereu deschisă poarta...
Și-n ea, privești sufletul unui om!

O VISĂTOARE...

Foarte interesantă întrebare:
De ce m-oi fi născut eu, visătoare?
Să-mi proiectez ca într-o hologramă
Că oamenii ar fi toți, ca o mamă?

Cu ochii larg deschiși, să privesc lumea
Asemeni unei utopii, minunea
Visată-n recurență până-n ziuă
Înviorată blând de roua fină.

Să văd căldura într-un glob de gheață!
Și când mi se înfundă drumu-n față,
Să-mi construiesc imaginar cărarea
Ce îmi conduce tandru căutarea.

Și deseori să văd în oameni sumbri
Scânteia..ce locul vrea să-l ia umbrii
Căci i-a cuprins din pură neputință,
Frustrări, invidii sau din rea-credință.

În toate văd un rost și-o-nvățătură,
Chiar și atunci când viața-i o tortură.
Nimic nu-i drept, decât să fii cum ești
Deși scenariul...nu e ca-n povești.

Visez că lumea-i altfel decât este...
Ca-n mintea mea..cu creaturi celeste..
În care peste tot văd doar iubire
Și bunătate în întreaga fire.

Zic: să trăim în partea luminată
Și să ne purtăm inima curată!
Căci des mă-ntreabă glasuri boierești:
Fetițo, tu pe ce lume trăiești?

Iar eu răspund timid, că-n lumea mea,
Pictată cu o pensulă de nea,
Și cu vopsea din pulbere de stele,
Pe-o pânză din țărâna mamei Terre.

OAMENI ȘI MĂȘTI

În fiecare zi, în treacăt
Pe străzi, puzderie de oameni.
Unii vioi, cu obraji rumeni
Alții pierduți, ajunși la capăt...

De-atâtea ori m-am întrebat
Cum să respiri nefericirea?
Căci până-acuma, nemurirea
Pentru noi toți, n-a fost un dat.

Cum să ignori că încă-i viață
Pe-acest pământ bolnav de lume?
Că noi suntem mai mult de-un nume
Învăluit prea des în ceață.

De ce să nu fii fericit
Când inima încă-ți mai bate?
Când viața poate să-ți arate
Ca ești aici...că n-ai murit.

Apoi, în timp, am înțeles
Ingenioasa făurire,
Mai mare-n simț ca în gândire,
A Domnului ce ne-a ales...

În valuri aprige ne scaldă,
Și în tornade ne dă drumul
Iar în final...rămâne fumul
Încețoșând inima caldă.

În fiecare zi, în treacăt,
Când văd tristețe sau durere
Răspund în mintea-mi cu tăcere
C-am fost și eu în acel freamăt..

Nu judec dacă văd grimase
Și înțeleg când fiecare,
Pătruns de griji și de-ntristare,
Alunecă spre tonuri joase.

ADEVĂRURI

Adevărat e că ego-ul
Să se simtă validat,
Are nevoie de onorul
Adus de orice prostănac.

Adevărat, că-n orice speță,
Oricine se dă știutor
Și cu un cârâit de gaiță
Propagă dumele-n popor.

Adevărat, că fiecare
Vede în curtea celuilalt,
În timp ce-și ascunde gunoiul
În găurile din asfalt.

Adevărat, că judecata
Celor ce-i știm, sau nu ii știm
E mai ușoară decât cartea
Ce refuzăm să o citim.

Adevărat e că ne pasă
Mai mult de viața altora,
Dacă a noastră e-o angoasă
Și nu poate-a ne onora.

Adevărat, că uităm sensul
Miracolului ce ni-i dat,
Și întinăm crunt sacrificiul
Ce-n Biblie e consacrat.

Adevărat, că ochelarii
De cal, pe care îi purtăm
Sunt semnele unor armoarii
Îngustei minți ce-o posedăm.

Adevărat, că josnicia
Stă-n gurile cele mai mari
Care își arată prostia
Sonor, ca niște toboșari.

Adevărat, că cel ce-arată
Cu degetul spre celălalt,
Nu s-a privit măcar o dată
În vreo oglindă de smarald.

Adevărat, că spectatorul
În scaun moale, tapițat
Nu dă nici doi bani pe actorul
Ce piese-ntregi a învățat.

Adevărat, negura-i groasă
În zilele ce le trăim.
Manipularea-n noi îndeasă
Tot ce n-ar trebui să știm.

