Constantin MOLDOVAN: CIOBURI DE METAFORĂ (POEME)

MOLDOVAN Constantin 1aquq2SONET PENTRU MAMA

Atunci când te încearcă mari tristeți
Ajunge să rostești cuvântul „mama"
Că-ți piere, din privire, toată teama
Și poți păși, senin, prin dimineți.

Oricât de mare-ar fi, în suflet, drama,
Cea care are, parcă, șapte vieți,
La fel ca-n zorii primei tinereți,
Îți șterge ochii, -n lacrimi, cu năframa.

Și prinzi puteri atunci când ea se roagă
Să-ți fie ție bine, să răzbești,
Să nu te-atingă relele lumești;

Căci mama e ființa cea mai dragă,
Iar tu te simți un fel de semizeu
Și îți zâmbește, -n gânduri, Dumnezeu!

SONET PENTRU BUCOVINA

Aici e Țara codrilor de fagi,
Ținut de basm, cu turme de mioare,
Cu dealuri și păduri scăldate-n soare,
Cu oameni mândri și prieteni dragi.

Aici e Putna lui Ștefan cel Mare,
Lăcaș de-nchinăciune pentru magi
Și pentru cei ce-și poartă în desagi
Averea pentru viața viitoare.

Și tot aici e roșul de Humor
Și Voronețul nostru, -al tuturor,
Prieteni buni, aici mi-e rădăcina;

De-aceea vă invit, că nu-s sihastru,
În Țara mea de fagi cu cer albastru:
Hai, bateți palma...Pentru Bucovina!

SONETUL AMINTIRILOR

Cândva, târziu, înspre apusul vieții,
Cu doruri oglindite în priviri,
Rememorând trecutele iubiri,
Vom da tribut de lacrimi, iar, tristeții.

Vor reveni regretele-n trăiri
Și ne-om trezi, în roua dimineții,
Gândindu-ne la anii tinereții,
La chipul drag păstrat în amintiri.

Atunci vom înțelege, fiecare,
Că dragostea e chiar nemuritoare,
Iar tu vei reciti aceste rânduri

Și mângâindu-mi, fin, caligrafia,
Îmi vei privi, din nou, fotografia,
Îmbrățișându-mi sufletul în gânduri.

SONET ÎN AMURG

Când asfințește soarele-n amurg
Îmbrățișând, discret și tandru, luna,
Mă rog, așa cum fac întotdeauna,
La mult prea iertătorul Demiurg.

În lupta dusă, veșnic, cu Fortuna,
Am chiar abilități de taumaturg
Și simt, așa, cum versurile curg,
Spre a opri din suflete furtuna.

Nu am puterea de-a schimba destine,
Dar vreau să scriu din ce în ce mai bine,
Așa cum ursitoarea-mi prevestea,

Să luminez tristețea celor care
Mai pot visa, în asfințit de soare,
Cu gândul agățat în colț de stea!

SUNT ROMÂN

Eu sunt român și mai întâi de toate
Pământul țării mele îl sărut,
Dar nu-nțeleg de ce nu se mai poate
Să facem toți, în jurul țării, scut.

De ce atâta ură, dezbinare,
De ce un crez nu poate-a ne uni
Când știm că viața este trecătoare
Și nu avem mai multe Românii?

Se răsucesc strămoșii în morminte,
Răcnesc nepoții, încă nenăscuți,
Când ne pătrunde răul din cuvinte
Și ne zâmbim absurd de prefăcuți.

În lumea asta, prea de tot nebună,
Să nu ne vindem sufletul pe bani,
Iar moștenirea noastră, cea străbună,
S-o ducem mai departe peste ani.

Și-ncrezători, în ciuda rătăcirii,
Să ne-mbrăcăm, de mâine dimineață,
În straiele iertării și iubirii...
Popor român, trezește-te la viață!

LIMBA ROMANĂ

Limba română este-al nostru dar
Și mă închin, smerit, ca la icoană,
Să-alunge tot ce-i rău pân' la hotar,
Să vindece, în inimi, orice rană.

Limba română este-o floare rară
Cântată de poeții pricepuți,
Iar când vorbești despre popor și țară
E locul unde mergi să te-mprumuți.

Limba română este un izvor
Ce curge și nu seacă niciodată;
Poți defini, corect, cuvântul "dor"
Sorbind din apa lui, mereu curată.

