Emilia STROE-ŢENA: DESTIN ROMÂNESC (SONETE)

STE DESTIL ROMANESCDESTIN ROMÂNESC

Singurătăţi stelare foc îngropat aşterrn
În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,
Pe planul înclinat sub umbră şi mister
Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică

Râul, câmpia, valea păstrează amintirea
Discretei ondulări; nostalgic simţământ
De tainică-mplinire vibrează-n infinirea
Acestor mândri aştri cu frunte de pământ

Iar sufletul, tot, urcă şi coboară
Pe plaiurile line de poveşti,
Ce încă lumi apuse înfioară

Ca vraja desfăcută-ntâia oară;
Destin de poezie tu, ţară, îşi croieşti,
Din cântec şi din vetre strămoşeşti

ȚARA DIN INIMĂ, ȚARA DE VIS

Împădurite culmi brăzdând zenitul
Din suflet treaz de dac şi de roman,
Te cheamă într-un glas cu infinitul,
Când tâmplelor de soare le-adăugăm un an.

Tu, patrie-leagăn, cu braţe de stea
Ce-n zări îşi rotesc visul de-aur,
Te zugrăveşti etern pe ziua mea
În cercuri verzi de apă şi de laur.

Gândindu-te aproape în orele de seară,
Când cerul tot e zbor trandafiriu,
Nălţat spre veacul viitor, târziu

Lumina ta de vrajă mă-mpresoară
Cu raze moi şi blânde de-mplinire;
Şi-o armonie este-ntreaga fire.

EXISTENȚA NOASTRĂ

Nici apuseni, dar nici soare-răsare;
Pe un pământ al dreptei cumpeniri,
Români a fost să fim, cu mândre firi,
Trăind sub ceruri de transfigurare

Un orizont albastru de-mpliniri,
De văi şi coame, blândă ondulare
De-ncredere în noi şi-ngândurare;
-Floare de colţ pe plai de amintiri.

Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,
Un chip de dac ce a murit râzând,
Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge

Iar numele în veci de veci a-i stinge;
Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,
Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!

STRĂBUNE VETRE

În inimi tari de munţi, ori la câmpie,
Aţi înflorit o lume unică
Din zări cu adâncime mitică,
Urcând spre noi, sfidând vremelnicie

Şi întregindu-vă în viaţa cosmică;
Nu v-a distrus a focului urgie,
Ci aţi crescut dintr-o copilărie
De aur, acum, lumină veşnică.

Iar când, sporind cu fiecare an
Un univers de frumuseţi nestinse,
Pe care-am presărat jerbe de vise

Din freamătul contemporan,
Mereu veghind a firii rânduială,
Vă-nscrieţi în durata spirituală.

SUFLET ȘI PLAI

Cobori uşor în vale, vibrând precum un cânt
Şi porţi cu tine mândru sunete verzi de corn;
Te pierzi în zări de rouă şi mângâieri de zvon
Când cerul se deschide întreg peste pământ.

O, suflete, spre care în linişte-mi întorn
Albastre străluciri din flori de vis, nu sunt
Prin tine-acum aproape de soare, de vânt,
De-auroră, curcubeu, de stele şi de nor?

Tu ţeşi din acest plai de somn şi dor,
Din ape şi din ierburi ce nu mor,
Destinul tău înalt, transfigurat

De zborul alb şi tainic legănat,
Al păsărilor-aştri ce se rotesc pe mări
Ca o bună vestire de pace şi chemări.

CÂNTEC VECHI

Sub zodii când senine, când amare,
Precum un vers cadenţele îşi poartă
Pe-a timpului nemărginită roată,
Cobori şi urci singurătăţi astrale

Tu, cântec-vis, cu legănări de soartă,
Cu frumuseţi de plaiuri legendare,
-Oglinda sufletelor milenare,
Crescute-n ritm de mare zbuciumată-

Un echilibru încercând să pună
Între orizontală, verticală,
Din care, peste secole s-apară

O patrie-picior de plai, lumină;
Şi astfel te înalţi nemuritor,
Tu, cântec vechi, înveşmântat în dor.

