Adda NEAG: SCRISORI CĂTRE EUL MEU TRANSPARENT (POEME)

NEAG Adda AUG2019 AO SCRISOARE OARECARE

Scrisoare către eul meu transparent.
Știu că mai demult eram doar eu...
Știu că sufletul mi-e mai greu.
Știu că viața, râsul și durerea s-au schimbat.
Știu că moartea a fost de ajutor și le-a preschimbat.
Mai știu și că lacrimile mele sunt de fapt cuvinte de durere,
Și că pentru orice înger există un demon damnat.
Mai știu și că oamenii pleacă...
Și din păcate știu și că...
Oamenii nu se mai întorc.
Știu că o dată pusă o piatră, numai dispare.
Piatra de mormânt, de pe suflet și din respirație.
Mai știu că în viață aripi mi s-au rupt și tăiat...
Și oricât de mult n-am vrut, oameni din viață mi-au dispărut.
Și e greu poate de înțeles,
Dar parcă nu e un simplu demers.
Scriu și eu o scrisoare către eul meu transparent.
Te rog, ai grijă de ego-ul meu altern!

POSIBILUL MEU UCIGAȘ

Stau și te ascult...
Cât de dureros poate fi!
Sunt în clepsidra mea creată de tine,
Sunt o fantomă disperată după durere.
Poate mai ușor ar fi,
Dacă mai des ai zâmbi,
Dacă ai înțelege și tu puțin,
Că nu sufăr din plăcere și încerc să mă abțin.
Și poate să te gândești mai mult,
La mine și la sufletul meu impur.
Căci tu ești prezent în gândul meu demult.
Dar păcat că ție nu-ți pasă,
Că eu sunt puțin mai retrasă...
Sau păcat că e deja prea târziu.
Dar tot mi-e greu să-ți scriu.
Lumea mea e un loc crud,
Cu ochi căprui și gene lungi.
Obraji pufoși și glume fără sens,
Dar cu un suflet imens.
Cu un râs molipsitor,
Ce înnebunește orice scriitor.
Ce mă face să te prețuiesc
Și să te îndrăgesc.

TOȚI

Un înger mic străbate cerul,
Având o aripă ruptă.
Sunt șoapte aruncate înspre el,
Și plânge.
Moartea e singura lui scăpare,
Plânge și încearcă să trăiască.
Azi un nou val de durere îl distruge.
Parcă nici să se trezească numai poate,
Sau numai vrea.
Spre deosebire de alții,
El își invocă zeul,
Îl roagă, imploră și suprimă.
Nimic numai real...
În mintea sa pierdută-n van
În ochii săi demult plânși,
În viața lui ireală.
Și zâmbetul rupt.
În iluzia lui creată de mine,
Sunt o mică lovitură pentru omenire.

DEMONII

Am început să distrug din durere...
Am început să țip nopți la rând pentru a putea dormi,
Am început să urăsc pentru a supraviețui.
Am stat ore-n șir pentru a contura,
Frica din persoana mea,
Am stat zile-n șir pentru a creiona,
Moartea din umbra mea,
Am stat ani în șir pentru a profila,
Demonii din inima mea.
Acum sunt pregătită,
Nu mai pot da înapoi.
Timpul meu se scurge,
Lumea-n jur se duce,
Viața mea e pe o foaie scrisă,
Păcat că cerneala e doar o iluzie.
Și tot ce am scris e real,
Demonii mei au creat din nou ceva.
Dar păcat că...
Demonii și frica mi-au distrus persoana.

ȘTII CĂ !?
(Pentru Daiana și Paula
„O poezie despre viață, pentru că e frumoasă”)

„Știi că viața poate fi frumoasă?
Știi că poți fi fericită?
Știi că poți zâmbi fără a fi obligată?”
Normal că nu...
Ești închisă în cubul tău de durere.
Dar acum...ia aminte ce-ți spun:
Dimineața când deschizi ochii- bucură-te!
Iar seara când te pui la somn- amuză-te!

Știi, toate în viață se-ntâmplă cu un motiv,
Zâmbește, ai un vis de-mplinit!
Prețuiește orice clipă,
Lumea-n jur te vede diferită.

Știi, lumina discrepantă,
Din fiecare dimineață...
Ce te lovește pe față?
Trebuie iubită.

Știi, acei oameni care te sprijină,
Acei prieteni buni,
Trebuie prețuiți.
Poate viața nu e frumoasă prin ochii mei...
Dar cu sclipirea din ochii altora, pot supraviețui.
Și cu iubirea din inima unora...
Pot să ajung departe.