Limba română e o rugăciune
Rostită și la bine, și la greu,
E sanctuarul de închinăciune
În care poposește gândul meu.

Oriunde-aș fi mânat de voia sorții
Nu voi ascunde, nimănui, mândria
De-a fi român...Și până-n clipa morții
Îmi va zâmbi, în suflet, România.

Iar dulcea noastră limbă românească
Îmi va sluji drept pernă de culcare,
Astfel încât și visul să-nflorească
În frumusețea ei nemuritoare.

DOAR EA

Cum viața însăși este o minune,
Am fost, de-Atotputernic, dăruiți
Cu cineva care veghează, -anume,
Să fim de cele rele ocrotiți.

Este o Ea frumoasă, cu E mare,
Icoană sfântă, zână din povești,
Fiind aceeași, veșnic protectoare,
Oriunde-ar fi, oriunde - însuți - ești.

Ne-a oferit o primă sărutare,
Veghindu-ne, apoi, destinul scris
Prin tot ceea ce-nseamnă renunțare,
Să nu cunoaștem sensul interzis.

Tot Ea ne-a învățat, întâia oară,
Să fim români, întotdeauna buni,
Purtând în suflet dragostea de țară,
Precum și neuitarea de străbuni.

Noi o iubim cu toată dăruirea,
Iar pentru Ea, desigur, noi contăm;
N-a zămislit ceva mai sfânt iubirea
Și e firesc o viață s-o cântăm.

Îngenunchez, să vadă-ntreaga lume
Și - sigur - orișicine își dă seama
Că toate-acestea poartă-un singur nume,
Iar numele acela este Mama!

CIOBURI DE METAFORĂ

Mi-au amorțit gândurile
Sub înaltul adâncului,
Iar zâmbetul se mai sprijină
Doar într-un ciot de lumină scăpătată.
Cuvintele refuză să mai zboare
Înspre pana poetului
Adormit la marginea durerii,
Cu inima spartă
În cioburi de metaforă,
Precum un zeu săgetat în aripi...
Doamne,
Smulge-mă din întunericul neputinței
Și îmbracă-mă cu veșmântul iertării
Pentru a-mi nemuri credința!

CINE ȘTIE...?

Cine știe, cine știe
Câte veacuri s-or mai scurge
Peste tine, poezie?
Timpul curge, timpul curge...

Cine știe, cine știe
Cine se va mai opri
Să recite, să mai scrie,
La o margine de zi?

Cine știe? Cine știe?
Ca și mine, altul, poate,
Îți va spune numai ție
Despre doruri destrămate...

Cine știe? Cine știe?
Cât mai sunt trădări pe lume
Tot prin tine, poezie,
Mai putem striga un nume.

Despărțirile-s amare,
Iar minciuna-i, încă, vie...
Vom putea învinge oare?!
Cine știe...?! Cine știe...?!

RAR!
(sonet retrogradus)

Ce scriu acum, cu drag, pe-un colț de gând,
E pentru toți acei ce cred în mine
Cu zâmbet, cu speranță în mai bine
Și le dedic sonetul...Surâzând!

Pe cei ce au privirile senine,
În preajma mea nu vreau să-i văd plângând;
Mă voi lupta cu răul orișicând,
Voi șterge lacrimi, voi opri suspine.

În viața pământeană totul trece,
Să nu ne îmbătăm cu apă rece,
Dar de-om cădea să nu rămânem jos;

Ce este-adevărat în veci nu piere...
Să-mprăștiem balsam peste durere,
Iubind...Așa cum știm noi mai frumos!
.............................................................

Iubind, așa cum știm noi mai frumos,
Să-mprăștiem balsam peste durere...
Ce este-adevărat în veci nu piere,
Dar de-om cădea, să nu rămânem jos.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece,
În viața pământeană totul trece.
Voi șterge lacrimi, voi opri suspine,
Mă voi lupta cu răul orișicând;

În preajma mea nu vreau să-i văd plângând
Pe cei ce au privirile senine
Și le dedic sonetul, surâzând,

Cu zâmbet, cu speranță în mai bine...
E pentru toți acei ce cred în mine
Ce scriu acum, cu drag, pe-un colț de gând!
--------------------------------
Constantin MOLDOVAN
Mânăstirea Humorului, Suceava
4 august 2019

Web Analytics