ARHETIP

Demult, când însuşi Timpul nu era pe lume
Şi când Nimicul stăpânea poruncitor,
Când Viaţa nu-ncepuse-a purta nume,
Deşi mocnea în Ou, clocotitor,

Grupuri de puncte s-au desprins apoi
Şi-n Univers porniră hora nunţii,
Iar tuşul de pe cer, prelins şuvoi,
Schimbă din vechile sălaşuri munţii,

Oceane fără fund punând în loc...
Atunci, când linii simple Istoria schiţau,
Atunci, pământ şi apă, aer, foc,

Se rostuiră-n cald, senin noroc:
Popor şi ţară, iată, se năşteau;
Din umbre şi lumini destinul împleteau.

UNIVERS

Privind albastrul cer în zi de vară,
Din măreţia piscului stelară,
Se-ntunecă în sfera petrecerii astrale
Ceas de lumină clar, întâia oară.

Pe mândre arcuiri, o floare pală
Luptând cu neguri oarbe să apară,
Treptat se pierde-n înveliş de ceară
Şi-n infinit se descompune iară.

Incandescentă lavă, cu întrupări eterne
De căi lactee, constelaţii, galaxii,
Nemărginite bolţi, supragigante stele,

Ori mii de sori cu albe măreţii,
În unde şi mister se pierd, se trec;
Formule concentrate îl reprezintă sec.

SONETUL VISELOR DE PĂDURE

Pe poteci de munte, printre frunze coapte,
Căprioare zvelte, visele treceau;
Se duceau agale, se pierdeau în noapte,
Întâlneau abisuri, nu se întorceau.

Ascultau o doină zisă din caval,
Lângă râul rece murmurând suspin.
Şi ieşind ca luna din poiană-n deal,
Înfloreau la umbra vechiului arin.

Freamătul pădurii îl resimt mereu-
Melodie pură cu scântei de foc,
Picurând în suflet vrajă de demult,

Cu parfum de cetini presărând noroc,
Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,
Somn purtând în ele, de răşină greu.

TRANSFIGURARE

Din umbrare ninse cu argint de lună,
Au pornit să zboare visele pe plai;
Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună
Cântec de poveste şi de luna mai.

Abur moale-i valea, cu tării de sus-
Se răsfrâng în ape stelele aprinse,
Căutând zadarnic soarele apus
Ca o ciută blândă amintiri în vise.

Se topesc pe cetini fire de lumină,
-Fulger de lumină peste arca lumii-
Un inel de vrajă codru-ţi împleteşte

Din ascunsa oră care înfloreşte
Spumă dantelată-n marginea genunii;
Zbor pur de luceferi lângă o ruină.

SONET DE ȚARĂ

Stelele pe rând câte una,
Cu argint din poveste cântau;
Se prinsese în horă şi luna.
Şi hotarele-ţi cald mângâiau.

Brazii-ţi legănau veşnicia
În albastrul de cer fără nori,
Mugurii-şi zugrăveau rodnicia
Pe perete de stâncă, pe flori,

Apele-ţi grăiau din adânc
Despre timpul tău fericit;
Se roteau pe sub soare, în crâng,

Clipe verzi de-mplinire, ce curg
Ca o floare de apă în vânt;
Seninul tot, pentru tine îl strâng.

NOAPTE DE VARĂ, NOAPTE DE VIS

Izvorul viu din stâncă-ngândurat
Oglindeşte bolta în ritm legănat;
Şi, murmurând tainic o vrajă de foc,
Cerbi cresc în lumină, din zări de noroc,

Nălţând către ceruri cunună de dor.
Brazii aruncă vise din spicele lor,
Când cărări şi pietre risipite-n munţi
Urmăresc văpaia paşilor pierduţi.

Şi-n târziul serii, luna răsărind,
Ţesând fir de vrajă peste codrul vechi,
Face să vibreze cetina în somn

Parcă, la cuvântul magic al vreunui Domn
Iubitor de ţară, din vremuri străvechi;
Corn şi suflet una-s, pe lumini doinind.

AM FOST...

Am fost în vraja de soare a lanului copt,
În verdele-cărbune din bradul înalt,
În plaja cea blondă-a nisipului cald,
În apele verii, în clarul cerului, tot.