PIERDUT DEMULT

Clipe dulci-amar pur.
Cerul e plin de sfere imperfecte.
Omenirea parcă e ruptă din basme.
Mă simt ca într-o luptă nedreaptă.
E greu să nu te gândești la disperarea din ochii mei,
Văzuți prin ochii tăi pierduți.
Nici măcar căldura inimi tale nu mă face să respir.
Acum mi-am dat seama, că...
De fapt nimic nu e real.
Că nici zâmbetul tău nu e cum a fost la început.
Că nici dorința de a vorbi cu tine nu mai crește.
Că nici voința mea de a zâmbi nu poate fi salvată.
Parcă e prea mult pentru mine.
Trebuie să mă despart de o parte a mea.
Trebuie să elimin orice particulă de fericire.
Sunt eu, o umbră neagră a eului meu transparent.

CÂND...
.
Ori de câte ori deschid ochii, ar trebui să fiu fericită.
Dar știi e greu, când nu poți opri timpul.
Mereu m-a fascinat mitologia greacă.
Mai ales legendele, sunt locul unde pot evada.
De multe ori, sunt voci ce încearcă să te distrugă.
De multe ori, ai momente când monștrii din vise...
Sunt reali,
Când mirosul de cadavru viu te ucide.
Când probabil, mintea îți joacă feste...
Când orice paralizie în somn devine reală,
Când stai și te gândești unde vrei să ajungi...
Când ultima clipă a ta este ștearsă dinainte să te naști.
Și mai știi când?
Atunci când orice atingi se distruge...
Și totul doar din vina ta, a mea și a ei.
Te rog, nu mă lăsa să sper.

POETUL

Poetul nu e doar artă, e încă ceva,
E legătură fantasticoreală,
E imaginarul ce reda abstractul ,
E conotativul vieții. ,
E Un oarecare special,
Un eu,
Un tu,
Un el.
Toți suntem parte din tot,
Toți ne legam prin legături ionice.
Poetul redă, aranjează scrie și descoperă,
El e însuși poezia ,
Arta marilor oameni,
Arta lumii,
El e totul și nimic.

TIC-TAC

Pe când luna se strecura,
Pe cerul ce sclipea,
O rază de lumină distrugea întunericul ,
Și în inima pe toți ii lovea.
Pe când visele începeau să apară,
Și noaptea se instalase,
Doar liniștea se auzea...
Doar metafora orei pierdute, se mai deștepta,
Și ceasul singur ticăia..
Tic-tac..
Și totul se pierdea.
Și zâmbetul, și fericirea, și totul bun ce mai era,
Odată demult, asta sa
întâmplat,
Și toți uitați în vise frumoase au rămas..
Pentru ca lumea era un coșmar.

SFÂRȘITUL

Când stai și te gândești,
Sau sapi adânc în eternitate,
Tu parca mintea o rănești.
Când îți pui atâtea întrebări, despre lume..
Parca vrei sa afli mai multe despre tine.
Când stai singur și te uiți în oglinda,
Agonia primei clipiri ți se imprima..
Când vezi și simți scânteia nereușitei treceri,
Parcă îți aduci aminte de eșec.
Acum doar pâlpâitul ultimei bucăți de speranță, se mai zărește,
Și cum doar unii mai speră, restul uită.
Nu știu când, sau unde prima clipa a luat sfârșit.

DEZAMĂGIREA

Dezamăgirea din priviri, apare și aici.
Prin ochii perfectelor idealuri,
Adesea ne pierdem,
Iar prin transparența umbrei noastre,
Putem reda ura.
Și Întunericul care se zbate ,
Ar vrea sa ne copleșească,
Să ne doboare, să iasă la iveală
Nuanțarea sufletului nostru e compromisă,
Și asta e doar o premisă..
La finalul obscurei treceri,
Suntem nevoiți sa ne adaptam,
Să stăm și să ascultam,
Că totul se pierde.

ACUM

Când stai și te gândești,
Că drumul se poate opri...
Sau când stai și realizezi,
Că nu poți face nimic.
Parcă din vise nu teai
mai deștepta,
Lumea no
mai poți schimba.
Timpul singur se va deștepta..
Și tu stai, și stai.. Și iar stai.
Pata ce colora viețile lor sa
stins,
Și combinația ritmului sa
potolit.
A mai rămas doar o pânză goala
Și un portativ nefolosit.
Asta rămâne și din noi:
Ceva gol, ceva nefolositor.