Adevărat că n-avem scuze
Că-n neoameni ne-am transformat!
Pe scrierile ce ni-s "muze"
Semnează câte-un agramat.

Adevărat, că lumea-i plină
De-"aristocrați" și de-"ntelepți".
Lor le lipsește tușa fină
A celor cu-adevărat drepți.

E-adevărat că adevărul
Nu e general acceptat.
Iar gura lumii e ecoul
Care te face vinovat.

DUPĂ-NTRISTARE, BUCURIE

Născuți din mamă și din tată
Creștem, ne luăm viața-n mâini
Ne va fi greu măcar o dată...
Când mâncăm una și nu trei pâini.

Plutim pe-al climaxului valuri
Și ne-nalțăm biruitori,
Dar valurile țin de vremuri
De soare, furtună sau nori.

Iar în furtună valul crește,
Căderea fiindu-i abruptă.
Din al lui vârf, se risipește
Ce-am construit...și-ncepe-o luptă.

În ea, începem confruntarea
Istovitoare pentru suflet;
Și ce cândva era ca mierea,
Acum nu-i decât grav răsunet.

Și e-nnorată viața noastră!
Cu fulgere distrugătoare,
Și inima ni-i ca o piatră
Ce doarme-adânc pe fund de mare.

Și-oricât de dur lovește valul,
Și de va distruge chiar tot,
Abia atunci începe balul
Cu măști și fără antidot.

Avem nevoie de cădere,
Ca să putem urca din nou;
Să prindem iar din noi putere,
Să fim ușori...ca un linou.

Greșit cădem în disperare,
În panică și supărare.
Căci Dumnezeu, în lumea mare
După furtună ne dă soare!

Cu cât mai mare e durerea,
Cu-atât devenim mai puternici!
Cu cât mai mare e căderea,
Cu-atât devenim mai destoinici!

Să înțelegem că furtuna
Va fi risipită de soare.
Iar întristarea e arvuna
La bucuria cea mai mare.

CUVINTE

Sunt întrebări la care nu răspund,
Sunt cuvinte pe care nu le spun.
Sunt zile ce mă fac un muribund...
Și ca un soare palid, eu apun.

Și-n somnul meu, îmi țes atent cuvinte
Care să fie lumii un alint,
Să le pătrundă-n suflet și în minte,
Și spun ce simt, caci eu nu vreau să mint.

Iar când cuvintele-mi pot să rănească,
Eu pun o stavilă în fața lor.
Și las iubirea pentru toți să crească,
Cum e ofranda dusă zeilor.

Orice cuvânt, poate fi o magie,
La fel cum rană-adâncă poate fi.
Orice cuvânt, un rai poate să fie,
La fel cum altul, triști ne va găsi.

Ce zestre prețioasă ni-i lăsată
De Dumnezeu, nouă, oamenilor,
Să evităm lupta însângerată,
Prin dulcea-nțelepciune-a vorbelor.

Prin cuvinte, ne exprimăm iubirea,
Deși de multe ori nu ne ajung.
Și-am înțeles c-adesea și tăcerea
E un cuvânt puternic și prelung.

Mare păcat... să aruncăm cuvinte
Când ele bogăția noastră sunt,
Și putem construi cu ele-n minte
Orice, până-n cel mai mic amănunt.

Să folosim ce-avem, pentru iubire!
Pentru povești, poeme sau idei;
Astfel să rămânem în nemurire,
Prin frumusețea scrisă din condei.

RĂSĂRITUL

Cât de timid înaintăm în absolut
Și cât de-anevoios drumul ne pare,
Atunci când în speranțe ești pierdut,
În noua zi, iar, soarele apare.

Și-oricât de greu te-ar apăsa trecutul,
Și-n ochii celorlalți ești un înger căzut,
Să nu uităm nicicând că răsăritul
În fiecare zi, e un nou început.

Cât de măreț se-nalță dintre munții
Ce-adăpostesc enigme milenare,
Și dă blândețe inimii și minții
Iar în final, nimic nu ne mai doare.

Nici vorbele ce se vor înțelepte
Și care vor să taie-n carne vie,
Ieșind din guri cu sufletele mute...
Ce ura mea nu pot s-o mai învie.

Am îngropat-o-n cimitirul vieții
Adânc, cu slujbe și c-o lumânare
Și m-am rugat să ne transforme sorții
În bunătate și în alinare.