Am fost aici, din vechime, fără vreun salt,
Înscriindu-ne paşii pe file cu rod;
În lupte de-am fost, bucurie, prohod,
La graniţe mereu de veghe am stat.

Am fost deodată cu munţii şi cântul
Martorii vii ai străvechii noastre istorii;
Am fost freamătul, am fost gândul

De-a purta peste veacuri cuvântul
Lăsat de părinţi spre înalt;
Am fost cerc de lumină, ceas netulburat.

TE GÂNDESC, PATRIE...

Te gândesc, patrie, ţinut fermecat
În şesuri de vară, când ninge cu rouă,
În seninul înalt din visul curat,
În macii de foc, sau când plouă.

Te gândesc patrie, gură de rai,
În horele cu spice şi stele,
În argintul nopţii picurat peste plai,
În legendele cu zmei şi Ilene,

În sclipiri tricolore_ideal împlinit,
În lumina de-acum neschimbată,
Te gândesc , patrie, în a Daciei vatră,

Columnă de istorie sacră, cântec undit;
Pe tâmpla ta o salbă legănată
De flori mari de apă te cântă-n infinit.

ETERNA REÎNTOARCERE

Pulbere fină peste zări de cuvânt;
Se aprinde iubirea de seară.
Focuri verzi umeri de nufăr pătrund
În semn de ofrandă astrală.

Melodii de aur cântă păsări vrăjite
Pentru floarea de apă din cer;
Sângeriul amurg, orele-mplinite
Ne vor pune inel de mister.

Lacrima lunii, ninsă,
Se smulge din legenda bătrână;
Zilele ţâşnesc din fântână-

_Horă de fluire-n noapte.
Ierburi de flăcări şi şoapte.
O, sărbătoare nescrisă!

ARTĂ POPULARĂ

Ca o stihie temperată-n zare,
Ori ca un tril de fluier înălţat
Spre cerul unei lumi de neuitat,
Un curcubeu de plăsmuiri apare.

Cu flăcări verzi croite stilizat
Pe câmpul din covoare, câmp de soare,
Pe golul ritmic de la porţi, pridvoare,
Pe brâul dim marame luminat.

Ne-am pus în ele-ntreagă firea noastră.
Pictând, ţesând sau oale smălţuind
Şi-n ramura de brad vise cioplind

Pentru un zbor de pasăre măiastră.
Ne-am făurit cuprinsul unui stil,
Din fulger şi din roua lui april.

DOR DE ȚARĂ

La şes de sunt, în lan cu bob de soare,
Ori în albastre valuri, când doresc
Căldura inimii să-mi potolesc,
Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare

Ca trilul fluierului românesc,
Prieten credincios în vremi amare,
Iar azi-spic luminos în sărbătoare;
Aşa te simt în lutul strămoşesc,

Pe care, un popor de creatori
Îl modelară-n vase preacurate,
Cu strop de rouă pe margini suflate,

Şi, pentru flori făcute, le înalţară-n zări.
Aşa-mi vei fi de-a pururi, măr rotat,
Pe plaiul cel de doină legănat.

VÂNĂTOARE RITUALĂ (I)

Era atâta vrajă în amurg,
Ca nuferii, toţi, roşii se făcură;
Vedeam pe zare clipele cum curg
Răpuse de odihnă şi căldură;

Iar ciutele, parcă zburau din lună
Spre universul nostru pământean,
Când cornul fermecat prelung răsună
În sângele arcaşului muntean.

Un pod- de- oase peste lacul greu
Împurpurat, de stelele din frunte,
Pe care, visătoarele cornute

L-au smuls din jarul sufletului meu;
Iar mai departe-o cetate nouă
Binecuvântă ciutele de rouă.

VÂNĂTOARE RITUALĂ (II)

Era atâta vrajă în amurg,
Că nuferii, toţi, roşii se făcură;
Vedeam pe zare clipe de căldură
Şi de odihnă ce, răpuse, curg.

O, ciutele! din Lună apărură
Şi pe Pământ se pot vedea cum fug
Să-şi crească neuitate flori de rug_
Căci vânătorii asta hotărâră.

Un pod- de- oase peste lacul greu
Împurpurat, de stelele din frunte,
Pe care, visătoarele cornute

Le-au smuls din jarul sufletului meu;
Iar mai departe-o cetate nouă
Binecuvântă ciutele de rouă.