FRICA DE OAMENI

De-a
lungul nopții ce străbate camera încet...
Și de-a
latul luminii ce dărâmă porțile întunericului,
Stăm noi, oamenii.
Parcă, și acum așteptând un semn,
O vorbă bună, ceva ce să ne îndrume,
Să nu ne pierdem.
Pentru a ne apăra,
Dumnezeu a trimis,
Un înger și astfel i-a zis:
„Ai grijă, tu pleci din Paradis!”
Printre oameni a trăit, și lumea a păzit,
Dar de tristețea lui, nimeni nu l-a salvat,
Pentru că Dumnezeu l-a
abandonat...
Ororile din adâncul sufletului le-a înfruntat,
Și de multe ori a câștigat, dar cu ce folos?
Singur a plâns de atâtea ori.
Și timpul trecea, și viața trecea, și floarea se ofilea,
Și în sufletul lui încolțea...
Ura.
Când floarea urii a înflorit..
Sufletului lui alb s-a stins,
Și acum numai e!
Și parcă la final a fost mai fericit,
când pe noi ne-a părăsit.

SÂNGELE MORȚII

Picături de sânge, învăluie lumea mea,
Țipete ascuțite, lovesc urechea mea,
Urletele celor chinuiți mă zguduie,
Iar durerea strigată de mine.. Se uită..
Și puțin cate puțin.. Rănile din sufletul meu amuțit..
Se vindeca!
Și lumea mea e schimbata..
Nici soarele numai răsare ziua.
Ci noapte pe cer își face veacul.
Iar luna, ce sa zic.. Nu se mai vede..
Iar noaptea se făcu ziua.. Și totul din lume..
Se pierde!
Acum doar durerea din ochii mei se simte...
Mă lovește direct la minte...
Vreau să uit...
Să plec...
Să mor...
Fără durere să adorm.
Sufletul e împăcat, și ultimul fum l-am tras,
Totul sa-ncheiat...
Toți de mine vor uita...
Pentru ca sunt doar...
Eu!

TRISTEȚEA

Plouă...
Doar plouă...
Acum nimic nu ne mai desparte,
Lumea tristă, ne înconjoară,
Cerul negru ne sufocă,
Oamenii ne urăsc.
Acum numai văd ziua ca atunci.
Printr-o
crăpătură mică de sticlă, privesc...
Nimic nu e la fel.
Curcubeul e incolor,
Floarea se ofilește..
Și sufletul, sufletul moare...

Moare singur și uitat,
În durere afundat.

Atunci, acum?
Ce mai contează...
Oricum toți o sa moară!

DEMONII UITĂRII

Gata!
Furtuna a trecut,
Dar a lăsat un demon nou-născut,
Iar prin asta, tot am pierdut...
Ce era al meu, ce era al tău...
Și totul mi-a fost luat,
Și sufletul și trupul.

Și-am mai rămas doar o umbră.
Locul unde am crescut,
Infățișarea negurii a îmbrăcat-o,
Și femeia care mă alinta, ura o simboliza...
Numai am nimic, sunt doar eu, și sufletul meu rupt...
Deoarece sunt de acum sortită...
Să zac singură în Purgatoriul sfânt.

CINE SUNT?

Ce n-aș da, o clipă să vorbesc..
Cu mine, și să mă opresc,
Să stau și să mă privesc,
Căci numai sunt eu.
Pe patul veșnicului
Nu pot,
Îmi trântesc adesea capul,
Și mă gândesc...
Și stau și visez,
Cine am fost ieri, cine voi fi maine?
Dar azi, azi, cine sunt eu?

ZÂMBETUL

Poate părea doar o aluzie,
Dar eu chiar am ajuns la perfuzie.
Luptând cu mine de atâtea ori.
Și acum am aflat că:
Totul are un final...
Și dragostea, și fericirea, și piesa preferată,
Dar, nu m-a ajutat...
Și în golul uitării am plecat.
Entuziasmul piesei preferate...
Acum e doar o iluzie...
Râsul ce mă îmbărbăta,
Acum s-a uitat.
Dar...
Stop!

Voi continua..
Și din singurătatea mea, mă voi renaște...
Voi trece pragul, și voi uita.
Depresia din privirea mea inghețată va dispărea.
Și totul se va termina.
Mușchii feței se vor strădui,
Și zâmbetul (din nou!) se va ivi.
----------------
Adda NEAG
1 august 2019
Oradea

Web Analytics