S-a dus cu noaptea și cu asfințitul;
A dispărut în magica uitare,
Și m-a găsit, curată, răsăritul
Într-o lumină plină de splendoare.

Cam ca o zi e viața noastră toată
Cu răsărit, ploaie, nori sau furtună.
Sfârșind apoteotic toate, iată
Într-un apus tronat de sfânta lună.

CUM...?

Cum să putem înainta
Prin resturi de umanitate?
Când tot ce toți iubeam cândva
Îl preamăresc pe "nu se poate"?

Cum să putem culege flori
Când primăvara nu mai vine?
Și fiecare zi, din zori,
Se poticnește-n pustiime?

Cum să iubim nemărginit
Când oamenii își vând simțirea?
Pe orișice....sau pe nimic,
Așteptând mândri mântuirea?

Cum să visăm în negre nopți
Zile frumoase și senine?
Când ni se-nchid cărunte porți
În față, semănând suspine?

Cum să mai credem ce-am crezut
Prin traume și suferințe?
Când din înalturi am căzut...
Ne-am prefăcut în neputințe.

Cum să mai ascultăm senini
Corul suprem de printre ramuri?
Când drujbele unor hapsâni
Ucis-au codrii-atâtor neamuri?

Cum să luptăm pentru dreptate
Când însăși ea e o minciună?
Pe cât de strâmbe, drepte-s toate
În lumea asta pur nebună...

Cum să mai crezi c-aceeași masă
Adună-n jurul ei prieteni?
Când Iuda, în trădarea-i crasă
Trăiește-n mii de pământeni?

Cum să continui?.... e-ntrebarea
Atât de grea și-apăsătoare...
Unde găsim, noi toți, salvarea
Într-un grotesc de vieți bizare?

Nu ne rămâne...decât să adunăm
În poale, așchiile lumii
Și cu lipici de suflet, să creăm
Copacul vieții...pentru viața firii.

POVESTE

Prin pâcla timpului, noi doi, de mână
Fără făclii luminiscente,
Înaintat-am împreună
În universuri transcendente.

Prin bezna înghițită-n aer, luna
Împărăteasa nopții mute,
Ne-a-ntins din întuneric mâna,
Ghidându-ne spre albe rute.

Iar ploaia caldă ne desfată
Cu picături vindecătoare,
În timp ce tandru ne îmbată
Prea sfintele raze de soare.

Prin fantezii cu licurici,
Ne-am dus cu fericire visul,
Iar enigmaticele frici,
Ne-au conturat, blând, paradisul.

Un tot am fost de la-nceputuri,
În dans, prin puf de păpădie,
Și-ai primăverii umezi aburi
Brodat-au povestea rozie.

În aurora dimineții,
Ne regăsim, patru de mână...
Apusul soarelui...și-al cărții
Ne va găsi tot împreună.

CE-O FI CU LUMEA?

Prea plină de ispite e scena vieții noastre.
Ispite de tot felul, de suflet și de trup,
Și cel mai des ne pare, că ne-aduc împlinirea;
Dar în esență, ele, sunt boli ce ne corup.

Prea multă libertate de vis și exprimare
Ne arogăm adesea, îngropând în noroi
Pe toți aceia care, din fericire încă
Sunt poate, în străfunduri, mai altfel decât noi.

Prea multă judecată și prea multe cuvinte
Rulăm fără regrete în spații populate,
Ca poate-poate unii, mai lenți în cugetare
Ne vor lua în seamă poveștile stricate.

Prea multă vanitate malignă ne inundă,
Și ni se pare poate că-i gratis - fără preț.
Însă din umbră, straja umanității moarte
Mai încasează-un suflet, ucigându-l, semeț.

Prea grea naivitate, în mintea celor care
Au renunțat orbește la pânze și culori,
Și au crescut în tonuri, când negre și când albe,
Intoxicându-și bravi, inimile-n orori.

Prea lași sunt vânătorii de faimă, denigrând
La orice pas, pe-oricine, cu-atâta vigilență
Iar vremurile curg în valuri tumultoase
Și nu vor ține cont de nici o penitență.

Suntem cu toții, totuși, niște bogați stăpâni
A propriilor vieți și stă în noi puterea,
Să le trăim frumos, senin și oportun.
Cât de greșit mai sună.... pentru prea mulți... „averea”!
--------------------------
Cristina HOROTAN
Șelimbăr, Sibiu
Martie 2021

Web Analytics