EMINESCU

Când umbra timpului fără de margini
Se va aşterne peste lume greu,
Din universul caldelor imagini
Va străluci de-a pururi geniul tău

Ascuns în crengi de tei bogat în floare,
În vârf de brad, în firele de lună,
Visând ades cu trestii plângătoare
Un ideal şi-o viaţă în furtună.

Şi lacrimi noi se vor desface-ndată
Din acest punct de rouă în zenit
Ce-i ochiul tău_lumină, infinit

Şi-n care ne cuprinzi fiinţa , toată...
Cutreierând în veci cărări de ape,
Răsfrângi fuior de raze, vis în noapte!

CERAMICĂ NEAGRĂ

Cu tânguiri de clopot, de brad şi fruct surpat,
Pe roata vremii sure, puteri de foc surprind,
În cearcăne de fum până la cer nălţat,
Degete moi de iarbă, prefigurând un blid.

De-atâta învârtire şi modelat subţire,
Vasul de lut cenuşă pare-acum;
Şi-n aşteptarea florii de bună vestire,
Picură stropi de rouă pe gâtul lui de scrum.

Smulgând din suflete para de foc şi cânt,
Am ars în ea pământul din ulcioare
Şi l-am purtat pe palme de ninsoare

Spre vetrele din soare şi cuvânt.
Gând românesc păstrează, de la străbuni aprins,
Ulcelele de humă cu marginile-n vis.

VIS

Mergeam alături, prin lumini stelare,
Nebănuind că-i noapte pe pământ;
Cu noi, prin ceruri_gânduri selenare
Rostogolite-n văi adânci, de vânt.

În flori de aur, în tumult de soare,
Doar ochii tăi, blânzi muguri, înverzeau;
În suflet pătrundeau ca o chemare
Din alte lumi care abia mijeau.

Ne înălţam pe limpezimi de sfere
Din negura uitatei noastre vieţi,
În cânturi tremurate de-alte ere,

De cercuri verzi de apă şi mistere-
Făclii şi crengi şi dalbe frumuseţi
Au spulberat îngheţuri şi tristeţi.

LEGENDĂ DE SEARĂ

Se desprind în amurguri, plutind,
Ca o floare de apă, curată,
Zâne albe, cântări despletind
Şi lumină din bolta-nstelată.

Cerbi de aramă fremătând visători
Pe oglinda izvorului nins
Şi, rupând printre margini de nori
Pulberi mii, de luceafăr aprins,

Sorb adâncul poveştii şi fumul;
Doar lebedele mai cunosc drumul
Care trece prin ierni, prin zăpezi

Şi se pierd în lungi ore verzi;
Luna şerpuieşte peste văi şi clipe,
Spulberând văpaia blondelor aripe.

LUMINĂ VERDE

Pe marea-nvolburată ce mă pierde
Şi-n care ceru-ntreg s-a cufundat,
Doi aştri apar, ca o chemare verde;
Spre ţărm ei mă conduc neîncetat.

Şi parcă înfloriseră din undă
Pe-argintul lunii, două verzi lumini,
Dorind pustiul gândului s-ascundă
În adâncimea lor de tresăriri.

Un plai în apă s-a ivit atunci,
Din mii de fire, verzi, o dalbă stea;
Liane blânde s-au întins pe lunci

Iar marea verde este în amintirea ta.
Când ceasul a vrajă sună, în întuneric greu,
Doi aştri verzi, pe valuri, rotesc norocul meu.

FLOARE DE CIREȘ

Era un zâmbet cerul, de safire.
Sublim, un pavilion de porţelan,
Ca într-un vis de muguri, diafan,
Se răsfrângea în unda lui subţire.

Şi, tot mai sidefie, an de an,
Ca roua lăcrimând de fericire,
Purta un univers de împlinire
Această floare-astru, rod şi ram.

E–o primăvară fără de sfârşit
Pe ţărmul blond al Soarelui-Răsare,
Născută din nisip, din infinit,

Din vrajă albă, sau din zbor topit;
Iar peste Timp veghează-n aiurare
Minunea clipei de cireş în floare.

