Carmen Cristina OLTEAN (Toronto, Canada) - SFÂRŞITUL CURCUBEULUI (POEME)

OLTEAN C CarmenDESTINUL ÎN CLEPSIDRĂ

În clepsidra mea nu s-a scurs doar timp şi nisip
S-au îmbrăţişat visele cu ziua şi noaptea
Le-am mânuit ca un zmeu purtat de vânt
S-au legănat mările aducând şi ducând corăbiile dorinţelor mele
A dansat vântul luându-mi cutezanţa la înălţimi de vultur
Am ajuns la Dumnezeu îngenuncheată de atâtea ori
Şi zâmbetul lui era soarele care coace lanurile, strugurii, piersicile
Am căzut de atâtea ori de sus
Mai grea trânta, mai mătăsoasă iarba, mai mare izbânda
Şi după plâns, şi după agonie, Dumnezeu bunul mi-a arătat
Ca EL este susul şi josul şi EL este între aceste călătorii
Ca EL este călătoria sub soare, este cerul, neantul, oceanul
Şi EL s-a scurs cu mine în clepsidra, ţinându-mă de mână,
Îmi dădea pâine, struguri şi piersici coapte.

CE POT DĂRUI EU

Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!
Porțile raiului nu au lacăte
Ele se deschid cu har dumnezeiesc
Cules de-o viață dăruită.
M-am rugat lui Dumnezeu
Dacă am un dar pe pământ, să mi-l arate
Să pot a dărui cea mai frumoasă trăire de nemurire.
Nici cerbii nu știu adâncimea
Când sorb din izvoare secrete de ei descoperite
Nici florile nu-și cunosc înflorirea
Fără zâmbetele lui Dumnezeu
Nici pădurea nu își cunoaște adâncimea, tezaurul
Adăpostul copacilor, vietăților, secretelor.
Mi-ai dăruit o viață pe pământ, un sfânt legământ!
Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!
Nu este har mai mare ca dăruirea
Nu este har mai mare să cauți această lumină sădită în tine.
Întreabă mereu: ce pot dărui eu?

VIOARA

Vioara este încă vie
A fost copac ales, sacrificat
Un testament lăsat
Să reînvie sufletele.
În muzică ce-o va crea, în mâini alese
Cuminecare, minte omenească
Ce mânui vioara cu note divine
Din care zboară muzica măiastră
Pe aripi întinse înalță duh
Să pună cuib de iubire în inima noastră.
Copacul devine vioară
Vioara devine muzica sublimă
Muzica ajunge în inimă
Viaţa continuă, copacul trăieşte.

VIAŢA ÎN CLEPSIDRĂ

Test după test viaţă te scurgi
Ochiul tău se teme de clepsidra de nisip
Clipă de clipă galopează, mustangi neobosiţi
Domesticiţi sau nu, vrem să muşcăm adânc din viaţă
Gust învăţăm, dulce, acru şi amar
Viaţă, căprioară jucăuşă, căprioară sfioasă, căprioară temătoare
Tu ştii că e un vânător dibaci ce pândeşte
Cu puşca lui curmează vieţi
Răpeşte mamei puiul, pădurii viitorul
Împerechere-n dans, bucurie şi durere
Viaţă cu suflu, puşcă cu glonţ…

TRANSFORMARE

Am întâlnit un lup ce a devenit căprioară înduioșată
A învățat să mângâie, să se joace, să iubească pădurea
Nu mai înțelegea nici hrana ce altădată îi era hrană
Simțea, trăia cu mușcăturile lui,
Acum erau înduioşate în trupul căprioarei
Nu mai știa de foame, se înfrupta cu blândeţea căprioarei
Dansul, jocul, pădurea nu mai era loc de vânătoare
Era loc de desfătare, flori, mister, fluturi, cer, soare
Și dintr-o dată, a ciulit urechea, era sperioasă
Simțea o primejdie și-a vrut să fugă ca fostul lup agil
Simțindu-se felin, duios, și-a zis
Eu mă confrunt cu acest lup fioros
Trebuie că-l știu, eu ca EL am fost
Și-a stat, a pus privirea în ochii lui flămânzi
Prelung, plângând, duios
Nu simțea mușcătura prezentă
Simțea doar o iubire ardentă…
Sângele rănii îi spunea, a fost scurt, divin, frumos
Căprioară, felină duioasă, ai dobândit somn în eternitate...