LACUL LEBEDELOR

Din nori, cu scânteieri diamantine
Şi unduiri de cântec, aştri apar;
Ca la un semn, în nopţile senine,
Străfulgerând întinsul apei clar.

Zbor de zăpadă, vis înfiorat
De nuferi dalbi şi ancore de spumă
Pluteşte muzical, tot mai curat,
Pe lacul de argint şi fir de lună.

Şi-n două inegale arcuiri
Împarte lumea dansul pur, stelar:
Tărâm real, tărâm imaginar,

Pământ şi cer, durere, bucurii...
Şi pe oglinda-ntoarsă, Poetului i-apare
O fluturare albă de lebădă ce moare.

GÂNDURI DE TOAMNĂ TÂRZIE

Când stelele dintâi tresar pe ram,
Foi galbene visând neobositul scrum,
Atunci vrăjite voci răzbat în geam
Iar lumea e de purpură şi fum.

O amintire blândă, de argint, pe cer,
Desprinsă din tăria făcliilor astrale,
Se-nalţă gânditoare din margini de eter;
Apoi, la ceas de rouă, o lebădă apare

Ţesând din ninsoare întreg cântecul său;
Pleoape istovite de jale şi de vânt
Aşază pe nisipul tăcut şi spulberat

O mare zbuciumată şi-un suflet înnorat.
Zac orele de ploaie pustie pe pământ.
Amurgurile toamnei ne-mbrăţişează greu!

CHIPUL PLOII

Peste şes de lumină, surâzând îngânat,
Din cernere de oglinzi siderale,
Coboară şerpuind, în vis înecat,
Trup tânăr de raze, fum moale.

Tremură veşnicii sub pasu-i lunar,
De iubire-ndelung aşteptată;
Pe adâncuri de umbre, pe gând solitar,
De fulgerul clepsidrei mângâiată-,

O curgere înaltă-n ritm de destin,
Se-aşază liniştită, fără vină;
Pe ram, pe râuri lacrima suspină,

Vibrând cuprinsu-i de eterrn feminin.
Şi-n pletele-i negre păgân desfăcute,
Dansează cerbi de aur cu stea-n frunte

LUNA

Sus, pe cerul negru de mister boltit,
În ritm de dans sacru, ploile-ascund luna;
Şarpele şi melcul, horele, furtuna,
Oamenii, pustiul, fructul nerodit,

După cataclism, visează cununa
Înflorind din viaţa celor ce-au murit
La ceas de iubire şi cuvânt vrăjit,
Ce încă pluteşte ca pe valuri spuma.

Irizări de fulger într-un arc sublim
Se-nfruntă cu Timpul, cu Marea Zeiţă,
Aurind morminte din înalt senin

Şi rotind destine, îngheţuri, arşiţă.
Raze-ndoliate cresc, descresc şi fug,
Orele de apă se desfac din crug.

DUREREA PRIMĂVERII

Pe rugurile zării, bogat ningea caisul
Un nor de freamăt pur, catifelat,
Ce-nfiora fiinţa, seninul şi abisul
Din margine de apă şi gând imaculat.

Desprinse din orbită, alunecau pe cer
Petale purpurii sfidând nemărginirea
Şi aşteptând cerc negru, feeric, de mister,
În care să-şi ghicească întreagă, zămislirea.

O, tinerele nopţi ce cresc din infinit,
Ne pun pe suflet diamante fine-
Râuri sângerânde în orele prea pline

De dorul unui ram neînverzit;
Şi-acum vrăjit de somnul luceferilor-nuferi,
În ritmul primăverii vei învăţa să suferi.

IMPONDERABILITATE

Strălucitoare, visele pluteau
În pletele zilei de vară;
Flăcări verzi către noi se-nălţau-
_Acuarelă ruptă din soare.

Nemărginirea devenise foc,
Din mare ridicat, urcând spre nori;
Părea că timpul se oprise-n loc
O clipă numai, respirând culori.

Pe zarea de lumină
Orânduită-n suflet,
Fără de regret,

Zborul se termină.
Ecoul doar a mai rămas
Pe prăfuitul deas.

TOAMNĂ

Când vântul se-aşterne pe-alei tremurând
Cu aur în sunet,
Pustii, frunze moarte se-apleacă plângând
Pe margini de suflet.

Când zarea se-mbracă în purpură grea
De stranii amurguri,
Vrăjiţi ne ghicim pe firul de stea
Puzderii de gânduri.

Când toamna apare mai galbenă-n noi,
La capăt de lume,
Un cer de umede ploi
Deschide anume.
La capăt de drum_himeră şi vis.
Cerbi de lumină se frâng în abis.

CÂND AURORA...

Când aurora-şi ţese fir curat
Pe şesul nopţii fără de cuprins,
Când peste valul mării înspumat,
Un trandafir de vrajă s-a aprins,

Când ne-ntrebăm ades cine suntem
Şi care-i rostul vieţii pe pământ,
De ce trăim aşa şi nu cum vrem,
De ce prin plâns ne înălţăm în cânt,

Atunci când orele de toamnă vin
La geamuri, triste, solitare,
_Nestrânse frunze de pe drum-,

Când visul nu e decât fum,
Se-aude-n ceruri o chemare,
Pustiu e gândul, sau senin ?

TRISTEȚEA METAFIZICĂ

Cerul şi-a-ntins pânza de ploi peste timp.
Gândul s-a închis tăcut în cuvânt.
Îngerii plâng la hotare de nimb.
Idealurile s-au risipit în vânt.

Pleoape de dor s-au răsfrânt
Peste clipa de amurg din ape;
Floarea de crin, aripa de sfânt
Cântă sfârşitul aproape.

Fum, aiurare, zădărnicie ...
Fiinţa se pierde în noapte,
Zarea se-aşterne oarbă, pustie.

Veşnic nimicul e-n toate.
Sfinţii se-nchid în icoane.
O, îndură-Te, Doamne!

SURÂS ÎN CEAȚĂ

Căzuse întuneric pe umerii mei goi
Ce se jucau în flăcări_rug aprins;
Părea o veşnicie de umbre şi fiori
Pe orele fluide-n prag de vis.

Chipuri de fum subţire, cu pleoapele-nchise
Îşi tremurau conturul din margine de cer;
Fântâni înlăcrimate se risipeau învinse
De dorul de adânc şi de eter.

Mi-ai apărut transfigurat de gânduri,
Ducând în depărtare negură, supărări-
-Un bob de rouă dalbă-n cele patru zări-

Însufleţind tării, pustie, lucruri.
Când pe fir de iarbă pluteşte dimineaţa,
Din fulgerul nopţii a mai rămas doar ceaţa.

NOSTALGIA LEGĂNĂRII

De merg pe drumul tău de stâncă arsă,
Ori de m-afund în iarbă să respir
Răcoare verde, abur de zefir,
Aici, pe plai, mereu mă simt acasă

Şi frate-mi este cerul de safir,
Râul cel iute fără cale-ntoarsă,
Codrul bătrân şi fânul bun de coasă;
Pe toate le revăd cum un potir

În care-ai strâns esenţa de la flori,
Pare că se deschide şi mai mult;
Că nu mai are margini şi-nceput

Şi se înalţă-n zare pân’ la nori;
Aşa te văd, ţinutul meu de vis,
Cu frunţile veghind peste abis.

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

Sărbătorim cu toţii în luminos cuvânt
Moderna uniune din veacul ce-a apus,
A ţărilor Române; străbun şi drag pământ
Pe care Cuza-Vodă, cu lacrimi şi surâs,

În horă largă, mândră, l-a dorit,
Desfiinţând hotarul de Milcov,
Un nume nou dând ţării, fericit;
Şi-o capitală, una, strălucitor ostrov.