PLUMBUL FINAL

Adăpostesc o căprioară în mine
Și un vânător iscusit cu pușca lui
Adăpostesc și pădurea, vântul, cerul, soarele;
Izvorul șoptește basmele lui din baierele pământului
Am deschis ochii lângă mama și tata
Am descoperit lumea zi de zi
Începi cu joaca, cu gânguritul, iubirea, îmbrățișarea
Încet și sigur temător devii în viață
Descoperi că surâsul îngheață la vederea vânătorului
Ai zile cu soare, ai zile când iei plumbi
A rămas un plumb în inimă, înveți să trăieşti așa
Nu curge sânge, este o dâră invizibilă multora
Îți pictezi viața, bucuria, necazul,
Înveți să adăpostești plumbul, trofeul inimii tale
Tu știi cel singur cât doare, tu singur îți știi cicatricea
Alții vin și trag un alt plumb, peste același plumb,
Inima reverberează, adună, a făcut din primul o vioară
Din al doilea un saxofon
Deja știe că are aproape o orchestră, se simte dirijor
Umblă să-și facă rost de contrabas, de tobe
Trăiește și setea de spectatori
De ce nu, de ce să se risipească așa…
Se trage cortină, emoții fibrilează, ce rupere de nor
Dansează sufletul gol, cu plumbul ce a primit alt plumb
Cinstește-ți vânătorul, cinstește-ți arsul pe rug
Dăruiește înapoi ce ți-a fost dăruit!
Menire, tu știi ce ai de împlinit,
Ovații, aplauze, vânători dichisiți
Lustruiți-vă pușca, aveți plumbi de tras,
Căprioarele vă așteaptă sfioase, plăpânde
Cu plumbul final, de bun rămas.

FLĂCĂRI ÎN VÂNTUL ZĂRILOR

Ce pasăre își iubește o aripă mai mult decât cealaltă?
Sau mai mult cerul unde zboară, unde își află menirea, unde întâlnește infinitul
Decât copacul în care își are cuibul și odihnă...
Nici un om nu ar trebui să se iubească mai mult pe sine decât pe altul
Singur ești ca urciorul care nu are apă, că izvorul sec ori fără însetat
Ce pământ e rodnic fără ploaia cerului și soare, ce grâne devin pâine fără acestea?
Care pădure e împlinită ca o mamă fără fiecare copac care o alcătuiește?
Ce umbră există fără aceștia toți laolaltă?
Unde e mărirea iubirii fără dăruire și ardere?
Totul ar fi în zadar ca flăcările-n vântul zărilor....

SFÂRŞITUL CURCUBEULUI

Am visat că visez
Şi nu ştiam dacă vroiam să mă trezesc
Şi dacă mă trezesc, în care lume să rămân
La începuturi eram într-un curcubeu unde lumea râdea
Fiecare râs dădea o culoare
Dacă nu se mai râdea curcubeul dispărea
Se făcea un deşert pustiu
Apoi oamenii deveniseră blazați de atâta râs
Ce mai era de făcut?
Au început să se încrunte, au apărut nori şi furtuni
A început să crească teama
Şi lumea a ajuns tristă peste noapte
Aşa că plângeau toţi pe rupte
Au învăţat să înoate în timpul plânsului
Dacă te sufocai şi mai isterică devenea lumea
Şi panica lumii a tot crescut
Era tot mai multă, fără sens
Un exces în exces
Şi panica a început să devoreze lumea
Nu mai apărea curcubeul nicăieri
Chiar dacă lumea şi-ar fi amintit cum să e să râzi...
Din visul în care visam
M-am ciupit, să mă trezesc…şi nu mă găseam nicăieri…

UITAREA VIE

Trebuie să uiţi, ce nu vrei să uiţi
Alegi să uiţi
Condamnat îţi sapi mormântul în tine,
Îngropi uitarea
Nu poţi să-l uzi
Buruienile năpădesc, te sugrumă, te chinuiesc
Tu nu poţi să uiţi, te amărăşti,
Eşti îngropat de viu
Faci paradă, eşti strangulat, încorsetat
Uitarea strânge, în cadere-ţi eşti înălţat
Pe eşafod eşti medaliat, tu ştii că n-ai uitat
Îţi aminteşte parfumul şi durerea
Sufletul îşi plânge mut nemângâierea
Te uiţi la trandafirii purpurii, însângeraţi şi parfumaţi
Înţelegi tăcerea spinilor
Uitarea ta nu te-a iertat…

RIMA VIEŢII

Rima vieţii, rima sufletului născut, bură în trup
Rima unduită în lanul de câmpie cu secera împerechere
Râs de vânt, râs de maci
Bob de grâu copt în pâine
Foc în duh arzând cu vreascuri de poezie
Doina cântă mierlele ursitoarelor flămânde
Să pecetluiască darurile sufletelor blânde
Tainele iubirilor clocotesc pe cerul aprins
În noaptea sânzienelor se scrie destin cu mister
Plânge o cucuvea, viaţa e pereche cu moartea
Cine va fi luat, cine va fi ridicat la cer
Bob de grâu împărtăşit în viaţă, FRÂNGERE
Ieşit din pământ, ridicat la cer
Strop de vin tămâios, sângele strugurilor, IERTARE
Suflet efemer
Rima aparte, viaţa şi moarte!
----------------------------
Carmen Cristina OLTEAN
Toronto, Canada
11 octombrie 2021

Web Analytics