Poporul te-a vrut Domn şi-această vrere
Un viu ecou în lume a avut,
De-atunci şi până azi plutind în sfere

Al înfrăţirii cântec cunoscut.
Reformator pe plai de paradis,
Ai pus cununi de soare peste abis.
-----------------------------
NOTĂ:
Am scris aceste sonete prin anii ’80, când eram membră a Cenaclului literar ,,Zaharia Stancu”al Casei de Cultură Alexandria, cenaclu condus de domnişoara Teodora Stanciu, care,după anii 1990, a lucrat ca redactor la Radio Cultural. Între anii creaţiei şi anul publicării lor se intercalează câteva decenii bune de aşteptare.Există întotdeauna un anume timp pentru fiecare lucru.De aceea se şi spune:fiecare lucru la timpul lui. Aşa cum se ştie, sonetul este o poezie cu formă fixă, alcătuită din două catrene şi două terţine; personal, cred că este una din cele mai subtile şi mai concentrate poezii, de unde şi frumuseţea şi eleganţa sa. Sonetele marilor poeţi din literatura română şi universală m-au fascinat şi mi-au pus la treabă imaginaţia şi gândirea. Destin românesc reprezintă chintesenţa acestui exerciţiu, în care tematica născută dintr-un autentic sentiment de preţuire şi admiraţie faţă de peisajul românesc, extrem de pitoresc şi de echilibrat aşezat, ca şi de poporul ce-l locuieşte, vibrează muzical pe tot parcursul sonetelor care-l compun. Este în egală măsură reacţia mea, atitudinea mea în faţa frumuseţilor naturale ale ţării noastre, cât şi faţă de lecturile mele din Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Vasile Pârvan, Getica, Dacia, Mircea Eliade,Traite d’histoire des religions, Le Mythe de l’eternel retour. Peisajul din Destin românesc este atât real , geografic,-dacă mă pot exprima astfel-, cât mai ales, livresc, imaginar.Acest transfer din real în imaginar, mă îndreptăţeşte să cred că se realizează prin elementele culturale, livreşti, care, de fapt, îi şi conferă armonie şi stabilitate. Aş zăbovi pentru câteva clipe asupra a două dintre sonete, anume Vânătoare rituală şi Ceramică neagră, ele fiind omagiul meu adus folclorului şi artei noastre populare. Vânătoare rituală face trimiteri la frumoasele şi străvechile colinde româneşti, cu ciute şi cerbi, atât de puţin cunoscute nouă. Mitul ciutei năzdrăvane este prioritar, ca apariţie, mitului mioarei năzdrăvane din celebra Mioriţa, ambele fiind variante ale mitului animalului oracular. Ciuta năzdrăvană îşi anunţă suratele cum că, într-o zi de joi- aşadar într-un timp extrem de îndepărtat- un vânător va pleca să le vâneze; din sângele lor vărsat se va forma un pod de sânge, iar din oasele lor –un pod de oase. Mitul animalului oracular se combină cu mitul construcţiei sau creaţiei, ca urmare a unei jertfe. Aşadar, Vânătoare rituală nu este un poem de vânătoare, cum aparent am fi tentaţi să credem. Ceramică neagră aduce mărturie despre sensibilitatea meşterilor olari din Bucovina, care lucrează „ulcelele de humă cu marginile-n vis”. Aceste două sonete sunt foarte aproape de sufletul meu, dar aş îndrăzni să spun că şi altele ocupă un loc aparte în preferinţele mele. Printre acestea se numără cel care poartă şi numele de Destin românesc, urmat de :Arta populară , Suflet de român, Existenta noastră, Tradiţie, Am fost, Eminescu. Ele sunt mărturia profundului meu sentiment de preţuire a valorilor autohtone. Dacă sonetul Lacul lebedelor , cu imagini diafane şi pure, vă va purta cu gândul la o posibilă artă poetică, atunci nimic nu este pierdut. Şi dacă fiecare sonet vă va permite să descifraţi înţelesuri necunoscute mie, înseamnă că vă aflaţi pe un drum care dă roade, deoarece poezia, arta conţin în ele o infinitate de sensuri ce abia aşteaptă să fie scoase la lumină. Pentru cei obişnuiţi cu scrierile mele în proză – Trecători prin lumină, vol. I, Pământul ca un râu, ed.Mira, 2006, Bucureşti; vol.II- Fire de iachint, ed.Mira,2007, Bucureşti; Chemarea infinitului, ed. Mira, 2009, Bucureşti, precum şi eseul în limba franceză, La lecture plurielle de la poesie moderne, ed. Mira, 2009, Bucureşti, aceste sonete vor fi , desigur, o provocare.
-----------------------------
Emilia STROE-ŢENA
Alexandria, aprilie 2019

Web Analytics